<?xml version='1.0' encoding='UTF-8'?><?xml-stylesheet href="http://www.blogger.com/styles/atom.css" type="text/css"?><feed xmlns='http://www.w3.org/2005/Atom' xmlns:openSearch='http://a9.com/-/spec/opensearchrss/1.0/' xmlns:georss='http://www.georss.org/georss' xmlns:gd='http://schemas.google.com/g/2005' xmlns:thr='http://purl.org/syndication/thread/1.0'><id>tag:blogger.com,1999:blog-4488054420101989505</id><updated>2011-11-06T07:21:03.303-08:00</updated><title type='text'>Ultima demascare !</title><subtitle type='html'>Un scriitor din secolul trecut,   Adolphe Michel, îsi aminteste ca Voltaire a estimat numarul de lucrari publicate despre iezuiti, la aproape 
sase mii. „La ce numar am ajuns un   secol mai târziu?”, se întreaba Adolphe Michel, concluzionând imediat: „N-are importanta. Atât timp cât vor exista iezuiti, vor fi scrise carti împotriva lor. Nu este nimic nou care sa fie scris despre ei,  dar apar noi generatii de cititori în  fiecare zi. Vor 
cerceta acesti cititori vechile carti?”</subtitle><link rel='http://schemas.google.com/g/2005#feed' type='application/atom+xml' href='http://contrainformatii1540.blogspot.com/feeds/posts/default'/><link rel='self' type='application/atom+xml' href='http://www.blogger.com/feeds/4488054420101989505/posts/default?max-results=100'/><link rel='alternate' type='text/html' href='http://contrainformatii1540.blogspot.com/'/><link rel='hub' href='http://pubsubhubbub.appspot.com/'/><author><name>Enigma "Spionajului" Romanesc !</name><uri>http://www.blogger.com/profile/02818315645052509293</uri><email>noreply@blogger.com</email><gd:image rel='http://schemas.google.com/g/2005#thumbnail' width='31' height='32' src='http://3.bp.blogspot.com/_bPIaAQJ40lc/TBvC2A_ppAI/AAAAAAAAACw/pp9wlg4o6JU/S220/uc.jpg'/></author><generator version='7.00' uri='http://www.blogger.com'>Blogger</generator><openSearch:totalResults>6</openSearch:totalResults><openSearch:startIndex>1</openSearch:startIndex><openSearch:itemsPerPage>100</openSearch:itemsPerPage><entry><id>tag:blogger.com,1999:blog-4488054420101989505.post-6925238350422230612</id><published>2009-07-10T06:30:00.000-07:00</published><updated>2010-02-11T02:37:07.167-08:00</updated><title type='text'>INTRODUCERE</title><content type='html'>&lt;strong&gt;&lt;span&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;„&lt;/span&gt;&lt;/span&gt;&lt;span&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;O natiune poate supravietui nebuniilor proprii, si chiar ambitiei, dar nu poate supravietui &lt;/span&gt;&lt;/span&gt;&lt;span&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;tradarilor din interior. &lt;/span&gt;&lt;/span&gt;&lt;/strong&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;&lt;br /&gt;&lt;/span&gt;&lt;strong&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;&lt;span&gt;&lt;/span&gt;&lt;/span&gt;&lt;/strong&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;&lt;br /&gt;&lt;/span&gt;&lt;strong&gt;&lt;span&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;Un inamic stând la poarta este mai putin formidabil, pentru ca acesta este cunoscut si îsi poarta steagul în mod deschis împotriva cetatii. &lt;/span&gt;&lt;/span&gt;&lt;/strong&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;&lt;br /&gt;&lt;/span&gt;&lt;strong&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;&lt;span&gt;&lt;/span&gt;&lt;/span&gt;&lt;/strong&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;&lt;br /&gt;&lt;/span&gt;&lt;strong&gt;&lt;span&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;Dar &lt;/span&gt;&lt;span&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;tradatorul se misca liber&lt;/span&gt;&lt;/span&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt; printre cei din interiorul portilor, murmurul lui viclean susurând pe toate aleile, auzite chiar pe holurile guvernului.&lt;/span&gt;&lt;/span&gt;&lt;/strong&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;&lt;br /&gt;&lt;/span&gt;&lt;strong&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;&lt;span&gt;&lt;/span&gt;&lt;/span&gt;&lt;/strong&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;&lt;br /&gt;&lt;/span&gt;&lt;strong&gt;&lt;span&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;Pentru ca &lt;/span&gt;&lt;span&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;tradatorul nu pare a fi tradator&lt;/span&gt;&lt;/span&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;. Vorbeste cu accent similar cu cel al victimelor lui, poarta chipul si hainele lor, apelând la sentimentele profunde ale inimilor tuturor oamenilor.&lt;/span&gt;&lt;/span&gt;&lt;/strong&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;&lt;br /&gt;&lt;/span&gt;&lt;strong&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;&lt;span&gt;&lt;/span&gt;&lt;/span&gt;&lt;/strong&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;&lt;br /&gt;&lt;/span&gt;&lt;span&gt;&lt;strong&gt;&lt;span&gt;&lt;span&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;Putrezeste sufletul unei natiuni&lt;/span&gt;&lt;/span&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;; lucreaza în secret si necunoscut în noapte, sa submineze stâlpii unui oras; &lt;/span&gt;&lt;span&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;infecteaza corpul politic&lt;/span&gt;&lt;/span&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt; pentru ca acesta sa nu mai reziste&lt;/span&gt;&lt;/span&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;".&lt;/span&gt;&lt;/strong&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt; &lt;/span&gt;&lt;/span&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;&lt;br /&gt;&lt;span&gt;&lt;/span&gt;&lt;br /&gt;&lt;/span&gt;&lt;span&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;— &lt;/span&gt;&lt;strong&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;Marcus Cicero, vorbind lui Caesar, Crassus, Pompey si senatului Roman.&lt;/span&gt;&lt;/strong&gt;&lt;/span&gt;&lt;div class="blogger-post-footer"&gt;&lt;img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4488054420101989505-6925238350422230612?l=contrainformatii1540.blogspot.com' alt='' /&gt;&lt;/div&gt;</content><link rel='replies' type='application/atom+xml' href='http://contrainformatii1540.blogspot.com/feeds/6925238350422230612/comments/default' title='Postare comentarii'/><link rel='replies' type='text/html' href='http://contrainformatii1540.blogspot.com/2009/07/introducere.html#comment-form' title='1 comentarii'/><link rel='edit' type='application/atom+xml' href='http://www.blogger.com/feeds/4488054420101989505/posts/default/6925238350422230612'/><link rel='self' type='application/atom+xml' href='http://www.blogger.com/feeds/4488054420101989505/posts/default/6925238350422230612'/><link rel='alternate' type='text/html' href='http://contrainformatii1540.blogspot.com/2009/07/introducere.html' title='INTRODUCERE'/><author><name>Enigma "Spionajului" Romanesc !</name><uri>http://www.blogger.com/profile/02818315645052509293</uri><email>noreply@blogger.com</email><gd:image rel='http://schemas.google.com/g/2005#thumbnail' width='31' height='32' src='http://3.bp.blogspot.com/_bPIaAQJ40lc/TBvC2A_ppAI/AAAAAAAAACw/pp9wlg4o6JU/S220/uc.jpg'/></author><thr:total>1</thr:total></entry><entry><id>tag:blogger.com,1999:blog-4488054420101989505.post-7247388574598566163</id><published>2009-07-08T07:39:00.000-07:00</published><updated>2010-02-11T02:38:23.445-08:00</updated><title type='text'>Spioni in Sutana !</title><content type='html'>Din Cartea: Spioni in Sutana, de Vasile Dumitru Fulger la Aldo Press, 2008.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;De unde pana unde aceasta asociatie Iezuit - Spion ? Sau invers: Spion - Iezuit. Care este legatura ?&lt;br /&gt;Ne lamurim imediat, facand apel la dictionar. Termenul de IEZUIT are doua intelesuri. La propriu inseamna "membru a ordinului calugaresc catolic - "Compania lui Iisus" - intemeiat in anul 1534 de calugarul spaniol Ignatiu de Loyola pentru combaterea Reformei si intarirea puterii papale.&lt;br /&gt;Vorbind insa la figurat, IEZUIT inseamna omul ipocrit, intrigant, perfid, viclean.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Cinstit vorbind, aceste "calitati" care caracterizeaza de regula pe cei care-i gratulam cu termenul de "iezuit" le intalnim nu numai la cei care ne spioneaza din curiozitate sau rautate, ci si la cei care si-au ales profesiunea de spion.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Din literatura de specialitate, aflam ca "de regula", membrii ordinului mai sus pomenit erau oameni "alesi" cu multa grija, instruiti in spiritul unei supuneri neconditionate, oarbe, fata de sefi. In plus, iezuitul era invatat sa foloseasca toate mijloacele de influentare spirituala a credinciosilor, fiind justificate toate procedeele - minciuna, calomnia, otrava sau pumnalul (plumbul-glontul) unui asasin platit.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;strong&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;E. Cerneak, in lucrarea sa "Cinci secole de razboi secret", dedica un capitol intreg ordinului iezuit (Compania lui iisus), din care se desprind multe idei ce se axeaza perfect pe tema abordata in acest volum. Iata cateva dintre ele:&lt;br /&gt;&lt;/span&gt;&lt;/strong&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;&lt;br /&gt;&lt;/span&gt;&lt;strong&gt;&lt;span&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;1. - &lt;/span&gt;&lt;/span&gt;&lt;/strong&gt;&lt;strong&gt;&lt;span&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;Statutul si regulamentul iezuitilor erau subordonate scopului de a-i transforma in propovaduitori si agenti zelosi ai catolicismului, iar deseori in agenti secreti sau organizatori ai unor servicii secrete;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;2. - &lt;/span&gt;&lt;/span&gt;&lt;/strong&gt;&lt;strong&gt;&lt;span&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;Adesea, confesorul unui rege sau seful unei scoli a iezuitilor era, in fond, rezidentul caruia ii era subordonata o larga retea de spionaj sau seful unei scoli de spionaj;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;3. - &lt;/span&gt;&lt;/span&gt;&lt;/strong&gt;&lt;strong&gt;&lt;span&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;Preotii audiau cursuri speciale, devenind spioni sau diversionisti bine instruiti. Deseori, rolurile de predicator si spion erau cumulate de aceeasi persoana. Uneori, spionul iezuit renunta la camuflajul de predicator;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;4. - Agenti ai ordinului iezuit puteau fi atat membrii ordinului, cat si persoane laice. &lt;/span&gt;&lt;/span&gt;&lt;/strong&gt;&lt;strong&gt;&lt;span&gt;&lt;span&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;De regula, iezuitii actionau doar ca o forta ce conducea din umbra, cautand sa realizeze cele mai tenebroase actiuni cu "maini" straine;&lt;br /&gt;&lt;/span&gt;&lt;/span&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;&lt;br /&gt;5. - &lt;/span&gt;&lt;/span&gt;&lt;/strong&gt;&lt;strong&gt;&lt;span&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;Nu de putine ori, iscoadele-spionii din "Compania lui Iisus" unelteau chiar pe teritoriul adversarului. In alte cazuri actionau pe ascuns (secret) prin persoane interpuse, ei insisi ramanand in tarile catolice, inaccesibile dusmanilor lor;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;6. - &lt;/span&gt;&lt;/span&gt;&lt;/strong&gt;&lt;strong&gt;&lt;span&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;Spionii iezuiti erau gata sa ajute pe cei de la conducerea statului in care se aflau sau, din contra, sa actioneze impotriva acestora, sa incite masele populare la tulburari, sa predice, pe ascuns sau deschis, uciderea celor pe care-i considerau adversari sau piedici in drumul lor catre atingerea unor obiective, totul in functie de scopurile pe care le urmareau la momentul respectiv in tara vizata;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;7. - &lt;/span&gt;&lt;/span&gt;&lt;/strong&gt;&lt;strong&gt;&lt;span&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;Iezuitii aprobau si sprijineau incercarile unora de a instaura in Europa dominatia unei singure puteri religioase, desigur cea catolica. "Compania lui Iisus" nu a tinut niciodata seama de faptul ca o asemenea perspectiva este cu totul potrivnica intereselor altor religii si tari (state);&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;8. - &lt;/span&gt;&lt;/span&gt;&lt;/strong&gt;&lt;strong&gt;&lt;span&gt;&lt;span&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;Ordinul iezuit, pe langa serviciul propriu de informatii, a avut si unul de contraspionaj. Nu a existat o organizatie aparte, dar toti membrii ordinului aveau si obligatia de a depista si demasca pe dusmanii strecurati in randurile lor. "Contraspionajul" actiona in special impotriva celor care , la un moment dat, se rupeau de trecutul lor si porneau sa demaste tainele (secretele) si scopurile "Companiei lui Iisus".&lt;/span&gt;&lt;/span&gt;&lt;span class="Apple-style-span"  style="color:#FFFF00;"&gt;&lt;br /&gt;&lt;/span&gt;&lt;/span&gt;&lt;/strong&gt;&lt;br /&gt;Cunoscand toate acestea, se poate spune ca iezuitii au avut, la vremea lor (nota: dar mai ales astazi-sec. XX-XXI), un adevarat "Serviciu de Informatii si Contrainformatii", fiecare fiind angrenat intr-o directie sau alta.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Literatura de specialitate consemneaza faptul ca serviciul de spionaj al iezuitilor a organizat zeci de comploturi, revolte si asasinate.&lt;br /&gt;Acelasi serviciu a influentat incheierea unor acorduri politice si destramarea mai multor aliante intre state, tot ei au ajutat la instaurarea la putere sau, din contra, la rasturnarea de la putere a diferitelor grupuri si clici de pe la curtile regale.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Iezuitii au luat parte, direct sau indirect, la unele asasinate politice de la sfarsitul sec. XVI si in prima jumatate a sec. al XVII-lea (nota: deasemenea in sec. XVIII, XIX, XX si desigur in XXI).&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Wilhelm de Orania, considerat un dusman inversunat al bisericii, a fost asasinat, la 10 iulie 1584, ca urmare a unui complot pus la cale de "Ordinul lui Iisus".&lt;br /&gt;Iezuitii au fost implicati si in masacrele comise in Noaptea Sfantului Bartolomeu (Franta - 24 august 1572).&lt;br /&gt;S-au aflat, de asemenea, in culisele mai multor curti regale (Spania, Germania, Italia, Anglia, Franta) tragand sfori pentru pregatirea si desfasurarea unor conflicte, chiar razboaie, religioase. Activitatea pentru obtinerea in prealabil a datelor si informatiilor necesare organizarii si desfasurarii actiunilor preconizate era in toi, se extindea si se perfectiona permanent.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;strong&gt;Nota:&lt;br /&gt;&lt;/strong&gt;&lt;br /&gt;In cartea lui Eric Frattini, „Sfanta Alianta-500 de ani de spionaj la Vatican”, aparuta la editura „Sens Tritonic” in anul 2008, se vorbeste despre existenta unui „Serviciu de Informatii si Contrainformatii” apartinand Vaticanului, si care poarta numele de „Sfanta Alianta”.&lt;br /&gt;„Sfanta Alianta” ca si Serviciu de Informatii, a fost fondat in anul 1566 din ordinul lui Papa Pius V iar Serviciul de Contrainformatii numit „Sodalitium Pianum” (SP) a fost fondat in anul 1910 din ordinul lui Papa Pius X.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;strong&gt;Autorul precizeaza faptul ca „Sfanta Alianta” ca si serviciu de spionaj si contraspionaj, numara (avea) in randurile sale foarte multi iezuiti inca de la constituire.&lt;br /&gt;&lt;/strong&gt;&lt;br /&gt;Cu toate astea, acest serviciu secret al Vaticanului nu trebuie confundat cu activitatea de spionaj a Iezuitilor, care aveau propriul lor serviciu secret.&lt;br /&gt;In anul 1773, atunci cand Ordinul Iezuit era desfiintat general, prin bula (decretul) lui Papa Clement al XIV-lea (Dominus ac Redemptor), acest serviciu secret al Vaticanului „Sfanta Alianta”, a fost pagubit de cei mai „talentati” spioni.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Papa Clement al XIV-lea il revoca pe cardinalul Torrigiani (prieten al iezuitilor) de la Secretariatul de Stat si-l inlocuieste cu cardinalul Pallavicini, in timp ce ordona epurarea totala a serviciilor de spionaj (Sfanta Alianta) din Sfantul Scaun (Vatican) de infiltrarea iezuitilor.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Nu este lipsit de importanta ca acest Papa (Clement al XIV-lea) care promulga decretul (bula) moare otravit, un an mai tarziu, la fel ca si predecesorul sau (Papa Clement al XIII-lea) care initiase decretul.&lt;br /&gt;(Vezi materialul „Schema cu J”)&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Ordinul Iezuit este repus in drepturi in anul 1814 prin decretul lui Papa Pius al VII-lea.&lt;br /&gt;Chiar daca in perioada suprimarii generale Iezuitii fusesera deosebit de activi (vezi materialul de mai sus mentionat) sub protectia unor mari lideri politici ai timpului cum ar fi Marele Frederick al Prusiei (cel mai puternic mason al vremii), Tarul Alexandru al Rusiei, regele George al III-lea al Marii Britanii, etc.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;strong&gt;Iezuitii hotarasc sa intre intr-o si mai mare clandestinitate in ceea ce priveste „Serviciul de Informatii-Contrainformatii Iezuit”.&lt;br /&gt;&lt;/strong&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;strong&gt;Iata ce spune John Le Carre, in cartea sa, „Spionul Perfect”:&lt;br /&gt;&lt;/strong&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;strong&gt;&lt;span style="color:#ff0000;"&gt;„Pentru fiecare operatiune de spionaj, exista o misiune oficiala si alta secreta, ascunsa cu mare maiestrie. Misiunea oficiala trebuie sa se puna de acord cu regulile societatii si sa le respecte. Dar ceea ce se afla ascuns (secret), motivul real al misiunii, trebuie sa-si gaseasca maniera potrivita in care aceasta sa fie dusa la indeplinire.”&lt;br /&gt;&lt;/span&gt;&lt;/strong&gt;&lt;br /&gt;Asta s-a intamplat si cu Ordinul Iezuit incepand cu acel an, 1814.&lt;br /&gt;Chiar daca exista un „Serviciu de Spionaj” al Vaticanului care poarta numele de „Sfanta Alianta” pe Informatii si „Sodalitium Pianum” pe Contrainformatii, chiar daca aceste servicii sunt mai mult sau mai putin oficiale (recunoscute), chiar daca Iezuitii se afiseaza (oficial) prin „bunatatea”, „intelegerea” si „realizarile” lor, noi toti trebuie sa fim extrem de constienti de un singur lucru:&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;strong&gt;Serviciul de Informatii si Contrainformatii al Ordinului Iezuit de astazi (sec.XX-XXI) este cu mult mai experimentat si periculos (subtil) decat era in secolele trecute.&lt;br /&gt;&lt;/strong&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;strong&gt;Herve Yannou, Iezuitii si Compania-2008, spune:&lt;/strong&gt;&lt;br /&gt;Iata ce cantau Iezuitii, in anul 1819, la doar cativa ani de la „renasterea” lor:&lt;br /&gt;"Oameni in negru, de unde iesiti ? Iesim de sub pamant, jumatate vulpi, jumatate lupi. Regula noastra este MISTERUL. Suntem fiii lui Loyola”.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;strong&gt;Nicolae Iorga spunea:&lt;br /&gt;&lt;/strong&gt;"Istoria nu este o insusire seaca de date, ci un IZVOR de indrumari, o carte de invatatura pentru PREZENT, un mijloc de ridicare a constiintei nationale…&lt;br /&gt;Datoria istoricului este de a lamuri pe ascultatori asupra problemelor zilnice, asupra intrebarilor ce se prezinta inaintea fiecaruia, pentru ca istoria este viata omeneasca, problemele de odinioara sunt problemele de acum, in alta forma, cu alti oameni…”.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;strong&gt;Cristian Troncota, Romania si Frontul Secret-2008, spune:&lt;/strong&gt;&lt;br /&gt;"Pentru recuperarea „traditiei”, in activitatea de “Informatii si Siguranta Nationala”, esential nu este doar efortul de cercetare si reconstituire cat mai corecta a adevarului istoric.&lt;br /&gt;Mai este nevoie ca si analiza sa fie corecta, iar oamenii carora le se adreseaza un asemenea demers analitic, sa aiba pregatirea necesara si sa dovedeasca SOLICITUDINE si BUNA CREDINTA."&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;http://ordinulnegru.blogspot.com/&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;http://biroul2mstm.blogspot.com/&lt;div class="blogger-post-footer"&gt;&lt;img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4488054420101989505-7247388574598566163?l=contrainformatii1540.blogspot.com' alt='' /&gt;&lt;/div&gt;</content><link rel='replies' type='application/atom+xml' href='http://contrainformatii1540.blogspot.com/feeds/7247388574598566163/comments/default' title='Postare comentarii'/><link rel='replies' type='text/html' href='http://contrainformatii1540.blogspot.com/2009/07/spioni-in-sutana.html#comment-form' title='0 comentarii'/><link rel='edit' type='application/atom+xml' href='http://www.blogger.com/feeds/4488054420101989505/posts/default/7247388574598566163'/><link rel='self' type='application/atom+xml' href='http://www.blogger.com/feeds/4488054420101989505/posts/default/7247388574598566163'/><link rel='alternate' type='text/html' href='http://contrainformatii1540.blogspot.com/2009/07/spioni-in-sutana.html' title='Spioni in Sutana !'/><author><name>Enigma "Spionajului" Romanesc !</name><uri>http://www.blogger.com/profile/02818315645052509293</uri><email>noreply@blogger.com</email><gd:image rel='http://schemas.google.com/g/2005#thumbnail' width='31' height='32' src='http://3.bp.blogspot.com/_bPIaAQJ40lc/TBvC2A_ppAI/AAAAAAAAACw/pp9wlg4o6JU/S220/uc.jpg'/></author><thr:total>0</thr:total></entry><entry><id>tag:blogger.com,1999:blog-4488054420101989505.post-4184558658648950015</id><published>2009-07-07T04:29:00.001-07:00</published><updated>2009-07-09T06:11:01.568-07:00</updated><title type='text'>Teroristii Secreti !</title><content type='html'>&lt;strong&gt;TERORISTII SECRETI&lt;/strong&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;« Dupa ce a mentionat pe scurt diferitele personaje care joaca un rol într-o singura ordine mondiala, personaje despre care ati mai auzit vorbindu-se ca CFR (Consiliul de Relatii Externe), Comisia trilaterala, Comitetul celor 300, Rothschilds, Bilderbergers, Rockefellers, etc., el vorbeste despre "&lt;strong&gt;legatura care lipseste&lt;/strong&gt;", care este centrala tuturor, care lucreaza prin, peste si controleaza totul - dar pe care majoritatea oamenilor au pierdut-o din vedere. «&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;strong&gt;CAPITOLUL 1. TINTA: AMERICA &lt;/strong&gt;&lt;br /&gt;&lt;strong&gt;&lt;br /&gt;&lt;/strong&gt;Foarte curând, Statele Unite vor trebui sa înfrunte cel mai puternic inamic pe care l-au înfruntat vreodata. Acest inamic nu este doar obisnuitul inamic militar, ci unul care are organizarea si capacitatea necesara spionajului masiv si operatiunilor clandestine în Statele Unite. Acesta foloseste o fatada perfecta pentru a-si ascunde operatiunile.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;În realitate, chiar acum, acest inamic lucreaza în secret sa submineze principiile care au facut aceasta tara cea mai mare natiune din lume. Acest inamic s-a infiltrat în cele mai înalte niveluri si departamente ale guvernului Statelor Unite si expune America la un pericol extrem.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Haideti sa privim putin în istorie si sa întelegem metodele folosite de acest inamic în trecut si cum lucreaza astazi în secret.În sfârsit, Europa se odihnea. Razboaiele napoleonice se terminasera, dupa ce durasera 20 de ani. Luminatul si vicleanul Napoleon acoperise Europa cu sângele nobililor ei fii. A fost pace pentru o perioada lunga. În consecinta, suveranii Europei au convocat un consiliu general la Viena, Austria, în 1814. Acest consiliu a devenit cunoscut sub numele de &lt;span style="font-weight: bold;"&gt;Congresul de la Viena&lt;/span&gt;. Consiliul si-a continuat procesul timp de un an, terminându-se în anul 1815.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Congresul de la Viena a fost &lt;span style="font-weight: bold;"&gt;o conspiratie neagra împotriva Guvernelor Populare&lt;/span&gt;, la sfârsitul caruia, „înaltele parti participante", au anuntat ca formasera o „Sfânta Alianta". Aceasta a fost o cortina sub care s-au mascat ca sa însele oamenii. Tema principala dezvoltata la Congresulde la Verona, a fost RATIFICAREA articolului sase din Congresul de la Viena care a fost, în scurt, o promisiune pentru prevenirea sau distrugerea Guvernelor Populare oriunde s-ar gasi, si restabilirea monarhiei acolo unde aceasta fusese înlaturata.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;„Înaltele parti participante" care au fost Rusia, Prusia (Germania), Austria si Papa Pius Al VII-lea (regele Statelor Papale), au intrat într-un tratat secret sa faca astfel. — Burke McCarty, The Suppressed Truth About the Assassination of Abraham Lincoln, Arya Varta Publishing, 1924, pag. 7.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Conform afirmatiilor lui McCarty, Congresul de la Viena a format „Sfânta Alianta", a carei scop principal era distrugerea tuturor guvernelor populare. Guvernele populare sunt acelea unde guvernul permite cetatenilor lui sa se bucure de anumite drepturi inalienabile. Cunoasteti vreun guvern popular care sa se fi stabilit în lume si sa fi oferit cetatenilor lui drepturi inalienabile în jurul anului 1815?&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Senatorul Robert L. Owen a inclus urmatoarea afirmatie in Registrul Congresului din 25 Aprilie 1916, care arata clar parerea lui ca principala tinta a „Sfintei Aliante" era Statele Unite:„Sfânta Alianta", dupa ce distrusese guvernele populare în Spania si în Italia, facuse, de asemenea, planuri iscusite sa distruga guvernul popular în „Coloniile Americane", care se revoltasera fata de Spania si Portugalia în America Centrala si în America de Sud, sub influenta exemplului de succes al Statelor Unite.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Din cauza acestei conspiratii a monarhiilor europene împotriva „Republicilor Americane", politicianul englez Canning a atras atentia guvernului nostru la ea. — Ibid. pag. 9, 10. (Sublinieri adaugate)&lt;span style="font-weight: bold;"&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Senatorul Owen a înteles, din Congresul de la Viena, ca monarhiile unite ale Europei ar cauta sa distruga marea republica americana si libertatea ei cumparata cu sânge.Senatorul Owen nu a fost singurul care a stiut despre aceasta conspiratie împotriva libertatii americane si a constitutiei.&lt;/span&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;În anul 1894, R.W. Thompson, Secretarul American al Marinei, a scris:„Suveranii „Sfintei Aliante" adunasera armate masive, si, curând, i-a convins sa intre în juramânt, sa se dedice suprimarii oricarei initiative din partea oamenilor, în favoarea sustinerii guvernului; si el (Papa Pius al VII-lea) dorea &lt;span style="font-weight: bold;"&gt;sa îi dedice pe iezuiti&lt;/span&gt;, sustinuti de puterea sa pontificala, îndeplinirii acestui scop. El stia cu câta credinciosie urmau ei sa se consacre acestei misiuni, si de atunci el i-a sfatuit, în decretul de restaurare, sa se supuna cu strictete sfaturilor folositoare si salutare din care Loyola facuse piatra din capul unghiului pentru societate". — R.W. Thompson, The Footprints of the Jesuits, Hunt and Eaton, 1894, pag. 251.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Thompson a specificat exact care aveau sa fie &lt;span style="font-weight: bold;"&gt;agentii folositi &lt;/span&gt;de monarhii Europei spre distrugerea republicii America, anume, &lt;span style="font-weight: bold;"&gt;iezuitii Romei&lt;/span&gt;! Din anul 1815, a existat un asalt continuu al Americii de catre iezuiti, încercând sa distruga drepturile constitutionale ale acestei mari natiuni.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Renumitul inventator al Codului Morse, &lt;span style="font-weight: bold;"&gt;Samuel B. Morse&lt;/span&gt;, a scris, de asemenea, despre acest complot sinistru împotriva Statelor Unite:„Autorul îsi ia raspunderea sa arate ca o conspiratie împotriva libertatii acestei republici se afla, acum, în plina actiune sub conducerea vicleanului print Metternich al Austriei care, fiind constient de imposibilitatea de a diminua acest exemplu de natiune mareata si libera prin forta si arme, intentioneaza sa-si îndeplineasca scopul prin agentii armatei iezuite. Multimea de evidente si argumente, care vor dovedi existenta unei astfel de conspiratii, vor uimi pe oricine va deschide cartea cu aceeasi incredulitate cum am facut noi". — Samuel B. Morse, Foreign Conspiracy Against The Liberties of the United States, Crocker and Brewster, 1835, Prefata.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;span style="font-weight: bold;"&gt;Multimea de carti scrise, care descriu complotul sinistru al Congresului de la Viena si al iezuitilor împotriva Republicii Americane, sunt numeroase. Ca aceasta conspiratie s-a accentuat din anul 1815 este o realitate istorica. &lt;/span&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Vom arata ca aceasta conspiratie &lt;span style="font-weight: bold;"&gt;se afla în plina manifestare în prezent si acesta este motivul pentru care America are atâtea probleme&lt;/span&gt; si se afla în pragul pierderii libertatii.Cei mai multi oameni stiu foarte putin despre iezuitii papalitatii, aceasta datorita faptului ca fac parte dintr-o societate secreta.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Ca sa puteti întelege ce include ordinul iezuitilor, va rog, luati în considerare urmatorul citat:„Prin Crestinatate, protestantismul a fost amenintat de inamici formidabili. Dupa ce primele triumfuri ale Reformatiunii au trecut, Roma a apelat la noi forte, sperând sa duca la bun sfârsit distrugerea ei.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;span style="font-weight: bold;"&gt;În acest moment a fost creat ordinul iezuitilor, cel mai crud, lipsit de scrupule si puternic dintre toti campionii papalitatii. &lt;/span&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Despartiti de toate legaturile pamântesti si de interesele omenesti, morti fata de nevoile afectiunilor natu­rale, cu ratiunea si constiinta complet tacute, nu recunosteau nici o regula, nici o legatura în afara de cea a ordinului lor, nu recunosteau nici o obligatie în afara de extinderea puterii lor. Evanghelia lui Hristos oferise aderentii ei capacitatea de a întâmpina pericolul si de a îndura suferinta fara sa fie speriati de frig, foame, munca grea si saracie, sa tina sus drapelul adevarului în fata temnitei sau rugului.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Pentru a combate aceste forte, iezuitii au inspirat pe urmasii lor cu fanatism care le-a permis sa îndure pericole si sa se opunaputerii adevarului cu toate armele înselaciunii. Nu exista nici o crima prea mare pentru ei s-o comita, nici o amagire nu era prea josnica ca s-o prac­tice, nici o deghizare prea dificila ca s-o poata folosi. Supusi saraciei si umilintei perpetue, a fost scopul lor bine studiat sa-si asigure bogatie si putere, sa fie devotati înlaturarii protestantismului si restabilirii suprematiei papale.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;ând apareau ca membri ai ordinului lor, purtau o înfatisare de sfintire, vizitând închisori si spitale, slujind bolnavilor si saracilor, proclamând renuntarea fata de lume si purtând numele sfânt al lui Isus, care mergea din loc în loc facând bine. Dar sub acest exterior ireprosabil, adesea, se ascundeau cele mai criminale si fatale scopuri.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;span style="font-weight: bold;"&gt;„Scopul scuza mijloacele" era un principiu fun­damental al ordinului. În baza acestui cod, minciuna, hotia, sperjurul, asasinatul, nu erau doar demne de iertare, ci chiar recomandabile când serveau intereselor bisericii.&lt;/span&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;span style="font-weight: bold;"&gt;Sub diferite deghizari, iezuitii au ajuns sa ocupe pozitii de raspundere în guverne, pâna acolo ca au devenit consilieri de regi, modelând politica natiunilor. &lt;/span&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Au devenit slujitori ca sa actioneze ca spioni împotriva superiorilor. Au fondat colegii pentru fiii printeselor si nobililor si scoli pentru oamenii obisnuiti; astfel, copiii protestantilor au împrumutat rituri papale.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Toata pompa exterioara a închinarii Romei a fost folosita sa zapaceasca mintea si sa captiveze imaginatia si astfel, libertatea pentru care parintii au luptat din greu si au sângerat, a fost tradata de fii. &lt;span style="font-weight: bold;"&gt;&lt;br /&gt;Iezuitii s-au raspândit cu usuratate în Europa si, oriunde s-au dus, a avut loc o redesteptare a papalitatii&lt;/span&gt;. — E. G. White, The Great Controversy, pag. 234, 235, Pacific Press Publishing Assn., 1911.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;span style="font-weight: bold;"&gt;Iezuitii functioneaza ca politie secreta mondiala a papalitatii&lt;/span&gt;.&lt;br /&gt;Sunt foarte discreti si calatoresc la mari distante ca sa-si pastreze operatiunile secrete.&lt;br /&gt;&lt;span style="font-weight: bold;"&gt;Nu spun nimanui ca sunt iezuiti.&lt;/span&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Aparenta exterioara este identica oamenilor normali.Un ultim autor va fi citat în cele ce urmeaza:&lt;br /&gt;Sunt iezuiti. Aceasta societate de barbati, dupa ce si-au exercitat tirania doua sute de ani, a devenit atât de formidabila lumii, amenintând întreaga ordine a societatii, încât chiar Papa, ai carui supusi devotati sunt, si trebuie sa fie prin juramântul societatii lor, a fost constrâns sa-i dizolve. (Papa Clement a suprimat ordinul iezuit în 1773).&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Ei nu au fost reprimati, totusi, timp de cincizeci de ani, înainte ca influenta descrescânda a papalitatii si a despotismului sa ceara serviciul lor folositor, în vederea opunerii fata de lumina libertatii democratice si înainte ca Papa Pius al VII-lea, simultan cu formarea „Sfintei Aliante" (1815), sa reînvie ordinul iezuitilor în toata puterea lui.Au americanii (dar romanii...restul lumii ???) nevoie sa li se spuna ce sunt iezuitii?... sunt o societate secreta, un fel de Ordin Masonic, de o mie de ori mai periculosi.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Nu sunt simpli preoti sau aderenti la un crez religios; ci comercianti, avocati, editori si barbati de profesii diferite, neavând nici o insigna dupa care sa fie recunoscuti; se afla aproape în întreaga societate. &lt;span style="font-weight: bold;"&gt;Pot adopta orice caracter;&lt;/span&gt; cel de înger de lumina sau de slujitor al întunericului, în vederea împlinirii marelui lor plan... toti sunt barbati educati, pregatiti si legati prin juramânt sa înceapa în fiecare mo­ment si în orice directie, pentru orice serviciu, comandati de generalul ordinului, &lt;span style="font-weight: bold;"&gt;neatasati de vreo familie, comunitate sau tara, de nici un fel de legatura omeneasca obisnuita, vânduti pe viata cauzei Pontifului Roman&lt;/span&gt;". — J. Wayne Laurens, The Crisis in America: or the Enemies of America Unmasked, G. D. Miller, 1855, pag. 265-267.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Ignatiu de Loyola a fondat ordinul iezuit în anul &lt;span style="font-weight: bold;"&gt;1540. &lt;/span&gt;Pozitia lui în biserica Romano Catolica a fost întarita în timpul conciliului de la Trent, care s-a desfasurat între anii 1546-1563. Conciliul de la Trent a fost convocat cu un mare scop propus: dizolvarea Reformatiunii protestante care a început în 1517 când Martin Luther, neînfricatul calugar german, a tintuit 95 de teze pe usa capelei din Wittenberg.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Aceste teze au pus sub semnul întrebarii, printre altele, doctrina odioasa a indulgentelor, învatata de Roma, care declara ca un om se poate salva pe sine si pe cei dragi prin platirea a cât mai multe monede în tezaurul Bisericii Catolice.Marile învataturi ale lui Luther, ca numai Biblia este singurul standard al oricarei doctrine sau practici religioase si ca salvarea se capata numai prin credinta în Isus Hristos, au produs un ecou placut în mii de inimi în Europa si valuri de ecouri tulburi pe holurile Vaticanului.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Astfel, Consiliul de la Trent a fost convocat sa opreasca Reformatiunea, iezuitii fiind instrumentele de baza ale Romei spre distrugerea fiecarei urme de protestantism, oriunde era gasit.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;span style="font-weight: bold;"&gt;Cele mai mari documente ale Americii, Declaratia de Independenta si Constitutia, sunt pline de afirmatii protestante care sunt absolut intolerabile pentru iezuitii Romei. &lt;/span&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Va surprinde faptul ca &lt;span style="font-weight: bold;"&gt;Vaticanul condamna &lt;/span&gt;documentele fondatoare a Statelor Unite?„Vaticanul a condamnat Declaratia de Independenta ca fiind o nelegiuire si a numit Constitutia Americii un document satanic."—Avro Manhatan, The Dollar and the Vatican, Ozark Book Publishers, 1988, pag. 26.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Iata o parte din&lt;span style="font-weight: bold;"&gt; juramântul iezuit&lt;/span&gt;:&lt;br /&gt;„Mai departe, promit si declar ca nu voi avea parere si vointa proprie sau vreo rezerva mentala, exact ca un cadavru, ci ma voi supune fara ezitare oricarui ordin primit din partea superiorilor mei în Militia Papei..., mai departe, promit si declar ca, ori de câte ori am ocazia, voi provoca razboi, în secret sau pe fata, împotriva tuturor ereticilor, protestantilor si liberalilor, dupa cum mi se va comanda, &lt;span style="font-weight: bold;"&gt;sa-i extirp si sa-i extermin de pe fata pamântului, necrutând indiferent de vârsta, de sex, de stare. &lt;/span&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Ma angajez sa-i prind, sa-i distrug si sa-i spulber fie prin strangulare, prin fierbere în cazane sau îngropându-i de vii pe toti acesti eretici. Voi spinteca pântecele mamelor însarcinate, le voi scoate plodul si-i voi zdrobi capul de pereti, desfiintând pentru totdeauna aceasta secta periculoasa. &lt;span style="font-weight: bold;"&gt;Când nu voi putea actiona deschis împotriva acestor eretici, voi folosi în secret cupa cu otrava, lame sau seringi otravitoare si gloante de plumb indiferent de rang, demnitate sau autoritate&lt;/span&gt;.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;În orice conditii, voi fi un ostas credincios Papei sau superiorilor mei din ordinul iezuit". — Edwin A. Sherman, The Engineer Corps of Hell; or Rome's Sapper's and Miners, Private Subscription, 1883, pag. 118 - 124.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;A gândi ca o persoana se poate compromite sa depuna un astfel de juramânt, depaseste orice ratiune. Nimeni nu-si poate imagina un juramânt mai vrednic de dispret. &lt;span style="font-weight: bold;"&gt;Cuvântul eretic mentionat în juramânt se refera la orice persoana care nu este de acord cu Papa&lt;/span&gt;.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Într-o scrisoare de la &lt;span style="font-weight: bold;"&gt;John Adams pentru presedintele Thomas Jefferson despre iezuiti,&lt;/span&gt; citim:„Nu vom avea noi roiuri de ei aici, în atât de multe deghizari cum numai un rege al Romilor o poate face, îmbracati în zugravi, editori, scriitori si profesori? Daca a existat vreodata vreo categorie de oameni care sa merite condamnare pe pamânt si în iad, aceasta este societatea lui Loyola (iezuitii). —George Reimer, The New Jesuits, Little, Brown, and Co., 1971, pag. 14.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Napoleon Bonaparte a facut urmatoarea precizare:&lt;br /&gt;„&lt;span style="font-weight: bold;"&gt;Iezuitii sunt o organizatie militara, nu un ordin religios.&lt;/span&gt; Conducatorul lor este un general de armata, nu un simplu parinte de manastire. Si tinta principala al acestei organizatii este: PUTEREA. Putere în cea mai despotica practica posibila. Putere absoluta, putere universala, putere sa controleze lumea, dupa placerea unui singur om. Iezuismul este absolutul despotismului si, în acelasi timp, cel mai mare si enorm abuz.Generalul Iezuitilor insista în a se considera maestru, suveran, mai sus de suverani. Oriunde iezuitii sunt acceptati, vor fi maestri, coste aceasta cât ar costa. Societatea lor este, din natura, dictatoriala. De aceea, este inamicul ireconciliabil al oricarei autoritati constituite. &lt;span style="font-weight: bold;"&gt;Orice act, crima, oricât de feroce, este considerata o actiune meritorie daca este întreprinsa în interesul societatii iezuite, sau din ordinul generalului&lt;/span&gt;". — General Montholon, Memorial of the Captivity of Napoleon at St. Helena, pag. 62, 174.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;„N&lt;span style="font-weight: bold;"&gt;u exista nici o deghizare pe care sa nu si-o poata asuma. De aceea, nu exista nici un loc în care ei sa nu fi putut patrunde. Puteau intra neauziti, chiar si în garderoba Monarhului, sau în biroul oamenilor de stat.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Puteau lua loc în convocari sau adunari generale, amestecându-se în dezbateri, fara sa fie suspectati.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Nu era limba pe care sa n-o poata vorbi, sau crez pe care sa nu-l poata profesa, astfel ca, nu exista nici un stat în care sa nu poata calatori, nici o biserica a caror membri sa nu poata fi si a carei functiune sa n-o împlineasca&lt;/span&gt;..." — J. A. Wylie, The History of Protes­tantism, Vol. II, pag. 412. (citat în Sydney, Hunter, Is Alberto for Real?, Chick Publications, Page 13.)&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;În lumina acestor afirmatii, se ridica diferite întrebari. Întrucât iezuitii si-au început asaltul împotriva Americii în anul 1815 si nimic nu sta în calea lor, &lt;span style="font-weight: bold;"&gt;înseamna ca politica Americii de azi se afla sub controlul lor? &lt;/span&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Au fost asasinarile diferitilor presedinti, ca Abraham Lincoln, William McKinley, James Garfield si William Henry Harrison, inspirate de iezuiti?&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Au fost atrocitatile, ca Waco, Oklahoma City si distrugerea celor doua turnuri gemene din New York, planificate în spatele zidurilor de la Vatican?&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Ce putem spune despre constitutia noastra pretioasa si proiectul de lege privitor la drepturi, care a venit sub un astfel de atac, în ultimele decade?&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Este acesta premiul final al iezuitilor pentru anihilarea libertatii noastre (civile) si religioase, platita cu un pret atât de mare?&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Capitolele urmatoare vor analiza câteva dintre aceste întrebari.Cum Congresul de la Viena nu a fost destul de clar pentru atingerea obiectivelor monarhilor Europei si a ordinului iezuit, au fost convocate alte doua congrese.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Primul dintre ele a avut loc în &lt;span style="font-weight: bold;"&gt;Verona, în anul 1822&lt;/span&gt;. Cu ocazia aceasta s-a stabilit ca America este tinta emisarilor iezuiti si ca trebuie sa fie distrusa cu orice pret. Fiecare principiu al constitutiei trebuia sa fie dizolvat si înlocuite cu noi principii iezuite care sa înalte papalitatea pentru a domina în America.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Urmatoarea întâlnire (a treia) a avut loc în &lt;span style="font-weight: bold;"&gt;Chieri, Italia, în anul 1825&lt;/span&gt;. Iata ce s-a hotarât acolo:„În anul 1825, cam unsprezece ani de la redesteptarea ordinului iezuit, a avut loc o întâlnire secreta a conducatorilor iezuiti, colegiul lor din Chieri, lânga Turin, în nordul Italiei. La acea adunare, au fost discutate planuri pentru avansarea puterii papale la nivel mondial, pentru destabilizarea guvernelor care au stat în cale si pentru a zdrobi toate opozitiile fata de schemele si ambitiile iezuitilor... La ce ne concentram noi, este imperiul lumii...Trebuie sa le dam de înteles (marilor oameni ai lumii) ca originea raului, aluatul rau, vor ramâne atâta timp cât protestantismul va exista, acel protestantism deci, trebuie sa fie abolit... Ereticii sunt inamicii pe care suntem jurati sa-i exterminam...Atunci, Biblia, acel sarpe care, cu capul ridicat si cu ochii sclipind ne ameninta cu veninul ei în timp ce cutreiera pamântul, va fi schimbata într-un toiag, în clipa în care vom fi capabili s-o sechestram". — Hector Macpherson, Iezuitii în Istorie, Ozark Book Publishers, 1997, appendix.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Scopul adunarii de la Chieri se cunoaste; distrugerea protestantismului cu orice pret si restaurarea temporara a papalitatii — LA NIVEL MONDIAL. Vazându-l pe Papa Ioan Paul al II-lea (azi Benedict al XVI-lea) traversând globul si fiind acceptat ca om al pacii , putem întelege cât de bine functioneaza planul iezuit, instituit la Chieri.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;span style="font-weight: bold;"&gt;Aceste trei întâlniri la Viena, Verona si Chieri, au avut loc în maxim secret&lt;/span&gt;. Totusi, la primele doua a fost prezent un barbat care nu a ramas tacut. &lt;span style="font-weight: bold;"&gt;Ministrul de externe britanic,&lt;/span&gt; &lt;span style="font-weight: bold;"&gt;George Canning&lt;/span&gt;, a contactat guvernul Statelor Unite pentru a-l avertiza ca monarhii Europei planuiau sa distruga institutiile libere a Americii.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;„Din cauza acestei conspiratii a monarhilor europeni împotriva republicilor americane, marele om de stat englez, &lt;span style="font-weight: bold;"&gt;Canning, a atras atentia guvernului nostru la ea&lt;/span&gt;, si atunci, oamenii nostri de stat inclusiv Thomas Jefferson care înca mai era în viata, au luat o atitudine activa în a face posibila declaratia &lt;span style="font-weight: bold;"&gt;presedintelui Monroe &lt;/span&gt;cu ocazia urmatoarei transmiteri a mesajului anual catre congresul Statelor Unite, ca Statele Unite sa considere aceasta un act de dusmanie fata de guvernul Statelor Unite si o atitudine neprietenoasa, daca aceasta coalitie, sau oricare alta putere a Europei a planuit vreodata sa stabileasca vreun control pe continentul american sau în vreuna din republicile americane, sau sa dobândeasca vreun drept teritorial.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;span style="font-weight: bold;"&gt;Aceasta este ceea ce se numeste Doctrina Monroe. &lt;/span&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Amenintarea de sub tratatul secret de la Verona, ca sa suprime guvernele populare este baza doctrinei lui Monroe. Acest tratat secret afiseaza clar conflictul între guvernele monarhice si cele populare, între guvernul celor putini împotriva guvernului celor multi". — Bruke McCarty, The suppressed Truth About the Assassination of Abraham Lincoln, pag. 10.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;span style="font-weight: bold;"&gt;Doctrina Monroe a fost raspunsul Americii la congresul iezuitilor, de la Viena si Verona&lt;/span&gt;.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;America ar considera un act de razboi daca vreo natiune europeana ar încerca o extindere coloniala în emisfera vestica. &lt;span style="font-weight: bold;"&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Iezuitii au fost capabili, în secret, sa atace si sa se infiltreze în America, sa împlineasca exact lucrarea împotriva careia doctrina Monroe încerca sa protejeze.&lt;/span&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;span style="font-weight: bold;"&gt;Ei au reusit sa o înlature pentru ca au facut-o în mare secret, sub masca unei biserici.&lt;/span&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Într-o scrisoare catre presedintele Monroe, Thomas Jefferson a facut urmatoarele observatii:„Problema prezentata în scrisorile pe care mi le-ai trimis, este cea mai importanta din câte au fost oferite contemplarii mele, dupa cea a independentei. Aceea ne-a facut o natiune, aceasta pune compasul si arata cursul pe care sa-l urmam prin oceanul timpului care se deschide înaintea noastra. Si niciodata n-am fi putut îmbarca pe ea sub circumstante mai propice. Prima si cea mai fundamentala maxima a noastra ar trebui sa fie, niciodata sa nu ne lasam prinsi în capcana Europei. A doua, sa nu permitem Europei sa se amestece în afacerile de dincolo de Atlantic. America, cea de Nord si cea de Sud, are un set de interese, diferit de cele ale Europei, care este al ei, personal. De aceea, ar trebui sa aiba un sistem propriu, separat de cel al Europei. În timp ce cea de-a doua se straduieste sa devina un domiciliu al despotismului, dorinta noastra arzatoare ar trebui sa fie, sa facem din emisfera noastra una a libertatii... (Noi trebuie sa declaram protestul nostru împotriva violarii drepturilor natiunilor, prin interferenta unuia, în problemele interne ale altuia, începuta de Bonaparte si acum continuata de, la fel de nelegiuita Alianta, numindu-se pe sine Sfânta...Ne vom opune, prin orice mijloc, interventiei fortate al oricarei alte puteri... Problema propusa acum implica consecinte atât de dainuitoare si efecte atât de decisive pentru destinele viitorului nostru, încât revigoreaza tot interesul pe care îl am si care se manifesta cu astfel de ocazii, si ma determina în luarea de opinii hazardate, care vor dovedi numai dorinta mea de a contribui cu orice ar fi folositor tarii noastre".—Archives, Mount Holyoke College.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;'Jefferson a vazut aceasta ca o mare criza în istoria tânara a Americii pentru ca iezuitilor vicleni si sinistri li se ordonase sa tinteasca distrugerea Americii.Doctrina Monroe apus sub semnul întrebarii orice înaintare a Europei spre America.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;span style="font-weight: bold;"&gt;Totusi, Monroe nu a înteles ca iezuitii nu ar folosi forta armelor la început, pentru atingerea scopurilor, ci ar folosi viclenia si discretia maxima. &lt;/span&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Ei ar apela la trasaturile cele mai josnice ale oamenilor. Si-ar aseza agentii în pozitii de bogatie si putere ca, dupa aceea, sa-si foloseasca influenta pentru a capata premiul dorit - distrugerea oricarui principiu protestant descris în Constitutia Statelor Unite.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;span style="font-weight: bold;"&gt;CAPITOLUL 2. PRESEDINTELE ANDREW JACKSON&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;/span&gt;Andrew Jackson a fost ales la presedintie în anul 1828. Vitejia si îndemânarea militara dovedite în înfrângerea britanicilor în razboiul din anul 1812 sunt bine cunoscute. A luptat în multe batalii în câmp deschis, &lt;span style="font-weight: bold;"&gt;dar acum întâmpina un inamic cu totul diferit&lt;/span&gt;.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;span style="font-weight: bold;"&gt;Acest inamic pretindea a fi american, exact ca el, pretindea a dori binele Americii, exact ca el si ocupa pozitii înalte de raspundere, exact ca el.&lt;/span&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Iezuitii urmau sa distruga America conform dispozitiei date de consiliul sinistru de la Viena, Verona si Chieri, si s-a întâmplat ca ei sa înceapa sa aplice tradarea în plina forta, în timpul presedintiei lui Andrew Jackson.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;span style="font-weight: bold;"&gt;Acesti iezuiti s-au mutat printre americani si aratau exact ca americanii. Erau, bine înteles, cetateni americani, dar loialitatea lor era dedicata papei de la Roma. Scopurile lor erau cele ale papalitatii. Acesti oameni erau tradatori si o adevarata amenintare pentru continuarea existentei Statelor Unite.&lt;/span&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;„O natiune poate supravietui nebuniilor proprii, si chiar ambitiei, &lt;span style="font-weight: bold;"&gt;dar nu poate supravietui tradarilor din interior&lt;/span&gt;. Un inamic stând la poarta este mai putin formidabil, pentru ca acesta este cunoscut si îsi poarta steagul în mod deschis împotriva cetatii. Dar tradatorul se misca liber printre cei din interiorul portilor, murmurul lui viclean susurând pe toate aleile, auzite chiar pe holurile guvernului.Pentru ca tradatorul nu pare a fi tradator. Vorbeste cu accent similar cu cel al victimelor lui, poarta chipul si hainele lor, apelând la sentimentele profunde ale inimilor tuturor oamenilor. Putrezeste sufletul unei natiuni; lucreaza în secret si necunoscut în noapte, sa submineze stâlpii unui oras; infecteaza corpul politic pentru ca acesta sa nu mai reziste". — &lt;span style="font-weight: bold;"&gt;Marcus Cicero, vorbind lui Caesar, Crassus, Pompey si senatului Roman.&lt;/span&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Doi dintre acesti tradatori au fost John C. Calhoun si Nicholas Biddle.Andrew Jackson a câstigat presedintia în anul 1828. Vicepresedintele lui a fost John C. Calhoun din South Carolina. Calhoun a realizat ca dragostea pentru libertate era foarte puternica în inima tuturor americanilor. A realizat ca sclavia era pe sfârsit pentru ca aproape toate teritoriile cumparate de la Spania si Franta fusesera eliberate. Fara o continua extindere a sclaviei, poate ca aceasta ar fi fost învinsa. Pentru a putea contracara curentul anti-sclavie în America, Calhoun a tiparit un ziar în Washington, numit United States Telegraph. În acest ziar el a început sa sustina ideea numita Drepturile Statale.Doctrina Drepturile Statale ar fi condus, inevitabil, la desfiintarea completa a Statelor Unite. Aceasta presupunea ca un stat avea un drept inerent sa faca ce vroia. Sub principiul Drepturilor Statale, daca un stat vroia sa se retraga din Uniune, ar fi putut face aceasta. Acest amanunt ar fi eliminat Statele Unite.Calhoun a convins statele sudice sa se retraga din Uniune. Problema delicata erau tarifele ridicate în importurile straine, ceea ce a facut bunurile europene mai scumpe. Cum Europa cumpara cantitati mari de bumbac sudic si alte produse, tariful parea ca aduce mai putini bani pe export comerciantilor sudici. Aceasta taxa a ajutat pe fabricantii nordici pentru ca acum, fabricantii sudici cumparau mai mult de la ei.Calhoun a convins statele sudice ca faceau o afacere foarte proasta si ca ar fi putut renunta la Uniune, pentru aceasta problema.„Sudul, fiind o regiune agricola, a fost usor de convins ca tariful ridicat la taxa pe importul strain îl afecta. Dupa aceea, si-a propus sa explice sudului ca aceste datorii ridicate priveau doar anumite articole, ca o favoare speciala pentru apararea intereselor locale. Astfel, el a spus oamenilor din sud ca ei erau taxati ca sa sustina pe fabricantii din nord. Pe baza acestei probleme populare el si-a plantat steagul distructiv... Aceasta noua democratie bastarda si-a luat dreptul sa distruga pasnic sau fortat (când era gata) Uniunea Federala". — John Smith Dye, The Adder's Den, pag. 22.Curând dupa ce Calhoun a început tiparirea ziarului, a avut loc o întâlnire în memoria lui Thomas Jefferson. La aceasta întâlnire, Andrew Jackson a fost rugat sa vorbeasca. El s-a ridicat si a spus: Uniunea Federala trebuie sa fie protejata. Dupa aceste cuvinte, s-a asezat. Calhoun s-a ridicat si a declarat:„Uniunea, dupa libertatile noastre, este lucrul cel mai drag. Fie ca noi sa ne amintim ca poate fi protejata numai prin respectarea drepturilor statale, distribuind în mod egal beneficiile si responsabilitatile Uniunii". — Idem pag. 19.Calhoun a asezat Uniunea pe locul doi, dupa libertatile noastre. Uniunea si constitutia este ceea ce a stabilit libertatile noastre. Daca Uniunea ar fi dizolvata, statele s-ar ataca unul pe altul, ca tarile Europei de-a lungul istoriei. Resursele statelor ar fi consumate, pregatindu-se pentru razboi, unul împotriva altuia. Acesta era obiectivul lui Calhoun si al papalitatii, de la început. Scopul lor era distrugerea Statelor Unite.Calhoun a folosit tariful ca sa creeze frictiune între Nord si Sud. Congresul ar fi putut sa schimbe tariful, ca sa nu existe nici un motiv de discordie. Multi au vorbit împotriva metodelor subtile folosite de el. Daniel Webster a spus:„Domnule, întreaga lume va crede, cu siguranta, ca toata aceasta controversa, împreuna cu toate mijloacele pe care aceasta le cere, nu are alt fundament decât diferenta de opinie între majoritatea oamenilor din Carolina de Sud de o parte si vasta majoritate a cetatenilor Statelor Unite de cealalta parte. Lumea nu va acredita acest fapt. Chiar si noua, care auzim si vedem, ne este greu sa credem". — Idem, pag. 25.Daniel Webstern a stiut ca problema mersese mult mai adânc decât un tarif. Calhoun era instrumentul folosit de iezuiti spre divizarea Americii.John Quincy Adams, în Casa Reprezentantilor, a declarat:„În opozitie fata de compromisul domnului Clay, nu este necesara nici o victima, si totusi tu propui sa ne legi de mâini, sa versi sângele nostru pe altar, sa satisfaci nemultumirea nenaturala a sudului — o nemultumire care are o radacina mai adânca decât Tariful, si va continua când acesta va fi uitat". — Idem, pag. 25.Adams era corect în observatia lui. Problema Tarifului a murit, dar jarul pâlpâind al diviziunii a împartit America în doua. Sângele razboiului civil poate fi pus pe raspunderea iezuitului, John C. Calhoun.Privindu-l pe Calhoun cautând sa divida America, sa ne amintim cuvintele unui fost preot catolic, Charles Chiniquy:„Roma a vazut de-odata ca simpla existenta a Statelor Unite era o amenintare pentru viata ei însasi. Înca de la început, în mod perfid, ea a semanat semintele discordiei si a urii între doua mari sectiuni ale acestei tari si a reusit prin divizarea Sudului de Nord pe baza problemei arzânde a sclaviei. Acea diviziune a fost ocazia ei de aur sa zdrobeasca o parte prin cealalta parte, ca sa împarateasca pe ruinele sângerânde ale amândoura, o polita de lunga durata". — Charles Chiniquy, Fifty Years in the Church of Rome, Chick Publications, pag. 291, sublinieri adaugate.Calhoun nu era un cetatean credincios Statelor Unite. El lucra pentru avansarea agendei papale. Parea a fi american, dar, în realitate, era iezuit în armata papei, în efortul de a distruge America.Preotul Phelan face urmatoarea precizare:„De ce daca guvernul Statelor Unite s-ar afla în razboi cu biserica, am spune, mâine, 'in iad cu guvernul Statelor Unite?' si daca biserica si toate guvernele lumii s-ar afla în razboi, am spune: ‚În iad cu toate guvernele lumii.' Oare de ce are Papa o putere atât de mare? Pentru ca Papa este conducatorul lumii. Toti împaratii, toti regii, toti printii, toti presedintii lumii sunt ca niste BAIETI DE ALTAR ai mei." - Priest Phelan, Western Watch-man, June 27,1912. sublinieri adaugate.John C. Calhoun a fost unul dintre BAIETII DE ALTAR, facând ceea ce i se spunea.Andrew Jackson, în mesajul sau catre Congres în anul 1832 a precizat:„Dreptul cetatenilor unui singur Stat de a se absolvi pe ei însisi de la cele mai solemne obligatii la propria alegere si fara consimtamântul altor State, riscând libertatile si fericirea a milioane de oameni, nu poate fi recunoscut. O astfel de autoritate este considerata de-a dreptul amenintatoare atât pentru principiile pe care Guvernul General este constituit, cât si pentru obiectivele pe care acesta a fost format sa le obtina." — John Smith Dye, The Adder's Den, pag. 25.Jackson stia ca complotul lui Calhoun avea drept scop distrugerea Statelor Unite si libertatile sale (civile) si religioase, lucru inacceptabil pentru el. Jackson statea în calea Congresului de la Viena, Verona si Chieri, iar iezuitii au trebuit sa aiba grija de el.Nicholas Biddle, un alt agent de-al lor, a condus mai departe faza a doua a atacului iezuit. Biddle era un contabil stralucit care a absolvit universitatea din Pennsylvania la vârsta de treisprezece ani. Era un maestru în stiinta banilor. Când Jackson venise la presedintie în anul 1828, Biddle avea control absolut asupra Bancii Federale Centrale ale Guvernului. Nu fusese pentru prima oara când o banca centrala era fondata. De doua ori înainte, prima oara sub Robert Morris, si dupa aceea, sub Alexander Hamilton, s-a încercat stabilirea unei banci centrale, dar în ambele cazuri s-a ajuns la esec, din cauza actiunilor frauduloase întreprinse de bancherii care controlau. Dupa razboi, în 1812, când s-a încercat fondarea altei banci, aceasta a treia oara, îl vedem pe domnul Biddle implicat.Cine se afla în spatele lui Nicholas Biddle si în spatele initiativei de a avea o banca centrala în America?„Realitatea evidenta este ca dinastia bancara Rothschild în Europa era o forta dominanta, atât financiar cât si politic, în formarea Bancii Statelor Unite". — G. Edward Griffin, The Creature from Jekyll Island, American Opinion Publishing, pag. 331.„Cu trecerea anilor, de când N.M. (Rothschild), fabricantul de textile din Manchester, a cumparat bumbac din statele sudice, familia Rothschild dezvoltase angajamente americane puternice. Nathan... împrumutase diferite state din Uniune si, pentru un timp, fusese bancherul european principal pentru guvernul Statelor Unite, fiind un suporter al Bancii Statelor Unite". — Derek Wilson, Rothschild: The Wealth and Power of a Dynasty, Charles Scribner's Sons, pag. 178.„Familia Rothschild a avut o influenta puternica în a dicta Americii legile financiare. Registrele legii arata ca ei erau puterea în vechea Banca a Statelor Unite." — Gustavus Myers, History of The Great American Fortunes, Random House, pag. 556.Instigatorii din spatele lui Biddle în stabilirea unei banci centrale erau Rothschild. Pentru cine lucra fa­milia Rothschild?„Constient ca Rothschild era o familie evreiasca importanta, am cautat în Enciclopedia Iudaica si am descoperit ca purtau titlul "Guardians of the Vatican Treasury" (Pazitorii Vistieriei Vaticanului)... Numirea lui Rothschild a dat negrei papalitatii libertate financiara absoluta si posibilitatea de a lucra în secret. Cine ar banui vreodata ca o familie iudaica ar fi cheia bogatiei Bisericii Romano-catolice?" — F. Tupper Saussy, Rulers of Evil, Harper Collins, page 160, 161.Membrii familiei Rothschild erau iezuiti care se foloseau de descendenta lor iudaica pentru a-si acoperi activitatile sinistre. Iezuitii, lucrând prin Rothschild si Biddle, au cautat sa câstige control asupra sistemului bancar a Statelor Unite.Andrew Jackson nu era multumit cu banca centrala. Când Biddle cauta sa schimbe statutul bancii în 1832, presedintele Jackson a propus realegerea lui si a stopat intentia congresului de a schimba statutul. A facut-o pentru trei motive: banca devenea un monopol, nu era constitutional, si prezenta un pericol pentru tara ca banca sa fie dominata de interese straine (iezuitii).Jackson simtea ca securitatea Americii se afla în pericol din partea acestor interese straine. El a spus:„Nu exista un pericol pentru libertate si independenta într-o banca, care, în natura ei, este atât de putin legata de tara noastra? Nu exista aici un motiv de a tremura pentru puritatea alegerilor noastre în pace, si pentru independenta tarii noastre în razboi? Controlând moneda noastra, primind banii nostri publici, si tinând mii din cetatenii nostri în dependenta, aceasta situatie ar fi mai formidabila si mai periculoasa decât o putere navala si militara a inamicului."— Herman E. Kross, Documentary History of Banking and Currency in the United States, Chelsea House, pag. 26, 27.Comentariile lui Jackson nu erau nimic nou. Altii întelegeau puterea detinuta de cei ce conduceau banca. Mayer Rothschild a spus:„Permiteti-mi sa controlez banii natiunii, si nu ma intereseaza cine scrie legile." — G. Eduard Griffin, The Creature from Jekyll Island, Ameri­can Opinion Publishing, pag. 218.Aceasta este regula de aur iezuita/rothschilda. Cel care are aurul, face regulile! Griffin scrie:„Dinastia Rothschild a capturat lumea mai eficient, mai siret, si mai durabil decât toti Cezarii dinaintea lor si decât toti Hitlerii de dupa ei." — Idem pag. 218.Thomas Jefferson are sa ne spuna urmatoarele despre Banca Centrala:„O banca centrala privata manevrând banii publici, este o amenintare mai mare pentru libertatea poporului, decât o armata activa... Nu putem permite conducatorilor nostri sa ne încarce cu o datorie perpetua." — Idem. P. 329.Iezuitii au folosit pe Biddle si Rothschild sa câstige conducerea Bancii Americane pentru ca stiau ca astfel puteau controla oamenii si rescrie Constitutia conform legii papale. Jackson încerca sa-i opreasca.Haideti sa aruncam o privire mai detaliata la Banca Centrala, ca sa vedem de ce era periculoasa. Multi oameni nu înteleg Banca Centrala, Banca Rezervelor Federale. Aici avem un scenariu simplificat care explica una dintre operatiunile Rezervelor Federale.Avem nevoie sa întelegem ca Banca Rezervelor Federale nu este posedata de guvernul Statele Unite, cum multi cred. Banca Centrala, Banca Rezervelor Federale, este o banca privata, posedata de unii dintre cei mai bogati oameni din lume. Aceasta banca nu are nimic de-a face cu guvernul Statelor Unite, în afara de legatura care permite operatiunea descrisa mai jos. Banca Rezervelor Federale are un monopol total, sprijinit de guvern, în domeniu financiar. Înainte de a avea o banca centrala, fiecare banca individuala concura cu alte banci; clientii primeau cele mai bune profituri. Dar acum, nu mai este la fel.Noi toti stim ca astazi, guvernul Statelor Unite împrumuta bani si opereaza sub datorii astronomice. De ce? Oricine poate spune ca o polita care duce la o datorie atât de mare, mai curând sau mai târziu, va distruge organizatia care o practica, pentru ca interesul pentru datorie creste dincolo de venitul ei, facând platirea datoriei imposibila.Acum, sa ne întoarcem la scenariul nostru. Asa decurge operatiunea. Sa presupunem ca guvernul Statelor Unite vrea sa împrumute un miliard de dolari. Guvernul deschide un cont de depozit pentru aceasta suma asa cum o companie de apa o face când doreste sa adune bani pentru o noua conducta sau un nou baraj. Guvernul da acest cont de depozit Bancii Rezervelor Federale. Banca Rezervelor Federale ia contul si face o comanda la departamentul de tiparire si de înregistrare, sa tipareasca bancnote în valoare de un miliard de dolari.Dupa aproximativ doua saptamâni, când bancnotele sunt deja tiparite, departamentul de tiparire si înregistrare trimite bancnotele la Banca de Rezerva Federala, care scrie un cec de aproximativ doua mii de dolari, ca sa plateasca tiparirea bancnotelor în valoare de un miliard de dolari. Banca de Rezerva Federala ia miliardul de dolari si îl împrumuta guvernului Statelor Unite, iar poporul tarii plateste dobânda la o rata uriasa în fiecare an, pentru acesti bani, care au fost facuti din nimic.De aceea, vedem ca atunci când guvernul Statelor Unite intra în datorii de 1 dolar, 1 dolar, plus dobânda, merg în buzunarele posesorilor Bancii de Rezerva Federala. Aceasta este cea mai mare, cea mai colosala, hotie cunoscuta vreodata în istoria omenirii, si este asa de subtila si ascunsa de propaganda stirilor media, ca victimele nici macar nu sunt constiente de ce se întâmpla. Puteti vedea care este motivul pentru care iezuitii fac totul ca aceasta operatiune sa fie tinuta secreta.Constitutia Statelor Unite da putere Congresului sa fabrice bani. Daca Congresul ar fabrica banii asa cum impune constitutia, acesta n-ar trebui sa plateasca sute de miliarde de dolari în interes, pe care acum îi plateste anual bancherilor pentru datoria nationala, pentru bani facuti din nimic. Banii facuti de Congres ar fi liberi de datorie.Biddle a raspuns refuzului lui Jackson de a-i permite restabilirea bancii centrale prin limitarea proviziilor de bani ale natiunilor. El a facut aceasta, prin refuzul de a face împrumuturi. Facând astfel, economia a suferit, banii au disparut, iar rata somajului s-a ridicat enorm. Companii au dat faliment pentru ca nu au putut plati datoriile. Natiunea a intrat în panica depresiva. Biddle credea ca va putea forta pe Jackson sa pastreze banca centrala. Era atât de sigur, ca s-a laudat în public ca el a dus economia Americii de râpa. Datorita acestei afirmatii nebune, altii au venit în sprijinul lui Jackson, iar banca centrala a murit. A murit pâna la restabilirea ei în anul 1913. A fost restabilita atunci, de catre aceeasi oameni (iezuitii Romei), cu acelasi scop, readucerea Americii pe genunchi si replantarea temporara a Papei în America. Proiectul Iezuitilor pentru o banca centrala în America a fost stopata temporal în timpul presedintiei lui Andrew Jackson. El se opusese doctrinei lui Calhoun despre drepturile statale, si a stopat intentia lui Biddle de a continua cu banca centrala. Când alte lucruri au esuat, juramântul iezuit declara, ca se apeleaza la ucidere daca cineva le sta în cale.„Presedintele câstigase ura nemuritoare a oamenilor de stiinta monetara, atât în America cât si în afara ei. (iezuitii erau furiosi). Nu este surprinzator. De aceea, pe 30 Ianuarie 1835, o încercare de asasinare a fost facuta împotriva lui. În mod miraculos, ambele pistoale ale asasinului au tintit gresit si Jackson a scapat printr-un capriciu al sortii. A fost primul atentat de acest gen împotriva unui presedinte ale Statelor Unite. Asasinul era Richard Lawrence care era nebun sau s-a dat drept nebun ca sa scape de o pedeapsa aspra. Oricum, Lawrence a fost declarat nevinovat, datorita nebuniei. Mai târziu s-a laudat la prieteni ca fusese în legatura cu oameni puternici în Europa care promisese sa-l protejeze de pedeapsa daca ar fi fost prins." — Idem. P. 357.Ordinul iezuit era foarte serios în planul de a captura Statele Unite. S-au infiltrat în guvern la cel mai înalt nivel, si si-au folosit agentii în controlarea sistemului bancar american. Ei ar folosi asasinarea daca ar fi necesar, când cineva s-ar împotrivi planului lor. Andrew Jackson a fost aproape asasinat de catre o unealta iezuita caruia i-a fost oferita promisiunea de catre europeni puternici, ca va fi eliberat daca urma sa fie prins. Au urmat alti presedinti care, de asemenea, au suferit mânia nemuritoare a Romei. Unii au fost asasinati, altii au scapat. Capitolul urmator, care comenteaza presedintiile lui William Henry Harrison, Zachary Taylor si James Buchanan, va completa detaliile.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;CAPITOLUL 3. PRESEDINTII HARRISON, TAYLOR SI BUCHANAN&lt;br /&gt;William Henry Harrison a fost ales la presedintia Statelor Unite în anul 1841. Se afla deja la vârsta înaintata de 67 de ani dar era foarte sanatos si robust. Toti cei care-l cunosteau puteau spune ca nu avea nici o problema care sa-l împiedice sa parcurga cei patru ani în oficiu. Totusi, numai 35 de zile dupa ce a depus juramântul intrarii în oficiu, presedintele Harrison a fost mort, pe 4 Aprilie 1841. Cele mai multe, daca nu toate, dintre enciclopedii spun ca a murit de pneumonie, dupa ce a adresat cuvântarea de inaugurare, din cauza frigului aspru din Washington D.C., dar nu este adevarat. Nu a murit de pneumonie.Când Harrison a intrat în oficiu, exista o situatie foarte tensionata în tara. Problema existenta era binecunoscutul conflict între Nord si Sud, cu privire la sclavie. Se discuta despre anexarea Texasului, sa fie acceptat liber sau cu sclavie. Fusese deja facut un atentat asupra lui Jackson cu sase ani mai înainte. Harrison a ajuns în oficiu cu numai douazeci de ani înainte de razboiul Civil. Influenta iezuitilor apasa greu asupra Americii.Dupa cum deja am vazut, Congresul de la Viena, Verona si Chieri, au hotarât distrugerea guvernelor populare, oriunde ar fi fost gasite. Prima tinta a fost America si distrugerea fiecarui principiu protestant. Iezuitilor, vrednici de dispret, li s-a ordonat sa aduca la îndeplinire aceasta distrugere.Andrew Jackson a înfruntat atacul iezuitilor prin politica lui John C. Calhoun si vrajitoriile financiare ale lui Nicholas Biddle. William Henry Harrison refuzase, de asemenea, sa accepte împlinirea scopului iezuit, pentru America. În cuvântarea adresata cu ocazia inaugurarii intrarii în oficiu, a facut urmatoarele comentarii:„Nu permitem nici unui guvern, prin drept divin, crezând ca pâna acum, vorbind despre putere, Creatorul nu a facut distinctie între oameni; ca toti sunt egali, si ca singurul drept la guvernare apartine celui care este în mod expres împuternicit de cei care sunt guvernati." — Burke McCarty, The Suppressed Truth About the Assassination of Abraham Lincoln, Arya Varta Publishing. P. 44.Prin ceea ce spusese, presedintele Harrison de-abia provocase mânia mortala a iezuitilor.„Cu aceste cuvinte fara greseala, presedintele Harrison a facut pozitia sa clara; el a lansat o provocare inamicilor Dreptului Divin al Guvernului nostru Popular. (Burke McCarty vorbeste despre Roma când spune aceasta). A facut chiar mai mult — pentru ca, prin acele cuvinte, el si-a semnat sentinta de moarte. Dupa numai o luna si cinci zile de la acea data, presedintele Harrison era mort în Casa Alba. A murit prin otravire arsenica, administrata de uneltele Romei. Juramântul iezuit fusese împlinit cu promptitudine.„Mai departe, promit si declar ca, ori de câte ori am ocazia, voi declara razboi, în secret sau pe fata, împotriva tuturor ereticilor, protestantilor si liberalilor, dupa cum mi se va comanda, sa-i extirp si sa-i extermin de pe fata pamântului... Când nu voi putea actiona deschis împotriva acestor eretici, voi folosi în secret cupa cu otrava, lame sau seringi otravitoare si gloante de plumb indiferent de rang, demnitate sau autoritate... indiferent de conditii, în public sau particular, dupa cum mi se va ordona de catre un agent al Papei sau de catre un Superior al Fratietatii Credintei Sfinte, al Societatii Iezuitilor". Idem. pag. 44, 46.Pentru aproape o mie de ani, preotii romano-catolici au crezut ca au condus prin drept divin, ca puterea lor venise direct de la Dumnezeu, ca toti oamenii trebuiau sa se supuna autoritatii si controlului lor. Daca un conducator nu si-ar fi asezat pozitia si tara pe care o conducea în mâinile papei, atunci, acea persoana nu avea dreptul sa guverneze. Când Harrison a spus ca, "nu admitem nici unui guvern, prin drept divin," declara ca Statele Unite nu aveau sa se supuna nici cum controlului Papei. Pentru Papa si iezuitii lui haini, aceasta a fost ca o palmuire peste obraz, care i-a determinat sa ia masuri imediate.Nu numai Harrison respinsese autoritatea Romei, pentru ca el, pur si simplu, a amintit ceea ce Declaratia de Independenta si Constitutia deja declarasera înaintea lui. Republica noastra a refuzat total controlul pe care Papa si iezuitii vroiau sa-l aplice. Când o natiune, o biserica sau un individ refuza sa se supuna autoritatii papale, acestia sunt terminati. Daca Dumnezeu nu intervine, vietile acelora care se opun papalitatii, vor fi terminate. Acest concept este complet strain gândirii oamenilor care au trait sub un guvern liber, constitutional. Drepturile de închinare la Dumnezeu conform convingerii constiintei personale, si un guvern fara rege, sunt con­siderate actuale si aplicabile pentru Statele Unite de azi. Noi nu realizam ca afirmatia lui Harrison a fost ca un pumnal înfipt în inima existentei papalitatii.Un alt conducator, care a refuzat sa accepte directiunile papalitatii, a fost Regina Elisabeta a Angliei. Aceasta era una dintre fiicele lui Henry al VIII-lea si a condus tara din anul 1558 pâna in anul 1603. A urcat pe tron dupa moartea surorii ei, 31 8 #7 Bloody Mary 8 #7 (Mary cea Sângeroasa) care a condus Anglia din anul 1553 pâna în anul 1558. Mary fusese suveran catolic dar Elisabeta era protestanta.„Dupa întronare, Elisabeta a scris domnului Richard Crane, ambasadorul Angliei la Roma, sa informeze oamenii despre întronarea sa. Dar ea a fost informata de 32 8 #7 Sfintenia Sa 8 #7 ca Anglia era slujitorul sclavilor, ca Elisabeta nu-si putea asuma coroana fara permisiunea sa, ca nu a fost nascuta dintr-o casatorie legala, si ca, de aceea, nu putea fi regina Angliei; ca cea mai sigura actiune din partea ei ar fi renuntarea totala la tron si supunerea fara rezerva, vointei lui; astfel, el ar trata-o cât mai delicat posibil. Dar daca refuza acest sfat, el nu o va cruta! Regina a refuzat sfatul Papei, iar ura lui Pius si a succesorilor lui a fost asigurata." — J.E.C. Shepherd, The Babington Plot, Wittenburg Publications, pag. 46.Regina Elisabeta a respins în mod întelept „Dreptul Divin" asumat de papalitate, de a conduce si controla tronul Angliei. Din cauza aceasta, au avut loc cel putin cinci intentii de asasinat împotriva ei. Aceste asasinate au esuat pentru ca ea avea un serviciu secret excelent. Astfel, viata i-a fost salvata.Când papalitatea a realizat ca toate eforturile lor de a o asasina pe Regina Elisabeta au esuat, a început sa trateze cu unul din fiii lor catolici, Filip al II-lea al Spaniei. În 1580 papalitatea a pus la cale invadarea Angliei de catre Spania.„Mai târziu, Papa Sixtus al X-lea, a promis lui Filip al Spaniei un miliard de scuzi pentru a-si echipa armata sa distruga tronul Elisabetei, singura conditie pe care Papa a pus-o în schimbul darului sau, era: „ca el sa câstige titlul de suveran al Angliei, iar împaratia sa devina slujitoare bisericii"." — Idem, pag. 47.Faimoasa Armada Spaniola a fost trimisa sa zdrobeasca Anglia pentru ca Elisabeta nu renunta la tron si la împaratie, în favoarea Papei. Timp de treizeci de ani iezuitii au încercat s-o ucida pe Elisabeta, dar au esuat. În final au conspirat cu Filip al II-lea al Spaniei s-o anihileze cu ajutorul Armadei:„Consideram ca papii sunt responsabili pentru 'succesiune,' acestia fiind principalii manipulanti în viata adulta a Elisabetei, cautând s-o distruga pe ea si împaratia ei, fortând întoarcerea Angliei sub dominatia sistemului rau, conducator la sclavie, numit Biserica romano-catolica. Papa nu a fost doar principalul manipulant al intrigii în Anglia, ci era principala sursa a tradarii în miscare.„Papa a insistat în exercitarea absoluta a autoritatii si suveranitatii peste toti regii si printii, si dorea sa-si asume prerogativele Divinitatii, mânuind sabiile lui spirituale si temporare." — Idem, pag. 98, 99. (sublinieri adaugate).La fel, când William Henry Harrison a depus juramântul sa devina presedintele Statelor Unite, iezuitii au vazut în el un om care se opunea lor si planurilor lor. Din nefericire, presedintele Harrison a fost otravit dupa numai treizeci si cinci de zile de oficiu.„Generalul Harrison nu a murit de boala naturala — nu a existat nici un semn de slabire a sanatatii sau a puterii — ci ceva subit si fatal. Nu a murit de apoplexie, care este o boala. Otravirea produce o moarte subita si este fatala de la început. Aceasta este arma numarul unu al asasinului medical. Acidul oxalic si acidul prucic provoaca moarte imediata si da foarte putine sanse de scapare din mâna criminalului. De aceea, în cazul lui nu a fost vorba de otravire acuta, când moartea are loc aproape simultan, ci de otravire cronica, când pacientul moare încetul cu încetul. Harrison a trait vreo sase zile dupa ce a primit medicamentul." — John Smith Dye, The Adder's Den, pag. 37.Senatorul Statelor Unite, Thomas Benton este de acord.„Nu a existat nici un semn de slabire a sanatatii sau a puterii care sa indice un astfel de eveniment sau sa dea de banuit ca Harrison nu ar putea parcurge întregul termen în oficiu, cu aceeasi vigoare cu care a început. Atacarea lui a fost subita si fatala de la început." — Senator Thomas Benton, Thirty Years View, volumul II, pag. 21. (citat în John Smith Dye's book, The Adder's Den, pagina 36.William Henry Harrison a devenit primul presedinte care a cazut victima iezuitilor, în încercarea lor de a lua cu asalt Statele Unite, de a distruge Constitutia, si de a face din papalitate conducatorul suprem al Americii. Daca vreun presedinte al Statelor Unite, sau oricare alt conducator ar refuza sa primeasca ordine de la iezuiti, si ei ar deveni tinta asasinarii. Zachary Taylor a refuzat sa accepte distrugerea Americii si a fost al doilea care a cazut.Taylor a fost cunoscut ca un mare militar. Prietenii îl numeau 'Batrân Aspru si Gata.' A venit la Casa Alba în anul 1848 si saisprezece luni mai târziu era mort. au folosit invazia Cubei ca test pentru Zachary Taylor, si au avut planurile lor pregatite pentru lansarea proiectului lor în faza de debut a administratiei sale dar, înca de la început, presedintele Taylor le-a spulberat orice speranta de a le permite desfasurarea lor în timpul termenului sau." — Burke McCarty, The Suppressed Truth About the Assassination of Abraham Lincoln, Arya Varta Publishing, pag. 47.Iata ce s-ar fi întâmplat daca Taylor ar fi invadat Cuba. Austria catolica, Spania catolica, Franta catolica, si Anglia, asteptau sa porneasca razboi contra Americii, daca el ar fi invadat Cuba. Ce sansa ar fi avut tânara republica împotriva puterilor unite ale Europei catolice în acel timp? Papalitatea stia foarte bine lucrul acesta, de aceea insista ca Taylor sa invadeze Cuba.Taylor a comis o alta „crima" împotriva Romei. El a vorbit cu pasiune despre pastrarea Uniunii. Iezuitii se luptau crâncen sa împarta natiunea în doua, iar presedintele se straduia din greu s-o tina laolalta. Agentul iezuit, John C. Calhoun, a vizitat Departamentul de Stat, si a cerut presedintelui sa nu mentioneze nimic despre Uniune, în urmatoarea sa adresare catre natiune. Dar Calhoun avea prea putina influenta asupra lui Taylor, pentru ca, dupa vizita lui, urmatorul pasaj a fost adaugat luarii de cuvânt a lui Taylor:„Atasamentul fata de Uniunea de State ar trebui sa fie fierbinte în fiecare inima americana. Pentru ca, pentru mai mult de o jumatate de secol, timp în care multe împaratii si imperii au cazut, aceasta Uniune a ramas nezdruncinata… Dupa parerea mea, dizolvarea ei ar fi cea mai mare dintre calamitati, iar prevenirea acestei calamitati ar trebui sa fie tinta nestramutata a fiecarui american. De pastrarea ei trebuie sa depinda fericirea noastra si a generatiilor care vor urma. Oricare ar fi pericolele care sa o ameninte, eu voi sta alaturi de ea si o voi pastra în toata integritatea, pâna la maxima limita a obligatiilor impuse si a puterii acordate mie de catre Constitutie." — John Smith Dye, The Adder's Den, pag. 51, 52.McCarty preia istoria din acest punct.„Nu a existat nici o subtilitate în aceasta. Conducatorii pro sclavie nu au gasit nici un sprijin în Taylor, asa ca au decis sa-l asasineze...„Temându-se ca s-ar fi putut ridica vre-o banuiala daca presedintele ar fi omorât la începutul administratiei sale, ca în cazul presedintelui Harrison, iezuitii i-au permis sa slujeasca un an si patru luni, dupa care, pe data de patru iulie, i s-a administrat arsenic în timpul unei celebrari în Washington, la care fusese invitat sa ia cuvântul. A mers acolo sanatos perfect dimineata si s-a întors bolnav dupa amiaza, la aproximativ ora cinci, si a murit lunea urmatoare, dupa ce fusese bolnav acelasi numar de zile si avusese exact aceleasi simptome ca predecesorul lui, presedintele Harrison." — Burke McCarty, The Suppressed Truth About the Assassination of Abraham Lin­coln, Arya Varta Publishing, pag. 48.„Puterea sclaviei [iezuitii], avea acum motive suficiente ca sa-l considere inamic, si istoria lui le-a dat de înteles ca niciodata nu s-a supus. Aceia care, politic, aveau problema sclaviei în grija, jurasera, cu mult timp înainte, ca nici o persoana care se opune planurilor lor în interesul sclaviei, n-ar trebui sa ocupe scaunul presedintiei. Au hotarât sa-i ia viata...„Iezuitii au înteles, si au hotarât sa-i slujeasca asa cum înainte slujise generalului Harrison, asteptând o ocazie favorabila pe care s-o foloseasca spre aducerea la îndeplinire a intentiei lor viclene. Celebrarea de la 4 iulie se afla în prag; si s-a hotarât sa se foloseasca de aceasta zi pentru a-i da medicamentul fatal." — John Smith Dye, The Adder's Den, pag. 52, 53.Sase ani mai târziu, James Buchanan, un democrat din Pennsylvania, a fost ales presedinte. Acesta bause si cinase cu cei din Sud, si se parea ca ar tine cont de dorintele lor.„Noul presedinte s-a dovedit a fi un barbat decis. Desi era din Nord, curtase puternic pe conducatorii din Sud carora le daduse de înteles ca era trup si suflet alaturi de ei…„Buchanan pusese urechea la pamânt si auzise zgomotul rotilor abolitionistilor… El i-a informat ca era presedinte atât în Nord cât si în Sud. Aceasta schimbare de atitudine a fost evidentiata prin atitudinea lui hotarâta împotriva lui Jefferson Davis si a partidului lui, si si-a facut cunoscuta intentia de a pune la punct problema sclaviei în Statele Libere, spre satisfacerea cetatenilor din acele State." — Burke McCarty, The Suppressed Truth About the Assassination of Abraham Lincoln, Arya Varta Publishing, pag. 50.James Buchanan n-a trebuit sa astepte mult ca sa afle ce i-ar face iezuitii pentru ca i-a pacalit.„De ziua Washington-ului, pozitia lui Buchanan a devenit cunoscuta, iar urmatoarea zi a fost otravit. Complotul a fost adânc si planificat cu grija. Cum domnul Buchanan se afla, de obicei, în compania barbatilor de vârsta lui, avea o masa si scaune rezervate pentru el în sala de mese a Hotelului National. Presedintele era cunoscut ca fiind un bautor de ceai înrait, nordicii servind, din fire, foarte rar altceva decât ceai seara. Sudicii prefera cafea. Astfel, sa fie siguri de Buchanan si prietenii lui nordici, otrava arsenica a fost pulverizata în vasele care contineau ceai si zahar si puse pe masa la care el urma sa se aseze. Zaharul pulbere de la celelalte mese nu continea otrava. Nici o persoana din Sud nu a fost afectata sau ranita. Cincizeci sau saizeci de persoana au cinat acolo, în acea seara, si, din câte se poate cunoaste, aproximativ treizeci si opt au murit din efectul otravii. Presedintele Buchanan a fost otravit, si cu mare greu, viata i-a fost salvata. Doctorii l-au tratat cu întelegere, din instructiunile pe care le-a dat el, stiind foarte bine ce se întâmplase.„De la acest incident, mesele Hotelului National erau aproape goale.' „Proprietarii Hotelului sau servitorii au fost afectati? Daca nu, cu ce se deosebea hrana servita de ei, de cea servita de musafiri?„În aceasta calamitate se afla mai mult decât ce poate vedea ochiul. Este ceva ce n-ar trebui trecut cu vederea." — The New York post, March 18, 1857. (Missing credit. Translate.)James Buchanan a fost otravit si aproape a murit. A trait totusi, pentru ca stia ca i se daduse arsenic si astfel si-a putut informa doctorii. Stia ca iezuitii otravise pe Harrison si Taylor.Ordinul iezuit si-a împlinit din nou juramântul, care spune ca vor otravi, omorî sau ar face orice ar fi necesar, sa elimine pe aceia care s-ar opune planurilor lor. Din 1841 pâna în 1857, vedem ca trei presedinti au fost atacati de iezuiti, dupa cum fusese planuit de Congresul de la Viena, Verona si Chieri. Doi au murit iar al treilea de-abia a scapat. Nu permit nimanui sa stea în calea lor spre dominarea absoluta a Americii, si a distrugerii Constitutiei. Privind spre America, preotii Romei au spus:„Suntem hotarâti sa luam Statele Unite în posesie, dar trebuie sa o facem în secret.„În liniste si cu rabdare, trebuie sa înghesuim pe romano-catolicii nostri în marile orase ale Statelor Unite, tinând cont de faptul ca votul unui sarac calator, chiar daca este acoperit cu zdrente, are tot atâta greutate în escala puterilor, ca milionarul Astor, si aceasta daca noi avem doua voturi împotriva unuia al lui, va deveni la fel de lipsit de putere. Haideti deci, sa înmultim voturile noastre, sa chemam pe saracii dar credinciosii nostri catolici irlandezi din orice colt al lumii, si sa-i adunam în inimile oraselor Washington, New York, Boston, Chicago, Buffalo, Albany, Troy, Cincinnati.„Sub umbrele acelor mari orase, americanii se considera a fi o rasa uriasa, invincibila. Privesc la catolicii irlandezi saraci cu dispret suprem, ca fiind buni numai pentru saparea santurilor, pentru maturarea strazilor si sa lucreze în bucatariile lor. Sa nu cumva sa treziti pe acesti lei adormiti, astazi. Sa ne rugam la Dumnezeu sa-i mai tina adormiti înca câtiva ani, sa se trezeasca numai pentru a-si vedea voturile lor nenumarate, în timp ce-i eliminam pentru totdeauna din orice pozitie de onoare, putere si profit!... Ce vor spune acei asa numiti uriasi când vor vedea ca nici macar un senator sau membru din Congres nu va fi ales fara sa se fi supus sfântului parinte, Papa!„Noi nu doar alegem presedintele, dar vom umple si comanda armatele, vom manevra navele, si vom tine cheile casieriei publice!...„Atunci, da! Atunci, vom conduce Statele Unite, si le vom conduce la picioarele Vicarului lui Isus Hristos, ca el sa sfârseasca cu sistemul lor de educatie lipsit de Dumnezeu !!!, cu legea libertatii de constiinta care sunt o insulta pentru Dumnezeu si om !!!" — Charles Chiniquy, Fifty Years in the Church of Rome, Chick Publications, pag. 281, 282.Când ei spun "Vicar al lui Isus Hristos", se refera la Papa.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;CAPITOLUL 4. PRESEDINTELE ABRAHAM LINCOLN&lt;br /&gt;În 1856, un sclav evadat numit Dred Scott cautase câstigarea libertatii în statul liber, Kansas. Cazul era atât de bine cunoscut, încât a ajuns în Tribunalul Suprem. Decizia mârsava cu privire la cazul Dred Scott a fost acordata de judecatorul romano-catolic fanatic, Taney, Judecator Suprem al Statelor Unite pe atunci. Decizia Taney, pe scurt, era ca negrul nu avea drepturi pe care omul alb trebuia sa le respecte. Aceasta vrea sa spuna ca cetateanul negru este inferior cetateanului alb, iar cel dintâi nu avea drepturi. Abraham Lincoln, pe când era copil, observa vânzarea de tineri si tinere negri, într-un oras mic din Illinois. În timp ce se plimba cu un prieten, dupa o licitatie de sclavi, Lincoln s-a întors catre prietenul lui si a spus: „Într-o zi, îi voi da o lovitura grea!"În Noiembrie, 1855, Charles Chinquy, un preot catolic în Kankakee, Illinois, fusese atacat, într-o serie de cazuri de tribunal, de catre episcopul diocezei din Chicago. Chiniquy vorbise des despre subiectul cumpatarii si despre efectele negative ale lichiorului. Cum multi dintre preoti erau alcoolici, si multi dintre ceilalti erau betivi comuni, prezentarile lui Chiniquy despre cumpatare nu erau apreciate. Adesea, acesta cita Biblia, pentru sustinerea unor pozitii pe care el le luase. Acest lucru a provocat mânia episcopului de Chicago, împotriva lui. Ca sa-l puna la tacere, a fost acuzat de o femeie imorala folosita de preoti, pentru conduita nepotrivita fata de ea.Cazul lui Charles Chiniquy a fost astfel publicat în presa Illinoisului, ca foarte putini avocati acceptau sa-l apere. Realizau ca luptau nu numai împotriva unui preot din Chicago; luptau împotriva Bisericii romano-catolice. Charles Chiniquy a aflat despre Abe Lincoln, un avocat credincios si corect din Illinois. Chiniquy a trimis lui Lin­coln un mesaj telegrafic, apelând la sprijinul lui, în douazeci de minute primind raspunsul afirmativ: "Da, voi apara viata si onoarea ta în procesul din mai anul viitor, în Tribunalul din Urbana. Semnat A. Lincoln. Chiniquy relateaza:„A sosit timpul ca seriful de Kankakee sa ma târasca din nou ca pe un criminal si detinut, în Urbana si sa ma dea pe mâinile serifului acelui oras. Am ajuns acolo pe 20 octombrie, cu avocatii mei, Domnii Osgood si Paddock, si o duzina de martori. Domnul Abraham Lincoln sosise cu câteva minute înaintea mea, din Springfield." — Charles Chiniquy, Fifty Years in The Church of Rome, Chick Publications, pag. 273.Când Charles Chiniquy a fost aparat de Abraham Lincoln, citam,„Apoi a despicat cariera parintelui Chiniquy, cum acesta fusese persecutat pe nedrept, iar în concluzie a spus: "Atâta timp cât Dumnezeu îmi va da inima sa simt, creier sa gândesc, sau o mâna sa execut vointa mea, o s-o devotez împotriva acelei puteri care încearca sa foloseasca masinariile tribunalelor sa distruga drepturile si caracterul unui cetatean american." Si aceasta promisiune facuta de Abraham Lincoln, a fost împlinita în anii de mai târziu. — Burke McCarty, The Suppressed Truth About the Assassination of Abraham Lincoln, Arya Varta Publishing, pag. 41.Lincoln observase ca Chiniquy fusese acuzat pe nedrept. În noaptea dinaintea încercarii de condamnare a lui Chiniquy la închisoare pentru o crima pe care n-o comisese, un ochi martor, care ascultase complotul de a distruge pe Chiniquy, a intervenit si a fost salvat.Abraham Lincoln si-a facut o gramada de dusmani dupa procesul lui Chiniquy. Parasind sala de judecata, Charles Chiniquy era în lacrimi. Abraham Lincoln l-a întrebat:„Parinte Chinquy, de ce plângi? „Draga Domnule Lincoln," i-am raspuns, "Da-mi voie sa spun ca bucuria pe care, natural, ar trebui s-o simt cu ocazia unei astfel de victorii, este distrusa când ma gândesc ce ar putea sa te coste pe dumneata. În tribunal erau, nu mai putin de zece sau doisprezece iezuiti din Chicago si St. Louis, care venisera sa asculte sentinta mea de condamnare la penitenta …. ceea ce tulbura sufletul meu chiar acum si face sa-mi curga lacrimi, este ca, se pare, ca am citit condamnarea ta la moarte, în ochii lor vicleni. Câti alti oameni nobili au cazut la picioarele lor!" — Charles Chiniquy, Fifty Years in the Church of Rome, pag. 280, 281.Abraham Lincoln, înca din 1855, 1856, era un om însemnat, pe care Roma cauta sa-l distruga. Patru ani mai târziu, Abraham Lincoln a fost ales Presedintele Statelor Unite. Pe drum din Illinois spre Washington D.C., a trebuit sa treaca prin orasul Baltimore. Mai târziu a spus lui Chiniquy:„Sunt atât de încântat sa te vad din nou!... Vezi ca prietenii tai, iezuitii, înca nu m-au omorât. Dar ar fi facut-o când am trecut prin cel mai devotat oras al lor, Baltimore, daca n-as fi trecut pe acolo, incognito, câteva ore înainte ca ei sa ma astepte. Avem dovezi ca aceea companie care fusese selectata si organizata sa ma omoare, era condusa de un romano-catolic numit Byrne; Era compusa, aproape în întregime, de romano-catolici; mai mult, între ei se aflau doi preoti deghizati care sa-i încurajeze... L-am întâlnit pe Domnul Morse, învatatul inventator al telegrafului electric; mi-a spus ca pe vremea când se afla în Roma, nu de mult, a gasit dovada celei mai formidabile conspiratii împotriva acestei tari si toate institutiile ei. Este evident ca oribilul razboi civil, care ameninta acoperirea tarii cu sânge si ruine, se datoreaza intrigilor si emisarilor papali.„Îmi pare rau ca profesorul Morse a trebuit sa paraseasca Roma înainte de a afla mai mult despre planurile secrete ale iezuitilor, împotriva libertatilor si chiar a existentei acestei tari. — Idem, pag. 292.„Douazeci de oameni fusese angajati, în Baltimore, sa asasineze pe presedintele ales, în drum spre Washington. Conducatorul acestei bande era un refugiat italian, un frizer bine cunoscut în Baltimore. Planul lor era urmatorul: când domnul Lin­coln ajungea în acel oras, asasinii trebuiau sa se amestece prin multime, si sa se apropie de el cât mai mult cu putinta, sa-l împuste cu pistoalele. Daca se afla într-un vehicul, grenade de mâna fusesera pregatite, umplute cu praf explozibil, asa cum facuse Orsini în încercarea asasinarii lui Louis Napoleon. Acestea urmau sa fie aruncate în vehicul. Pentru a face moartea si mai sigura, pistoalele urmau sa fie descarcate tragând în vehicul, în acelasi moment. Asasinii aveau deja un vas care-i astepta gata pregatit în port. De acolo, urmau sa fie transportati în Mobile, în statul Alabama. — John Smith Dye, The Adder's Den, pag. 113.„Un frizer italian, bine cunoscut în Baltimore, un Romanist, urma sa-l înjunghie când era asezat în vehiculul sau, când a pornit de la depozit. — Burke McCarty, The Suppressed Truth About the Assassination of Abraham Lincoln, Arya Varta Publishing, pag. 66.Din fericire, primul complot al iezuitilor, de a-l omorî pe Lincoln, a esuat, în timp ce cautau sa-i ia viata înainte sa fi ajuns vreodata la Casa Alba!În timp ce calatorea cu trenul, John Wilkes Booth a lasat o scrisoare trimisa lui de catre Charles Selby. Curând dupa aceea, scrisoarea a fost gasita si„Înmânata presedintelui Lincoln, care, dupa ce a citit-o, a scris cuvântul ASASINAT peste ea si a arhivat-o în biroul lui, unde a fost gasita dupa moartea sa si a fost în evidente, ca o expozitie de tribunal. — Idem, pag. 131.Iata o portiune din acea scrisoare:„Abe trebuie sa moara, si aceasta acum. Va puteti alege armele. Cupa, cutitul, glontul. Cupa ne-a esuat odata si ar putea-o face din nou... Stii unde sa-ti gasesti prietenii. Deghizarile tale sunt atât de perfecte si complete... Lupta-te pentru casa ta; lupta pentru tara ta; asteapta momentul potrivit, dar lupta sigur. — Idem, pag. 132 (sublinieri adaugate).Aceasta scrisoare a fost folosita spre convingerea Doamnei Mary E. Surrat si a altor conspiratori, în procesul de judecata a asasinarii lui Lincoln.Au vrut sa-l înjunghie, daca aceea a esuat, au încercat sa-l împuste, si sa-l arunce-n aer. Acestea au esuat, deci, au încercat sa-l otraveasca. Erau emisarii Papei, iezuitii. John Smith Dye, care a fost martor acestor evenimente, ne spune,„Era o zi întunecata în istoria tarii noastre, când o garda înarmata trebuia sa înconjoare hotelul [Willard], unde Magistratul Sef îsi asezase locuinta temporara, sa evite asasinarea lui. Si în ziua de 4 Martie, 1861, la inaugurarea lui, a fost escortat pe bulevardul Pennsylvania, înconjurat de cavalerie, si supravegheat de catre Generalul Scott, ce dorea sa evite asasinarea lui publica pe drum spre Capitol unde urma sa-si expuna luarea de cuvânt cu ocazia inaugurarii. Acestea erau vremuri teribile... — John Smith Dye, The Adder's Den, pag. 135.Când va gânditi la Consiliul de la Viena, Metternicht, la Papa si la planurile ordinului iezuit de a distruge aceasta tara si libertatea ei, sa distruga protestantismul si sa omoare presedinti, ce va spun acestea despre caracterul vicios, plin de rautate al iezuitilor? Când va gânditi la atentatele împotriva lui Andrew Jackson, al lui William Henry Harrison, asasinarea lui Zachary Taylor, atentatul de asasinare al lui James Buchanan, Atentatul de asasinare al lui Abraham Lincoln si, în final asasinarea lui, ce va spun toate acestea despre Biserica Catolica? Va arata ca aparenta de biserica este exact aceasta: O APARENTA. Se ascund sub o masca religioasa, ca sa nu fie banuiti de multele nelegiuiri pe care le practica continuu în aceasta tara si în întreaga lume...Abraham Lincoln a spus:„Atât de multe comploturi au fost deja facute împotriva vietii mele, ca este o adevarata minune ca toate au esuat, când consideram ca, în mare majoritate, acestea au fost în mâinile criminalilor romano-catolici, evident, antrenati de iezuiti. Dar putem astepta ca Dumnezeu sa faca o minune perpetua pentru a-mi salva viata? Cred ca nu. Iezuitii sunt atât de experti în acele fapte de sânge încât Henry al IV-lea a spus ca era imposibil sa le scapi, si el a devenit victima lor, desi a facut tot ce putea fi facut ca sa-si protejeze viata. Scaparea mea din mâinile lor, de când scrisoarea Papei catre Jeff Davis a ascutit un milion de pumnale sa-mi despice pieptul, ar fi mai mult decât o minune.„Dar asa cum Domnul nu a auzit nici un mur­mur de pe buzele lui Moise când îi spusese ca va muri înainte de a trece Iordanul din cauza pacatelor poporului, la fel sper si ma rog ca El sa nu auda nici un murmur din partea mea când va trebui sa cad pentru cauza natiunii mele.„Singurele favoruri pe care le cer lui Dumnezeu sunt: mai întâi ca eu sa mor pentru cauza sacra în care m-am angajat, si sa fiu purtatorul stindardului drepturilor si libertatilor tarii mele.„A doua favoare pe care i-o cer lui Dumnezeu este: ca fiul meu Robert, când eu voi fi plecat, sa fie unul dintre cei care vor ridica steagul libertatii care va acoperi mormântul meu, si sa-l poarte cu onoare si fidelitate, pâna la sfârsitul vietii lui, asa cum tatal lui a facut, înconjurat de milioanele care vor fi chemate sa lupte împreuna cu el si sa moara pentru apararea si pentru onoarea tarii noastre. — Charles Chiniquy, Fifty Years in the Church of Rome, Chick Publications, pag. 302, 303.Abraham Lincoln întelegea ca timpul lui era aproape.„În mijlocul succesului neegalat, când toate clopotele patriei sunau cu bucurie, o calamitate a cazut asupra noastra si a umplut tara cu consternare si uimire. Vineri seara, pe 14 aprilie, Presedintele Lincoln era prezent la teatrul lui Ford în Washington. Era asezat linistit în cabina lui, ascultând prezentarea, când un barbat a intrat în holul care conducea la cabina lui, încuind usa dupa el. Apropiindu-se de presedinte, a scos un pistol din buzunar si l-a împuscat în ceafa. În timp ce presedintele cadea lipsit de simturi, ranit mor­tal iar tipatul sotiei, care era asezata lânga el, patrundea orice ureche, asasinul a sarit din cabina, ce se afla la o înaltime de aproximativ cinci picioare. În timp ce s-a grabit traversând scena, a exclamat: 'Sic siemper tyrannus!' si a disparut în spatele scenelor laterale. — Idem, pag. 307, 308.„Nobilul Abraham, adevarat descendent al Tatalui Credinciosilor, onest în orice pozitie, umil ca un copil, tandru la inima ca o femeie, care n-ar fi putut suporta sa raneasca nici pe cel mai aspru dusman, un barbat care în momentul triumfului, era îngrijorat ca simtamintele adversarilor ar fi fost ranite de înfrângere, cu dragoste pentru toti, ura pentru nimeni, înzestrat cu bun simt si putere intelectuala care îi permitea sa înfrunte cei mai uriasi oponenti în dezbateri, dezvoltând capacitati de om de stat care au câstigat gratitudinea tarii lui si admiratia întregii lumi, moare din glontul asasinului!„Dar cine era asasinul? Booth nu era nimic altceva decât o unealta a iezuitilor. Roma i-a directionat mâna dupa ce i-a corupt inima (mintea). — Idem, pag. 308.„Si dupa douazeci de ani de cercetari, vin fara teama înaintea poporului american, sa spun si sa dovedesc ca presedintele Abraham Lincoln a fost asasinat de preotii si iezuitii Romei.„În cartea marturiilor date în procesul asasinarii lui Lincoln, publicat de Ben Pittman, si în cele doua volume ale procesului lui John Surrat, în 1867, avem dovada legala si necontestabila ca complotul asasinilor lui Lincoln a fost gândit, daca nu cumva si început în casa Mariei Surrat, 561 H. Street, Washington D.C. Marturiile juratilor arata ca a fost locul obisnuit de adunare a preotilor din Washington. Ce impresie face în lume, prezenta atâtor preoti în acea casa? Nici un om de rând, care nu stie nimic despre preotii Romei, nu se poate îndoi de faptul ca acestia erau consilierii, spuma acelui complot infernal.„Acei preoti care erau prietenii profesionali si parintii confesori ai lui Booth, John Surratt, doamna si domnisoara Surratt, nu puteau fi constant acolo, fara sa stie ce se petrecea. Fiecare dintre acei preoti, stiind ca infailibilul lui papa numise pe Jeff Davis fiul lui preaiubit, si luase confederatia de Sud sub protectia sa, s-a angajat sa creada ca cel mai sfânt lucru pe care un om îl poate face, este sa lupte pentru cauza Sudica, prin distrugerea acelora care-i stau împotriva.„Cititi istoria asasinarii amiralului Coligny, Henry III, Henry IV, si William Taciturn-ul, de catre asasinii angajati ai Iezuitilor; comparati-o cu asasinarea lui Abraham Lincoln, si veti vedea ca se aseamana ca doua picaturi de apa. Veti întelege ca toate aceste acte au aceeasi sursa — Roma. — Idem, 309.„Acel arhirebel (Jeff Davis) putea da banii, dar numai iezuitii puteau selecta si antrena asasinii, promitându-le o coroana de glorie în ceruri, daca omorau pe autorul varsarii de sânge, faimosul apostat — inamicul papei si a bisericii - Lincoln.„Cine nu poate vedea lectiile date lui Booth de catre iezuiti, la întâlnirile lor zilnice în casa Mariei Surratt, când citeste acele rânduri scrise de Booth cu câteva ore înainte de moartea lui: „Nu ma pot cai niciodata. Dumnezeu m-a facut instrumentul pedepsei Sale." Comparati aceste cuvinte cu doctrinele si principiile predate de con­silii, decretele papei, si legile Sfintei Inchizitii, si veti observa ca sentimentele si convingerile lui Booth curg din acele principii, asa cum râul curge din sursa lui.„Si ca pioasa doamna Surratt, care, a doua zi dupa moartea lui Lincoln, a spus, fara sa fie mustrata, în prezenta altor martori: "Moartea lui Abraham Lincoln nu este mai mult decât moartea oricarui negru în armata." De unde a luat ea maxima aceasta, daca nu de la biserica ei? Nu proclamase acea biserica recent, prin... judecatorul romano-catolic devotat, Taney, în decizia Dred Scott, ca negrii nu au drepturi pe care albii sunt responsabili sa le respecte? Aducând presedintele pe aceeasi treapta cu cel mai de jos negru, Roma spunea ca el nu avea dreptul, nici macar la viata. — Idem, pag. 310.Imediat dupa moartea Lui Lincoln, John Surratt, care facea parte din conspiratia asasinarii, a fugit în Montreal. Din Montreal a fost luat la Liverpool, Anglia, si de acolo, la Roma. Când un oficial al Statelor Unite a luat legatura cu el, în final, se afla în armata personala a Papei!„Trei sau patru ore înainte ca Lincoln sa fie omorât în Washington, pe 14 Aprilie 1865, acea crima nu numai ca a fost cunoscuta de cineva, dar circula si se vorbea despre ea pe strazile si în casele orasului dedicat preotilor si Romei, St. Joseph, Minnesota. Acest fapt este de netagaduit; marturisirile sunt de neschimbat si nu existau cai ferate sau telegraf mai aproape de patruzeci sau optzeci de mile de la St. Joseph...„Domnul Linneman, care este romano-catolic, ne spune ca, desi a auzit aceasta de la multi în magazinul sau, nu-si aminteste numele nici unuia dintre ei... Dar daca memoria domnului Linneman este asa de deficienta în acest subiect, îl putem ajuta spunându-i cu acuratete matematica ce a fost spus...„...Preotii din Saint Joseph vizitau des Washington-ul, ramânând, probabil, la domnii Surratt... Acei preoti din Washington se aflau în continua comunicare cu co-rebelii lor preoti din St. Joseph; erau prietenii lor intimi. Nu exista nici un secret între ei... Detaliile crimei, precum ziua comiterii ei, erau cunoscute printre preotii din St. Joseph, asa cum erau cunoscute printre cei din Wash­ington...„Cum ar putea preotii sa ascunda, de prietenul lor Linneman, un eveniment atât de fericit? El era omul lor confidential, era mâna lor dreapta între credinciosii din St. Joseph...„Preotii Romei stiau si au raspândit moartea lui Lincoln, în orasul lor romano-catolic, St. Jo­seph, Minnesota, cu patru ore înaintea evenimentului propriu zis. — Idem, pag. 316, 317.Exista mult mai multe informatii!„În procesul lui John Surratt, un predicator francez cu numele Rufus King a specificat urmatoarele: „Cred ca el (John Surratt) este protejat de cler si ca aceasta crima este rezultatul unui complot adânc înradacinat, nu numai împotriva presedintelui Lincoln, dar si împotriva existentei acestei republici, fiind constienti ca preotimea si regalitatea sunt, si întotdeauna au fost, împotriva libertatii." — Burke McCarty, The Suppressed Truth About the Assassination of Abraham Lincoln, Arya Varta Publishing, pag. 185.Patru oameni au fost judecati, condamnati si executati prin spânzurare pentru asasinarea lui Abraham Lincoln. Numele lor erau: Davy Harold, Lewis Payne, George Atzerodt si Mary E. Surrat. Toti acestia erau romano-catolici. Aceasta informatie se gaseste în Teatrul Ford, în mai multe vitrine de sticla, aratând multe alte informatii despre Lincoln, razboiul civil si asasinarea lui. În timp ce Abraham Lincoln era asasinat, s-a facut un atentat si pentru asasinarea lui William Seward, Secretarul de Stat. De asemenea, se încerca un atentat la viata lui Ulysses S. Grant, dar Grant a trebuit sa calatoreasca urgent la New Jersey, pentru a fi la patul unei rude muribunde. Andrew Johnson, vicepresedintele Statelor Unite, urma sa fie asasinat de asemenea în acest timp. Persoana care trebuia sa-l asasineze s-a temut si a renuntat, fugind prin tara, calare pe un cal, si nu si-a adus la îndeplinire planul.„Lewis Payne, cunoscut ca Baiatul de Florida, un tânar atletic, urias, care cu câteva luni înainte se unise cu conspiratia, s-a dus la usa din fata a locuintei secretarului de stat William Seward.„William Seward fusese bolnav de doua saptamâni, suferind de mandibula fracturata, ca rezultat al fugii de echipa lui. Se afla acum sub îngrijire.„Payne a sunat la soneria de la usa, la care a raspuns majordomul de culoare. El a spus celui din urma ca fusese trimis cu ceva medicamente pe care trebuie sa le duca în camera bolnavului. Majordomul a refuzat sa-i permita sa intre, spunând ca-i fusese interzis sa permita cuiva sa intre în camera domnului Seward. Strainul, Lewis Payne, l-a pus la pamânt, dupa o scurta lupta, si a fugit urcând scarile. A dat buzna în camera bolnavului dupa ce lovise pe fiecare dintre cei doi fii ai secretarului... El (Lewis Payne) s-a aruncat peste omul bolnav si l-a înjunghiat de trei ori. Printr-un efort supranatural, cel din urma a luptat cu agresorul lui care l-a lasat pe podea, sângerând din cauza ranilor. Dupa asaltul asupra lui Seward, criminalul a coborât scarile tipând cu toata puterea, „Sunt nebun! Sunt nebun! Desigur ca era. Se afla sub controlul influentelor hipnotice a nelegiuitilor sub a caror putere si-a permis sa fie. — Idem, pag. 121, 122.„Parte din planul lui Michael O' Laughlin, unul dintre conspiratorii din Baltimore, era asasinarea generalului Grant în acea noapte. Aceasta n-a fost posibila, datorita schimbarii facute în agenda generalului.„Lui Atzerodt îi revenea asasinarea vice­presedintelui Johnson, dar acesta a devenit fricos si a petrecut ziua fugind calare... a fost gasit dupa câteva zile la niste rude în partea de jos a Washingtonului. Înainte de a fi executat, a facut o marturisire scrisa, care confirma prezenta lui Surratt în Washington în acea zi fatala, fapt jurat de noua martori." — Idem, pag. 122.Astfel, avem de-a face cu o conspiratie care nu doar omoara pe presedinte, dar vrea sa aduca guvernul Statelor Unite în haos. Nu vedem aici împlinirea deciziilor Consiliului de la Viena si Verona în 1865? Nu vedem mâna Ordinului iezuit si a Bisericii romano-catolice în încercarea de a distruge Statele Unite?Deja am vazut ca Biserica romano-catolica a semanat samânta divizarii între doua mari sectiuni ale acestei tari, despartind Nordul de Sud, pe baza subiectului fierbinte a sclaviei.„Acea diviziune a fost ocazia ei de aur pentru zdrobirea unei parti de catre cealalta, ca sa guverneze peste ruinele amândoura, o polita favorabila, pe termen lung. A sperat ca a sosit ora triumfului ei suprem peste aceasta tara. A ordonat împaratului Frantei sa aiba armata pregatita în Mexic, gata pentru sustinerea Sudului, si a îndemnat pe toti catolicii sa se înroleze sub steagul sclaviei, unindu-se cu partidul democrat." — Charles Chiniquy, Fifty Years in the Church of Rome, Chick Publications, pag. 291.Abraham Lincoln i-a spus lui Charles Chiniquy:„Îti voi fi întotdeauna multumitor pentru cuvintele de avertizare pe care mi le-ai adresat, cu privire la pericolele care îmi pasc viata, din partea Romei. Stiu ca nu sunt pericole imaginare. Daca as lupta împotriva unui Sud Protestant, ca natiune, nu ar exista pericole de asasinare. Natiunile care citesc Biblia lupta cu curaj pe câmpurile de lupta, însa, ei niciodata nu-si asasineaza inamicii. Papa si iezuitii, cu Inchizitia lor infernala, sunt singura putere organizata în lume, care recurge la serviciul asasinilor pentru omorârea celor pe care nu-i pot convinge cu argumente sau învinge cu sabia.„Din nefericire, simt, din zi în zi mai mult, ca nu lupt numai împotriva americanilor din Sud, ci mai mult împotriva papei de la Roma, a iezuitilor lui perfizi, si împotriva sclavilor lor orbi si setosi de sânge. Atâta timp cât ei spera sa captureze Nordul, ma vor cruta; dar, în momentul în care încercam derutarea armatelor lor, le luam orasele si îi fortam sa se supuna, atunci, dupa parerea mea, iezuitii, care sunt principalii conducatori ai Sudului, ar face ceea ce, aproape invariabil au facut în trecut. Pumnalul si pistolul vor face ceea ce bratele puternice ale razboinicilor n-au putut face. Acest razboi civil pare a fi nimic mai mult decât o problema politica, pentru aceia care nu vad ceea ce vad eu, sursa secreta a acestei drame.Dar este mai mult un razboi religios decât unul civil. Este Roma care vrea sa domine si sa degradeze Nordul, asa cum a dominat si a degradat Sudul, din prima zi a descoperirii lui. Exista foarte putini lideri ai Sudului care sa nu se afle sub influenta iezuitilor, prin sotii, relatii de familie, si prietenii. Câtiva membri ai familiei lui Jeff Davis apartin Bisericii Romei...„Dar este cert ca daca poporul american ar putea vedea ceea ce stiu eu despre ura feroce a preotilor catolici împotriva institutiilor noastre, împotriva scolilor noastre, împotriva celor mai sacre drepturi ale noastre, si împotriva dragei noastre libertati, ei i-ar izgoni mâine din mijlocul nostru, sau i-ar împusca ca pe niste tradatori. Dar tu esti singurul caruia îi spun aceste secrete, pentru ca stiu ca tu le-ai învatat înaintea mea. Istoria acestor ultimi o mie de ani, ne arata ca oriunde Biserica Romei nu este pumnalul care sa despice sânul unei natiuni libere, aceasta (Roma), este ca o piatra la gâtul ei, încercând s-o paralizeze si s-o tina departe de civilizatie, stiinta, inteligenta, fericire si libertate. — Idem, pag. 294, 295.Lincoln a spus,„Acest razboi n-ar fi fost niciodata posibil fara influenta sinistra a iezuitilor. Faptul ca vedem acest pamânt udat de sângele celor mai nobili fii ai lui, se datoreaza Papalitatii... Mi-e mila de preoti, episcopii, si de calugarii Romei din Statele Unite, când oamenii vor afla ca ei sunt, în mare parte, responsabili pentru lacrimile, si sângele varsate în acest razboi. — Idem, pag. 296, 297.„Esti perfect corect când spui ca Romano-catolicii care s-au înrolat în armata noastra trebuiesc separati. De la publicarea acelei scrisori (a Papei), Un mare numar dintre ei au dezertat de sub steagul lor si au devenit tradatori... Este, de asemenea adevarat, ca Meade a ramas cu noi si a câstigat batalia sângeroasa de la Gettysburg. Dar cum ar fi putut pierde când era înconjurat de astfel de eroi ca Howard, Reylonds, Buford, Wadsworth, Cutler, Slocum, Sickles, Hancock, Barnes, etc. Dar este adevarat ca romanismul lui a suparat patriotismul lui dupa batalie. El a lasat armata lui Lee sa scape când ar fi putut, foarte usor, sa-i taie retragerea, si sa-I forteze sa se supuna, dupa ce pierduse aproape jumatate din soldati în ultimele trei zile.„Când Meade trebuia sa ordoneze vânarea dupa batalie, un strain a venit la sediu, si acel strain era iezuit deghizat. Dupa zece minute de conversatie cu el, Meade a facut un astfel de aranjament pentru vânarea inamicului, încât acesta a scapat numai cu pierderea a doua pistoale! Idem, pag. 298.Lincoln a spus,Oamenii comuni aud marele si galagioasele roti ale vehiculelor Confederatiei Sudice: acestia îi numesc Jeff Davis, Lee, Toobs, Beauregard, Semmers, etc., si cred onest ca ei sunt puterea motivatoare, prima cauza a greutatilor noastre. Dar aceasta este o greseala. Adevarata putere motivatoare se afla în spatele zidurilor groase ale Vaticanului, colegiile si scolile Iezuitilor si cabinele de marturisire ale Romei. — Idem, pag. 305.Împlinind directivele Conciliilor de la Viena, Verona si Chieri, Biserica Catolica a divizat Nordul de Sud prin agentul ei, John C. Calhoun. Au încercat distrugerea economiei prin Biddle si apoi au folosit cupa cu otrava si gloantele asasinilor sa asasineze si sa atenteze la asasinarea a unui total de cinci presedinti, în decursul a douazeci si cinci de ani. Au înrosit pamântul american cu sângele a mii de tineri americani în teribilul razboi civil. Oh, daca am avea ochi sa vedem ca Roma nu se schimba niciodata! Ceea ce a facut, face înca si astazi.Dumnezeu sa ne ajute sa întelegem rautatea papalitatii Romane de atunci si acum.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;CAPITOLUL 5. SCUFUNDAREA TITANICULUI&lt;br /&gt;Când ne gândim la evenimente care s-au petrecut în istorie în ultimii o suta - doua sute de ani, exista câteva evenimente care ies în evidenta ca fiind însotite de mare oroare, mare surpriza si mare tristete. Între multele care vin în minte, cele mai devastatoare evenimente au fost cel de la World Trade Center în New York City si cel al scufundarii Titanicului.Cele mai mari tragedii din ultimii doua sute de ani pot fi puse pe raspunderea iezuitilor. Vom vedea acum ca iezuitii au pus la cale si au reusit scufundarea Titanicului, de asemenea, vom arata de ce au facut-o.De la începutul anilor 1830, America n-a avut o banca centrala. Iezuitii vroiau cu disperare o noua banca centrala în America, ca sa poata avea un rezervor de nesecat din care sa sustraga bani pentru multele lor razboaie si alte proiecte ciudate în întreaga lume.În anul 1910, sapte oameni s-au întâlnit pe insula Jekyll, aproape de coasta Georgiei, sa înfiinteze o banca centrala, pe care au numit-o Banca de Rezerva Federala. Acesti oameni erau Nelson Aldrich si Frank Vanderlip, amândoi reprezentând imperiul financiar Rockefeller; Henry Davison, Charles Norton, si Ben­jamin Strong, reprezentând J.P. Morgan; si Paul Warburg, reprezentând dinastia bancara a Europei, Rothschild. Deja am vazut ca agentii Rothschild erau reprezentantii bancari ai iezuitilor papali, detinând "cheile bogatiilor Bisericii Romano Catolice."Morgan era competitoare prietenoasa cu Rothschild de care s-a apropiat social. Firma Morgan din Londra a fost salvata de la ruina financiara în anul 1857, de catre Banca Angliei, asupra careia Rothschild avea o mare influenta. Dupa aceea, Morgan apare servind ca agent financiar al Rothschild si a facut tot posibilul sa apara ca fiind American...Intrarea lui (Rockefeller) pe piata, n-a fost bine primita de Morgan si au devenit competitori feroce. În cele din urma, au decis sa micsoreze competitia, intrând în afaceri comune. În final, au lucrat împreuna pentru crearea unei banci nationale numita Sistemul de Rezerva Federala. — G. Edward Griffin, The Creature from Jekyll Island, American Opinion Publishing, pag. 209. (sublinieri adaugate).Aceste trei familii financiare, Rothschild, Morgan si Rockefeller, toate fac jocul Ordinului Iezuit, datorita infiltrarii iezuitilor în organizatiile lor. Ei fac tot ce este necesar pentru distrugerea libertatii constitutionale în America si sa aduca pe Papa sa domine lumea. Daca privim înapoi la secolul XX, putem vedea cât de plini de succes au fost iezuitii. Au continuat sa risipeasca bogatiile Americii, în timp ce au atacat continuu marea ei constitutie si libertatile civile. Puterea Papei a crescut zilnic în Vatican. Într-o zi vor câstiga puterea suprema din nou.Construirea Titanicului a început în anul 1909, într-un santier naval din Belfast, capitala Irlandei de Nord. Belfast era un port protestant, foarte urât de iezuiti. Primul Razboi Mondial a început numai câtiva ani mai târziu.Titanicul era parte a flotei posedate de compania internationala de corabii, White Star Line.Banca nu era singura afacere în care Morgan avea interes financiar. Folosind controlul pe care-I detinea peste caile ferate nationale ca influent financiar, a creat un trust international de corabii, care includea doua, cele mai mari linii Germane, plus una din cele doua a Angliei, White Star Lines. — Idem, pag. 246.Existau niste oameni foarte bogati care au facut clara pozitia lor împotriva Sistemului Rezervei Federale. Iezuitii au ordonat lui J.P. Morgan sa construiasca Titanicul. Aceasta corabie de nescufundat avea sa fie folosita pentru omorârea celor care se opuneau planului iezuit de a forma Sistemul de Rezerva Federala.Acesti oameni bogati si puternici ar fi fost capabili sa blocheze înfiintarea Rezervei Federale, de aceea, puterea si avantajele pe care acestia le aveau, trebuiau luate din mâinile lor. Trebuiau sa fie distrusi prin mijloace care n-ar da de banuit ca au fost omorâti, ca nimeni sa nu suspecteze pe iezuiti. Titanicul urma sa fie vehiculul distrugerii acestor oameni. Pentru a proteja papalitatea si pe iezuiti de suspiciuni, multi catolici irlandezi, francezi, si italieni care emigrau spre Lumea Noua, au fost îmbarcati la bord. Erau oameni de care se puteau lipsi. Protestanti din Belfast care vroiau sa emigreze în Statele Unite au fost de asemenea invitati.Toti bogatasii si oamenii puternici, de care iezuitii vroiau sa scape, au fost invitati sa navigheze. Trei dintre cei mai bogati si mai importanti erau Benjamin Guggenheim, Isador Strauss, seful Departamentului de magazine Macy, si John Jacob Astor, probabil cel mai bogat om din lume. Totalul bogatiei lor, folosind dolarul pentru acel timp, era de 500 milioane. Astazi, acea cantitate de bani ar fi echivalenta cu 11 miliarde de dolari. Acesti trei oameni au fost ademeniti si încurajati sa se îmbarce în palatul plutitor. Trebuiau sa fie distrusi pentru ca iezuitii stiau ca ei ar fi folosit bogatia si influenta lor în a se opune formarii unui Sistem Bancar de Rezerva Federala, si razboaielor care se aflau în curs de planificare.Edward Smith era capitanul Titanicului. Calatorise pe apele Atlanticului Nordic mai mult de douazeci si sase de ani si era cel mai experimentat maestru din lume, pe rutele nord-atlanticului. Lucrase multi ani pentru iezuitul, J.P. Morgan.Edward Smith era iezuit, 'Tempore co-adjutor.' Aceasta însemna ca nu era preot, ci era iezuit cu mantie scurta. Iezuitii nu sunt neaparat preoti. Cei care nu sunt preoti slujesc ordinului în profesiile lor. Oricine ar putea fi iezuit, si identitatea lor n-ar fi cunoscuta. Edward Smith slujea Ordinul Iezuit în profesia sa de capitan de marina.Multe puncte interesante despre Titanic sunt comentate într-o caseta video, facuta de National Geographic în anul 1986. Caseta video este intitulata Secretele Titanicului. Când Titanicul a pornit din sudul Angliei pe 10 Aprilie 1912, Francis Browne, maestrul iezuit al lui Edward Smith, s-a îmbarcat în Titanic. Acest om era cel mai puternic iezuit din toata Irlanda si raspundea direct generalului Ordinului Iezuit, la Roma. Caseta video declara:Un preot în vacanta, parintele Francis Browne, a realizat aceste fotografii amare ale tovarasilor lui de calatorie, cei mai multi dintre ei aflându-se în voiaj spre vesnicie. Urmatoarea zi, Titanicul a facut ultima oprire pe coasta Queenstown, Irlanda. Aici, organizatorii au îmbarcat pe ultimii pasageri; în majoritate emigranti irlandezi, în cautare de camin în America. Aici, norocosul parinte Browne a debarcat... Parintele Browne l-a fotografiat pe capitanul Smith privind în jos de pe puntea Titanicului, sovaind la marginea destinului. — The Secret of the Titanic, National Geographic, caseta video, 1986.Aici este tradare iezuita în toata puterea cuvântului. Parintele provincial, Francis Browne, se îmbarca pe Titanic, fotografiaza victimele, face pe capitan constient de juramântul lui de iezuit, îi ureaza ramas bun. — Eric J. Phelps, Vatican Assasins, Halycon Unified Services, pag. 427.Browne i-a repetat lui Edward Smith ce trebuia sa faca în apele nord-atlantice. Generalul iezuit a spus lui Francis Browne ce urma sa se întâmple; Dupa aceea, Browne îi spune lui Smith si restul e istorie. Edward Smith credea ca Generalul Iezuit...este dumnezeul societatii iezuite, si nimic în afara de atingerea lui electrica nu putea da viata si pune în miscare cadavrele lor. Pâna ce el vorbeste, ei sunt ca niste serpi încolaciti în mormintele lor, lipsiti de viata si inactivi; dar în momentul în care el rosteste cuvântul poruncii, fiecare membru izvoraste spontan la picioarele lui, lasând neterminat orice l-ar tine ocupat, gata sa asalteze pe oricine i s-ar porunci sa asalteze si sa lupte oriunde i s-ar porunci sa lupte. — R.W. Thompson, The Footprints of the Jesuits. Hunt and Eaton, pag. 72, 73.Lui Edward Smith i s-a poruncit sa scufunde Titanicul, si aceasta este exact ce a facut.Prin porunca lui Dumnezeu (Generalul Iezuit) este legal sa omori pe cei nevinovati, sa furi, sa comiti orice destrabalare, pentru ca el (Papa) este domnul vietii, al mortii si a tuturor lucrurilor; de aceea, a-i împlini ordinele, este datoria noastra. — W.C. Brownlee, Secret Instructions of the Je­suits, American and Foreign Christian Union, pag. 143.Nu exista nici un raport în istorie, despre o asociatie a carei organizatie sa stea neatinsa si nealterata de asalturile oamenilor si a timpului pentru trei sute de ani, si care s-o fi exercitat o astfel de imensa influenta asupra destinelor omenirii... 'Scopurile scuza mijloacele,' este maxima lui favorita; si cum singurul sau scop, dupa cum am putut vedea, este Ordinul, la cererea lui, Iezuitul este gata sa comita orice crima. — G.B. Nicolini, The History of the Jesuits, Henry G. Bohn, pag. 495, 596 (sublinieri adaugate).Haideti sa ne amintim juramântul pe care îl depune cineva, când devine parte din Ordinul Iezuit:Ar trebui sa ma consider pe mine însumi ca un cadavru, fara vointa si gândire proprie, ca un mic crucifix care este întors fara rezistenta fata de vointa aceluia care-l poarta, ca un obiect în mâinile unui om batrân, care-l foloseste asa dupa cum doreste, si îi cade mai bine. — R.W. Th­ompson, The Footprints of the Jesuits, Hunt and Eaton, pag. 54.Când o persoana depune juramântul iezuit, se leaga de maestrul sau pâna în ziua în care acesta moare. Ed­ward Smith devenise un om fara vointa sau gândire proprie. El ar fi comis orice crima pe care ordinul vroia ca el s-o comita. Edward Smith fusese chemat la martiraj. În acea noapte pe Titanic, Edward Smith îsi cunostea datoria. Corabia fusese construita pentru inamicii iezuitilor. Dupa trei zile pe mare, cu doar un binoclu pe punte, Edward Smith a propulsat Titanicul înainte, cu toata viteza, pe o noapte întunecata, fara luna, într-un ghetar urias, de aproape optzeci de mile marime. Edward Smith a facut aceasta în ciuda a cel putin opt telegrame, avertizându-l ca mergea prea repede.A avut Edward Smith nevoie de prudenta? Nu, pentru ca navigase pe acele ape, cel putin doua zeci si sase de ani. Stia ca existau ghetari în zona, dar opt avertismente nu l-au putut opri pe acest om care se afla sub juramântul iezuit, si sub ordinul de a distruge Titanicul.Absurditatea de a avertiza pe capitanul veteran Ed­ward Smith, în mod repetat, de a încetini viteza, în noaptea tragica a Titanicului, nu este deloc ridicola. Faptul ca Smith nu a ascultat niciodata la avertismente, este nebunie curata. Primise ordine de la dumnezeul lui din Vatican, si nimic nu-l putea opri de la îndeplinirea planului.Enciclopediile picteaza figura lui Smith din ultimele lui ore, într-un mod foarte tragic. Când a sosit vremea sa se dea ordinul de coborâre a barcilor de salvare, Smith ezita, si un subaltern a trebuit sa se apropie de el, sa-l îndemne sa dea ordinul. Îndemânarea legendara al lui Smith parea ca-l parasise; era indecis si neobisnuit de grijuliu, în acea noapte fatala. Sunt acestea cuvinte care sa descrie un capitan de vas legendar cu 26 de ani de experienta? Sau sunt cuvinte care sa descrie un om care se lupta cu el însusi în a alege sa-si faca datoria de capitan sau sa se supuna maestrului lui care-i ordonase sa scufunde corabia?Sotia lui Jacob Astor a coborât în barca de salvare si a fost salvata, în timp ce Jacob Astor a pierit în apele nord-atlanticului. Nu erau destule barci de salvare si multe dintre ele erau pe jumatate pline cu copii si femei.Pentru a împiedica corabiile de marfa sa vina în ajutor, luminile de semnal erau albe, când ar fi trebuit sa fie rosii. Semnalele luminoase de culoare albe însemnau, pentru corabiile de marfa, ca acolo se desfasura o petrecere.Una dintre cele mai mari tragedii ale secolului XX, scufundarea Titanicului, se *datoreaza* Ordinului Iezuit. Corabia de nescufundat, palatul plutitor, a fost creat pentru a fi mormântul bogatasilor care s-au opus Sistemului de Rezerva Federala. În jurul lunii aprilie, 1912, toata opozitia împotriva Rezervei Federale a fost eliminata. În decembrie 1913, Sistemul de Rezerva Federala a luat fiinta în Statele Unite. Opt luni mai târziu, iezuitii aveau destule fonduri pentru începerea Primului Razboi Mondial.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;CAPITOLUL 6. PRIMUL RAZBOI MONDIAL&lt;br /&gt;Mostenitorul tronului austro-ungar, arhiducele Francis Ferdinand si sotia lui, erau în Sarajevo pe 26 iulie 1914. Facându-si loc prin strazile aglomerate într-un vehicul descoperit, s-au auzit câteva împuscaturi, si amândoi erau morti.Cetatenii Sarajevo-ului erau, predominant, Sârbi. Convingerea lor religioasa era cea crestin-ortodoxa. Din anul 1054, Biserica Catolica purta razboi împotriva crestinilor ortodocsi. Cincizeci de ani înainte de asasinare. Croatii, care sunt catolici, deveneau extrem de fanatici în ura lor fata de Sârbi, care erau rivalii Romei si trebuiau sa fie exterminati.Papa Pius al X-lea, în ura lui fata de crestinii ortodocsi, incita în mod continuu pe Regele Francis Joseph al Austro-Ungariei, sa provoace pe Sârbi. Dupa Sarajevo, pe 26 Iulie, 1914, Baron Ritter, reprezentantul Bavariei la Sfântul Scaun a scris guvernului sau: "Papa aproba tratamentul dur din partea Austriei fata de Serbia. Nu are o opinie placuta despre armata Rusiei si a Frantei în evenimentul razboiului cu Germania. Cardinalul Secretar de Stat, nu poate vedea când ar putea Austria sa faca razboi, daca nu se decide sa-l faca acum..." Aici, în culori reale, se afla Vicarul lui Hristos (Papa), gentilul apostol al pacii, Sfântul Pontif, pe care autori piosi îl prezinta ca pe unul care murea de tristete vazând izbucnirea razboiului. — Edmund Paris, The Vatican Against Europe, The Wickliffe Press, pag. 14.Cineva poate spune cu siguranta ca în 1914, Biserica Romano-catolica a început seria de razboaie. Atunci, tributul de sânge pe care ea l-a luat întotdeauna de la popoare, a început sa curga într-un torent veritabil. — Idem, pag. 48.Astfel, putem vedea ca Papa era constient ca daca Austro-Ungaria zdrobea pe sârbi, atunci, fratii sârbilor ortodocsi din Rusia aveau sa intre pe scena. Atunci, Germania, Franta si altii ar intra pe scena de asemenea, aceasta însemnând Primul Razboi Mondial. Papalitatea era emotionata sa vada Rusia implicata în conflict. Rusia era, predominant, Ortodoxa, iar papalitatea îsi dorea mult anihilarea crestinilor ortodocsi din Rusia si din întreaga lume.Iezuitii papali aveau un alt motiv de bucurie vazând Rusia implicata în conflict. Sosise vremea razbunarii. Aproximativ 100 de ani înainte de începerea Primului Razboi Mondial, Alexandru I, Regele Rusiei, a scos pe iezuiti afara din Rusia.Tarul Alexandru era obligat sa editeze un decret regal în 1816, prin care sa-i expulzeze (pe iezuiti), din St. Petersburg si Moscova. Acesta dovedindu-se fara efect, a editat un altul în 1820, excluzându-i în totalitate de pe teritoriul Rusiei. — R.W. Thompson, The Footprints of the Jesuits, Hunt and Eaton, pag. 245, 246.Cinci ani mai târziu, Alexander a fost otravit, sub atacul Iezuitilor.Alexandru al II-lea a întrerupt toate legaturile diplomatice cu Roma în 1877, si chiar a propus o Constitutie.Alexandru al II-lea progresase bine cu marile reforme si a atasat semnatura lui la o Constitutie care sa fie adoptata de Rusia. Urmatoarea zi, o bomba a fost aruncata la vehiculul lui, care a omorât si a ranit câtiva însotitori, care urmau vehiculul. Regele, în adânca simpatie, si-a parasit vehiculul, sa priveasca la oamenii murind, când ce a doua bomba a explodat si l-a rupt în bucati.— Arno Gaebelien, Conflict of Ages, The Exhorters, pag. 85.În final, în 1917, ultimul Tar si toata familia lui au fost omorâti. Niciodata n-avea sa se mai ridice vre-un rege urât de catolicism, care sa protejeze Biserica Ortodoxa. Timpul razbunarii sosise.De aceea, eliminarea sistemului tarist, a adus cu sine eliminarea Bisericii Ortodoxe. Pentru Vatican, care declarase razboi împotriva Bisericii Ortodoxe înca din secolul al XI-lea, vestea caderii rivalului milenar, era prea buna ca sa fie adevarata.— Avro Manhattan, The Vatican Billons, Chick Publications, pag. 120, 121.Cine a ajutat si finantat pe revolutionari în capturarea Rusiei? Cine se afla în spatele lui Lenin, Trotsky si Stalin în timp ce ei creau revolutia si varsarea de sânge prin toata Rusia?Instrumentele acestei noi aliante între Sovietici si Vatican, trebuiau sa fie iezuitii, descrisi ca inamicii ereditari ai Bisericii Ortodoxe. Conform rapoartelor, în timpul revolutiei, existau multi iezuiti în Moscova. — James Zatko, Descent into Darkness, University of Notre Dame Press, pag. 111.Printre cele 1,766,188 de victime pâna în anul 1922, cifre obtinute din documente sovietice, aproximativ 5000 erau preoti, profesori, calugari, etc., ortodocsi... Aproximativ 100,000 de luterani au fost izgoniti... Sate întregi au fost desfiintate... Mii de biserici, de diferite denominatiuni au fost demolate si lucrarea de distrugere merge înainte...— Arno Gaebelien, Conflict of Ages, The Exhorters, pag. 103, 106.Actualii finantatori ai revolutiei se gaseau în America.William Franklin Sands, un director al Bancii de Rezerva Federala în New York, contribuise cu 1,000,000 de dolari la bolsevici — Anthony Sutton, Wall Street and the Bolshevik Revolution, Veritas Publishing. P. 133, 134.Jacob Schiff era principalul iezuit în America, caruia i se încredintase înfiintarea unei Rezerve Federale.Jacob Schiff a venit în America târziu, în anii 1800, cu ordine de la Rothschild, sa ia controlul sistemului Bancar în America. Pe timpul intrarii în noul secol, 1900, Schiff era maestrul întregii fraternitati bancare, pe Wall Street. — Myron Fagan, The Illuminati and the Council on Foreign Relations, Taped Lecture.Cum Schiff detinea controlul Bancii de Rezerva Federala, avea o sursa de bani pentru finantarea revolutiei comuniste în Rusia.În editia New York Journal American din 3 februarie, 1949, nepotul lui Schiff, John, a fost citat de catre ziaristul Cholly Knickerbocker, spunând ca bunicul sau (Jacob Schiff), daduse aproximativ 20 de milioane de dolari pentru triumful comunismului în Rusia. — G. Edwaed Griffin, The Creature from Jekyll Island, American Opinion Publishing, pag. 265.În banii de azi, acei 20 de milioane ar fi 420 de milioane de dolari, evident, bani furati de la poporul american, prin Banca de Rezerva Federala.Jacob Schiff detinea controlul întregii fraternitati bancare si finanta un guvern al carui principii sunt în antiteza directa cu Constitutia Statelor Unite. Schiff pretindea a fi capitalist american. Traia în America, dar obiectivul lui era cel al papalitatii: distrugerea totala a Americii.Mai erau si alte scopuri pe care Iezuitii urmareau sa le atinga prin Primul Razboi Mondial.Toate natiunile mari, incluzând Statele Unite, erau plictisite de razboi, devastate, bocindu-si mortii. Pacea era marea dorinta universala. Astfel ca, la propunerea lui Woodrow Wilson de a se forma o Liga a Natiunilor care sa asigure pacea, toate natiunile au sarit în sprijinul ei, chiar fara sa citeasca tiparitura marunta a acelei polite de asigurare. — Myron Fagan, The Iluminati and the Council on Foreign Relations, Taped lecture.Dupa Primul Razboi Mondial, s-a încercat formarea unui guvern unic mondial, si Liga Natiunilor a fost înfiintata. Senatorul Henry Cabot Lodge Sr. a prevenit Statele Unite din a face parte din Liga Natiunilor. Complotul iezuit, de a crea un corp guvernant mondial, a fost oprit temporal. Aceasta parte a planului iezuit a trebuit sa mai astepte alti 27 de ani pentru o repetare a performantei, când cel al Doilea Razboi Mondial a dat nastere Natiunilor Unite.Înainte de a privi la un alt motiv pentru care papalitatea se desfata în Primul Razboi Mondial, sa luam aminte la presedintele Woodrow Wilson. Wilson era controlat si dominat de Colonelul Edward Mandell House. Wilson a spus:Domnul House este a doua mea personalitate. El este eu însumi, independent. Gândurile mele si ale lui sunt una. — Charles Seymour, The Intimate Papers of Colonel House, Houghton Mifflin, vol. I, pag. 114, 115.Pentru sapte ani îndelungati, Colonelul House a fost al doilea eu al lui Woodrow Wilson… House formulase primele polite a administratiei si, practic, a condus afacerile externe al Statelor Unite. Aveam, într-adevar, doi presedinti în loc de unu… Super ambasador, vorbea cu regii ca de la egal la egal. El era generalul spiritual al administratiei. — George Viereck, The Strangest Friendship in History: Woodrow Wilson and Colonel House, Liveright Publishers, pag. 18, 19, 33.Vierick spune, la paginile 106-108, ca, în timp ce Wilson candida pentru realegeri în 1916 pe platforma „pentru ca el ne-a tinut departe de razboi," House negocia o întelegere secreta cu Anglia si Franta, în numele lui Woodrow Wilson, afirmând ca America va intra în razboi, imediat dupa alegeri. House era intim familiarizat si cu centrele de bani si putere în Europa.House avea contacte apropiate atât cu J.P. Morgan cât si cu familiile bancare vechi, ai Europei. — G. Edward Griffin, The Creature from Jekyll Island, American Opinion Publishing, pag. 239.Edward Mandell House controla pe Woodrow Wil­son în totalitate. House era un iezuit care îndeplinea orice dorinta a iezuitilor (superiori). El l-a folosit pe Wilson ca marioneta, pentru crearea Ligi Natiunilor, în favoarea iezuitilor. Wilson nu era nimic mai mult decât o unealta a Romei, care le facea gusturile.Un alt motiv pentru Primul Razboi Mondial era revansa cu Germania, pentru opozitia manifestata fata de papalitate si fata de iezuiti, în anii 1860 si 1870. Germania era locul nasterii luteranilor, atât de urâti de papalitate. De doua ori în acest timp, Cancelarul Otto din Bismark, a condus Germania, cunoscuta ca Prusia, la victorii militare asupra tarilor controlate de iezuiti, Austria în 1866 si Franta în 1870. Bismark a scos în afara legii Ordinul Iezuit, prin legea Kulturkampf în 1872. Aceste „crime" împotriva Romei si a iezuitilor, trebuiau sa fie platite. De atunci, mii de Germani au fost omorâti în baia de sânge a Primului Razboi Mondial.Germania a fost cea mai afectata tara la sfârsitul razboiului. Natiunile victorioase a Europei au folosit Tratatul de la Versailles sa jefuiasca Germania. Tratatul a impus o astfel de nedreapta povara asupra Germaniei pentru reparatiile de razboi, ca la întrebarea presei cu privire la ce se oferea lumii prin acest tratat, liderul Francez Clemenceau a raspuns: "Am garantat un alt razboi în 20 de ani." Germania a fost de acord cu termenii pentru ca era slaba si învinsa, dar ei s-au reconstruit rapid si au actionat spre a se revansa împotriva inamicilor lor, pentru datoria cu care îi încarcase la sfârsitul Primului Razboi Mondial. Acea revansa avea sa fie Al Doilea Razboi Mondial.Dupa încheierea Primului Razboi Mondial, iezuitii nu primisera ce doreau. Woodrow Wilson si Edward Mandell House au reusit sa le înfiinteze Liga Natiunilor, dar aceasta a esuat mizerabil pentru ca Statele Unite nu s-au implicat. De aceea, un alt razboi era necesar, un razboi atât de devastator, încât oamenii sa ajunga sa strige dupa formarea 'Natiunilor Unite.' Acesta a fost unul dintre scopurile celui de-al Doilea Razboi Mondial. Ne vom ocupa de acesta si alte motive pentru razboi, în capitolul urmator.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;CAPITOLUL 7. AL DOILEA RAZBOI MONDIAL&lt;br /&gt;Cel de-al Doilea Razboi Mondial a fost cel mai extins si devastator din istorie. Sute de mii de oameni au murit în acest razboi. Cei mai multi dintre oameni nu stiu de ce acest razboi a avut loc, sau care a fost cauza izbucnirii lui. Razboaiele nu izbucnesc la întâmplare. Ele sunt planificate si executate de oameni cu pozitii înalte în guvern, pentru avantaje proprii. Presedintele Franklin D. Roosvelt a spus: "În politica, nimic nu are loc la întâmplare. Daca se întâmpla, trebuie sa fiti siguri ca a fost planuit astfel." Haideti sa vedem cine a planificat cel de-al Doilea Razboi Mondial.Papa si agentii iezuiti sunt instigatorii razboaielor, iar, în timp ce lumea are dureri reale, Roma are sampanie. — Jeremiah J. Crowley (un fost preot catolic), Romanism: A Menace to the Nation, Menace Publishing, pag. 144.Papa era implicat în Al Doilea Razboi Mondial, asa cum erau implicati Hitler si catolicul Mussolini si de aceea, la fel de vinovat pentru moartea a sase milioane de evrei. În realitate, papii erau implicati si au instigat cele mai multe, daca nu toate, razboaiele europene, de-a lungul secolelor. — F. Paul Peterson, Peters Tomb Recently Discovered in Jerusalem, pag. 63. (Citat în: Is Alberto for Real, Sidney Hunter, Chick Publications, page 41).Oricine poate spune ca în 1914, Biserica Romano-catolica a început seria de razboaie.Atunci, tributul de sânge pe care ea l-a luat întotdeauna de la popoare, a început sa curga în torente veritabile. — Edmond Paris, The Vatican Against Europe, The Wickliffe Press, pag. 48.Acestia nu sunt singurii autori renumiti care implica papalitatea ca instigatori al celui de-al Doilea Razboi Mondial, si, de asemenea, a tuturor celorlalte razboaie. În lumina acestor afirmatii, este dezgustator sa auzi despre o întâlnire recenta în Assisi, Italia, unde Papa Ioan Paul Al II-lea a fost citat spunând: "Violenta, niciodata din nou! Razboi, niciodata din nou! Terorism, niciodata din nou!" Papalitatea a instigat si înca mai instiga razboaie, iar Papa are îndrazneala sa faca astfel de afirmatii!America, actualmente, duce razboi împotriva terorismului. Afirmatiile de mai sus indica faptul ca papalitatea este responsabila pentru ca face acest razboi, împotriva terorismului, o necesitate.George Bush a declarat în USA Today, pe 17 Septembrie 2001, ca administratia lui pregateste o cruciada împotriva terorismului. În istoria trecuta, cruciadele erau razboaie religioase, în favoarea intereselor papale. Vroia Bush sa spuna prin aceasta ca razboiul împotriva terorismului este luptat în favoarea intereselor papalitatii?Adolf Hitler a fost vinovat de multe atrocitati în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. A fost el într-adevar responsabil pentru aceste atrocitati, sau el doar aducea la îndeplinire ordine? Luati seama la cine tragea sforile în Germania hitlerista.În Germania, ambasadorii Papali din Berlin, Mgr. Pacelli si Franz von Papen, sambelanul par­ticular al Papei, au realizat o uniune cu Roma si sau concentrat asupra distrugerii Republicii de la Weimar. Catolicii germani erau ostili fata de nazism, dar acestia au fost informati ca Papa însusi era în favoarea lui Hitler. În consecinta, Centrul Catolic, axa tuturor majoritatilor parlamentare, a votat dând drepturi totale lui Hitler, pe 30 Ianuarie, 1933.Aceasta operatiune a fost imediat îndeplinita în Italia, prin încheierea unei întelegeri care a fost cea mai avantajoasa pentru biserica Romana. Episcopatul german a jurat loialitate Fuhrer-ului si organizatiilor Tineretului Catolic, combinate cu cea a Nazismului. — Edmond Paris, The Vatican Against Europe, The Wickliffe Press, page 15.Vaticanul a ajutat pe Hitler sa câstige putere si apoi, l-a ajutat sa-si consolideze dominatia în Germania. Aceasta a fost facuta în grup, prin a sfatui Partidul Catolic în Germania, sa voteze pentru candidatii nazisti.Votul Catolic a dat lui Hitler majoritatea de care avea nevoie, ca sa poata forma un guvern în 1933. Mai departe, Vaticanul a ordonat membrilor Catolici ai Parlamentului Reichstag, sa sustina legislatia, dând lui Hitler putere sa guverneze, prin decret. Aceasta autoritate a dat lui Hitler puterea dictatoriala de care avea nevoie pentru a distruge pe comunistii germani.Toata afacerea Vatican - Hitler fusese condusa în secret înainte ca Hitler sa devina Cancelarul Germaniei, în ianuarie, 1933. In iunie al aceluiasi an, Hitler si Vaticanul au semnat un acord prin care biserica ajurat loialitate regimului nazist...Curând dupa aceea, catolicul Franz von Papen (Cavaler de Malta), al doilea în autoritate dupa Hitler, a descris esenta aliantei Hitler - Vatican, în urmatoarele cuvinte: "Al treilea Reich," a spus el, "este prima putere care nu numai recunoaste, dar si pune în practica, înaltele principii ale Papalitatii." — Avro Manhattan, The Vatican Moscow Washington Alliance, Ozark Books, (Citat în Sydney Hunter, Is Alberto Reak, Chick Publications, pag. 42, 43).Ce afirmatie uimitoare! Von Papen spune ca atrocitatile pe care le-a comis Hitler în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, erau principiile Papalitatii! Poate exista vre-o îndoiala ca papalitatea este cel putin la fel de rea asa cum a fost Hitler si regimul lui?Hitler însusi admite ca a fost ajutat de metodele iezuite din timpul Contra-Reformei, pentru a-si urma ideologia în razboi… (Noi) am fost martori la sustinerea deschisa a fiecarui pas facut de Nazi-Fascism, în a impune regimuri autoritare asupra tuturor popoarelor. — Leo H. Lehman, Behind the Dictators, Agora Publishing, pag. 36, 38, 39.O descriere amanuntita a istoriei, aseaza amenintarea iezuit-catolica, chiar la inima regimului Hitlerist. Catolicul von Papen si partidul Centrul Catolic au fost aceia care l-au asezat pe Hitler în pozitia pe care a detinut-o, în 1933, si ca sa-si manifeste multumirea, al treilea 'Reich' al lui Hitler era un model al principiilor papale. Hitler a fost un simplu pion în mâinile iezuitilor papalitatii.Cine a sustinut pe Hitler în devastata Germanie? Amintiti-va ca Germania fusese redusa la saracie prin Primul Razboi Mondial si prin Tratatul de la Versailles.Sume imense care apartineau depozitarilor bancii noastre nationale, au fost date Germaniei pe baza nici unei securitati... Miliarde peste miliarde din banii nostri au fost dati Germaniei de catre comitetul Bancii de Rezerva Federala... Pe 27 Aprilie 1932, Bancile de Rezerva Federala au trimis Germaniei 750,000 de dolari, în aur, care apartineau depozitarilor. O saptamâna mai târziu, alti 300,000 de dolari, în aur au fost trimisi în Germania, pe aceeasi cale. La mijlocul lunii mai, 12,000,000 de dolari, în aur, au fost trimisi în Germania, de catre Bancile de Rezerva Federala. Aproape în fiecare saptamâna se trimitea aur în Germania. — H.S. Kenan, The Federal Rezerve Bank, The Noontide Press, 1966, pag. 158.Dupa cum am vazut într-un capitol anterior, Banca de Rezerva Federala era creatia iezuitilor. Ei o foloseau pentru finantarea marionetelor lor, ca Adolf Hitler. Kenan afirma ca Rezerva Federala a finantat pe Hitler si pe Nazisti. Daca Banca de Rezerva Federala este controlata de americani, cum poate ea sa finanteze un dusman de moarte ca Hitler, care a luat pozitie în favoarea a tot ceea ce Constitutia noastra condamna? Conform afirmatiilor facute de Kenan, Banca de Rezerva Federala nu este americana; este dusmanul nostru, finantând pe dusmanii nostri. Astfel este de înteles faptul ca o banca iezuita finanteaza o marioneta ca Adolf Hitler, folosita de iezuiti. (Tactica de a fi invins cu proprii tai bani !!!)De la Germania controlata de iezuiti, sa ne întoarcem spre Spania si Francisco Franco. Spre sfârsitul anilor 1800, Spania trecea prin convulsie. Mergea înainte si înapoi, între monarhie romano-catolica si guvern repub­lican liber. În final, în anii 1930, corpuri de copii au fost gasite sub câteva manastiri din Spania. Doctori au descoperit ca acesti copii murisera prin sufocare. Vedeti, preoti si calugarite se unisera în adulter, iar copiii nedoriti erau omorâti la nastere. Oamenii catolici din Spania, care nu stiau nimic despre aceste crime crude, au fost influentati de descoperiri, iar multe legi care împiedicau pe catolici, au fost aprobate. Conform fostului iezuit Alberto Rivera:În 1936, noua inchizitie Spaniola a explodat. A fost numita „Razboiul Civil Spaniol," orchestrata în secret din Vatican…Papa a excomunicat capii Republicii Spaniole si a declarat razboi între 'Sfântul Scaun si Madrid… Sub steagul Vaticanului, musulmanii au invadat Insulele Canare, dupa care au atacat sudul Spaniei... Când Inchizitia si-a îndeplinit scopurile, Spania se afla în ruine, sângerând si învinsa, dar, în siguranta, înapoi în mâinile Vaticanului... generalul Franco a devenit dictatorul romano-catolic în Spania. Guvernul lui Franco a fost recunoscut de Vatican pe 3 August, 1937, cu 20 de luni înainte de sfârsitul Razboiului Civil. — Jack Chick, Alberto pts. 1, 3, 6, Chick Publications, pag. 12, 21, 28, 29.Când Franco marsaluia spre Madrid aproape de încheierea razboiului civil în Spania, când reinstala guvernul catolic înlaturând guvernul poporului pe care protestantii îl stabilisera în urma cu câtiva ani, a spus: "Am patru coloane de soldati cu mine. Am si a cincea coloana în Madrid, care va trada si va preda orasul în mâinile mele, când ajung acolo." — Albert Garner, The Devil's Masterpiece: The Mistery of Iniquity, Blessed Hope Foundation, pag. 70, 71.Pe 31 Martie 1934, Pactul Romei a fost semnat si a cerut suportul lui Mussolini si Hitler pentru Rebeliune. 'Sfântul Razboi' a început în 1937. În timpul razboiului, Vaticanul a dat recunostinta guvernului lui Franco, purtatorul sabie lui, care, mai târziu a fost decorat cu Ordinul Suprem a lui Hristos. "Binecuvântate fie pistoalele daca Evanghelia înfloreste în urma lor!" Curând, Actiunea Catolica avea sa-si împrastie tirania prin întreaga tara ruinata. Pax Christi! — Edmond Paris, The Vatican Against Europe, The Wickliffe Press, pag. 15.Benito Mussolini, era foarte respectat de iezuitii Romei. Pentru ei, el era omul providentei, care retrocedase Vaticanul în mâinile papalitatii, în 1929. (Aduceti-va aminte ca in anul 1870, 20 septembrie, trupele Italiene ocupa Roma, in timpul papei Pius IX, la scurt timp fiind declarat "Regatul Italian". Deci in 1870, Vaticanul este desfiintat, ca 'autoritate' !!! si locatie.)&lt;br /&gt;Ce s-a întâmplat în Europa între cele doua masacre? În Italia, au avut loc negocieri secrete între agenti Papali si Mussolini, „omul providentei." Preotul Don Sturzo, sef al grupului catolic, avea drepturi depline acordate de Duce (Mussolini), în Noiembrie, 1922. Dupa aceea, a venit Tratatul Lateran, care a sigilat uniunea Fascismului si a Papalitatii, cucerirea Etiopiei - binecuvântata de cler-si, în Vinerea Mare 1939, agresiunea împotriva Albaniei. — Idem, pag. 15.Conform cu Pius al XI-lea,Mussolini îsi face loc rapid, si, cu putere dezlantuita, va cuceri totul în calea lui. Mussolini este un om minunat. — Ma auziti? — un om minunat... Viitorul este al lui. - Idem, pag. 69.Pentru prezent, Roma considera regimul fas­cist ca fiind cel mai apropiat dogmelor si intereselor ei. Noi nu avem numai pe reverendul (iezuit) parinte Coughlin laudând Italia lui Mussolini ca fiind o „democratie crestina," caci, Civilta Catolica, organul casei Iezuitilor spune clar... „Fascismul este regimul care corespunde cel mai îndeaproape conceptelor Bisericii Romei." — Pierre Van Paassen, Days of our Years, Hillman-Curl, pag. 465.Am vazut într-un citat anterior ca Hitler a pus în practica principiile papalitatii. Acum vedem ca Mussolini a facut acelasi lucru. Nu numai cele trei puteri a Europei, cu marionetele lor catolice, au facut pe placul Romei în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Franklin Roosvelt, Presedinte al Statelor Unite, a adus la îndeplinire dorintele Romei, de asemenea.Roosvelt i-a oferit cardinalului Spellman o ocazie fara precedent, care, în final necesita renuntarea la arhidiocezie, pentru luni bune... Propunerea uimitoare facuta de Roosevelt, era ca Spellman sa lucreze ca agent clandestin al lui, în cele patru colturi ale pamântului. În acest caz, raspunderea arhiepiscopului era sa contacteze sefi de state în Orientul Mijlociu, în Europa, în Asia si Africa. El purta mesaje din partea presedintelui... si activa ca ochi si urechi ai lui Roosevelt... Presedintele i-a dat mai multa putere decât vre-un alt personaj religios american a avut vreodata. Spellman urma sa umble printre cele mai mari personaje politice, ca unul dintre ei... Dar putini oameni erau siguri cu privire la ceea ce arhiepiscopului facea în timpul lungilor calatorii. Lucrarea lui clandestina a dat nastere la întrebari acasa, cu privire la rolul unui personaj religios, profund implicat în afaceri guvernamentale. - John Cooney, The American Pope, Times Books, pag. 124, 125.Prima prioritate pentru Spellman era Papa Pius al XII-lea, si totusi, era folosit de Franklin Roosevelt ca agent personal.Despre Roosevelt citim din nou:Roosevelt si Eisenhower au aprobat repatrierea fortata a sase milioane de crestini ortodocsi rusi, dintre care multi au fost torturati sau omorâti la sosirea lor la destinatie. Doi rusi care au scris despre aceasta decizie abominabila din partea conducatorilor americani, au fost Nikolai Tolstoi si Alexander Soljenitîn. Americanii au numit aceasta repatriere 'Operation Keelhoul,' dupa forma navala de tortura, în care prizonierul este tras sub chila vaporului printr-o funie legata de corpul prizonierului, ca sa fie taiat brutal de elementele de pe fundul vaporului.Acesti 6 milioane de indivizi nu erau numai soldati care luptasera pentru germani în favoarea Rusiei, ci erau, de asemenea, copii si femei…Desi Churchill si Roosevelt erau aceia care au luat decizia incredibila de a trimite milioane de rusi anticomunisti înapoi la moarte sigura, Generalul Dwight Eisenhower a impus Operatiunea Keelhaul, în aparenta, fara mustrari de constiinta. — Ralph Epperson, The Unseen Hand, Publius Press, pag. 301.Roosevelt nu doar a folosit pe Spellman ca agent al sau, ci a si îndeplinit planurile iezuitilor de anihilare a cât mai multi crestini ortodocsi. Iezuitii cautau sa distruga pe crestinii ortodocsi din Serbia, în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, iar prin aceasta repatriere, la sfârsitul razboiului, ei au distrus mult mai multe milioane de crestini ortodocsi rusi. Roosevelt, Eisenhower si Churchill, au îndeplinit planul sângeros al iezuitilor, cu mare succes.Generalul Iezuit, contele Halke von Ledochowscki, era dispus sa organizeze, pe baze comune de anti-comunism, un oarecare grad de colaborare între Serviciul Secret German si Ordinul Iezuit…Von Ledochowski, considera ca încheierea socotelilor dintre Rusia si Germania era inevitabila… Si Baseler Nachrichten (27 Martie 1942) nu a ezitat sa scrie: "Una dintre întrebarile care se ridica din activitatea Germaniei în Rusia, care este de o suprema importanta pentru Vatican, este problema evanghelizarii Rusiei."Acest amanunt este confirmat de Parintele Duclos însusi, într-o carte, "În timpul verii 1941, Hitler a apelat la toate fortele crestine... (el) a autorizat misionari catolici sa mearga în noi teritorii estice...""Nici nu a fost uitat ca în Franta, Cardinalul Baudrillant si Mgr. Mayol de Luppe a recrutat L.V.F.-ul pentru cruciada împotriva Rusiei." — Edmond Paris, The Vatican Against Europe, The Wickliffe Press, pag. 240, 241.În timp ce Rusia crestin-ortodoxa era exterminata de papalitate, un masacru asemanator avea loc în Iugoslavia. Unele dintre multele carti scrise despre atrocitatile celui de-al Doilea razboi Mondial, include Te convertesti… sau mori! Scrisa de Edmond Paris, The Vatican Holocaust by Avro Manhatan, si Ravening Wolves by Monica Farrell. Aceste carti amintesc despre uciderea celor aproximativ un milion de ortodocsi crestini, în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, comise de ustasi catolici. Pe coperta cartii scrisa de Farrell citim:Acesta este raportul torturilor si crimelor comise în Europa în 1941 -1943, de catre o armata de activisti catolici, cunoscuti ca ustasi, condusi de calugari si preoti, si chiar de calugarite. Victimele au suferit si murit pentru cauza libertatii de constiinta. Putinul pe care noi îl putem face este sa citim raportul suferintelor lor si sa pastram în minte ca aceasta nu s-a întâmplat în timpul evului mediu întunecat, ci în timpul generatiei noastre ILUMINATE. Ustasi este un alt nume pentru Actiunea Catolica. — Monica Farrell, Ravening Wolves, Protestant Publications, cover.Expulzarea în masa si convertirea fortata a crestinilor ortodocsi la catolicism erau pe agenda. Toate masurile care conduceau la eliminarea Serbiei în Croatia, au fost îndeplinite sub sloganul anuntat de unul dintre ministri croati: "Vom masacra prima treime de sârbi, vom expulza a doua treime, iar ultima treime va fi fortata sa accepte credinta catolica, prin care vor fi absorbiti de elementul catolic." — Lazo M. Kostich, Holo­caust in the Independent State of Croatia, Lib­erty, pag. 18.Papalitatea înca mai încerca sa extermine pe crestinii ortodocsi în Serbia spre sfârsitul anilor 1900, folosindu-se de Statele Unite ca teroristi în acel conflict, sa bombardeze Serbia. Adevaratul macelar al Balcanilor este Papa si Biserica Catolica, nu Slobodan Milosevic. Ei judeca persoana nepotrivita pentru crime de razboi.Un alt tel al acestui razboi era sa faca lucrurile atât de imposibile pentru evrei, încât acestia sa fie determinati sa se întoarca în Palestina. Aproape de sfârsitul Primului Razboi Mondial, Declaratia Balfour a fost semnata, împuternicind pe evrei sa se întoarca acasa, în Palestina. Aceasta urma sa fie casa lor permanenta. Totusi unii evrei au avut succes în unele parti ale lumii si nu au vrut sa se întoarca. Când al Doilea Razboi Mondial si Holocaust-ul au început, evreii persecutati îsi doreau un loc pe care sa-l numeasca CASA si s-au întors în Palestina. În 1948, Israel a fost declarat a fi o Natiune Suverana. Conform cartii lui Cooney, American Pope, page 187,Francis Spellman fusese factorul de decizie în acceptarea Israelului ca Stat Suveran.De ce ar folosi iezuitii pe Hitler pentru anihilarea evreilor, ca mai apoi, Cardinalul iezuit Francis Spellman, sa îngrijeasca de o casa în Palestina, pentru ei ? Atentie! Vaticanul cauta sa distruga pe evrei de 1000 de ani....în spatele steagului Sionist, trebuia sa se gaseasca speranta Mesianica veche, pentru o teocratie globala ce avea sa vina, dupa cum a fost prezis de vazatorii si profetii Sionului. Urma sa fie o teocratie în care Iehova, si nu Hristos, avea sa fie Rege.Spectrul crearii unei astfel de teocratii, a fermecat camerele interioare a bisericii Catolice, si totusi este o frica dominanta.În ochii Vaticanului, de aceea, dorul milenar dupa o teocratie globala Ebraica, reprezinta o amenintare mortala pentru învataturile escatologice ale bisericii Catolice. Când sunt traduse în termeni pur politici, o astfel de conceptie înseamna nu numai rivalitate ci si dusmanie. - Avro Manhatan, The Vatican Moscow Washington Alliance, Ozark Books, pag. 169, 170.La suprafata, statul Israel în Palestina, parea a fi o mare ocazie pentru evrei, pentru a avea tara lor proprie. Totusi, care a fost rezultatul întoarcerii evreilor în Palestina? De când li s-a acordat statut de suveran în 1948, evreii se afla în conflict continuu cu arabii. Multi evrei au murit, exact cum iezuitii au dorit si au stiut ca se va întâmpla.Prin întoarcerea evreilor în Palestina, iezuitii au sperat ca se va ajunge la o astfel de varsare de sânge, ca lumea va fi nevoita sa apeleze la un facator de pace care sa vina în regiune. Si cine urma sa fie acel facator de pace? Papa Vaticanului, bine-nteles. Iezuitii doreau de mult sa restaureze puterea temporara a Papei. Când Papei i se va da tronul lui Solomon în Ierusalim, mult asteptata tinta va fi atinsa. Razboiul împotriva terorismului început pe 11 Septembrie 2001, pe care George Bush îl numeste cruciada, ar putea, cu siguranta, agrava situatia în acea regiune, si sa rezulte în domnia pontifului din Ierusalim.Iezuitii au esuat în încercarea de a avea un corp unit guvernând lumea dupa Primul Razboi Mondial. Dar si-au îndeplinit scopul sinistru, dupa al Doilea Razboi Mondial. Dupa razboi, lumea plictisita a fost conditionata sa accepte un guvern international. Astfel s-a nascut ceea ce se numeste Natiunile Unite. De la crearea Natiunilor Unite în 1945, acest asa numit corp de conservare a pacii, a esuat în mod mizerabil în încercarea de a pastra lumea în pace. De ce? Pentru ca pastrarea pacii nu este telul lor, chiar daca ei continua sa pretinda ca da. În prezent, exista aproximativ 83 de razboaie în lume. Totusi, a fost, cu siguranta, un instrument pentru suprimarea iubitorilor de libertate. Katanga si Rhodesia sunt doar doua exemple de natiuni distruse de fortele ONU. Natiunile Unite s-au straduit din rasputeri sa restabileasca puterea temporara a papalitatii—tinta lor de la început.Vom lua aminte la înca un scop al iezuitilor cu al Doilea Razboi Mondial. Sosise vremea revansei împotriva Japonezilor. Spre finalul anilor 1500, japonezii acceptase pe toti strainii care doreau sa trateze cu ei. Misionarii catolici erau bineveniti de asemenea. Dupa o vreme, catolicii au devenit intolerabili cu celelalte credinte. Rezultatul a fost lipsa de odihna si varsare de sânge pentru multe decade. În final, în anul 1639, edictul de excludere a fost acceptat. Acesta afirma:Pentru viitor, atâta timp cât soarele mai lumineaza lumea, nimeni sa nu îndrazneasca sa navigheze spre Japonia, nici macar în calitate de ambasadori, iar aceasta hotarâre nu va putea fi niciodata revocata, nici cu pretul vietii. — Avro Manhatan, Vietnam: Why did we go?, Chick Publications, pag. 153.Pentru aproape 200 de ani, porturile japoneze au fost închise pentru misionarii catolici, care încercasera sa ocupe Japonia pentru mândrul Papa. Prin a doua jumatate al secolului al XIX-lea, puterea militara a fost folosita împotriva natiunii insulare. Aceasta a fost înmuiata pâna la conflictul sângeros în sudul Pacificului, în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, culminând cu bombardarea Hirosimei si Nagasaki. Japonia a fost adusa pe genunchi pentru totdeauna. Vremea revansei sosise.Nota: Deasemenea a nu se uita ca Germania era in nord-est protestanta iar in sud catolica. In timpul celui de al doilea razboi mondial au murit peste 2 milioane de protestanti, despre care nimeni nu spune nimic, iar teritoriul protestant a fost puternic bombardat de fortele *aliate* (americane/engleze) iar dupa ce razboiul a luat sfarsit, teritoriul de est (protestant) al Germaniei, a fost *lasat* in mana rusilor comunisti care au *desavarsit* ceea ce incepuse Hitler si aliatii sai. Asa hotarasera invingatorii, Roosvelt, Churchil si Stalin, la Yalta in anul 1945. Asa lucreaza iezuitii atunci cand vorbesc de exterminarea *ereticilor*...!&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;CAPITOLUL 8. PESEDINTELE JOHN KENNEDY&lt;br /&gt;Recent, noi informatii relevante cu privire la asasinarea presedintelui Kennedy, au fost descoperite. Acestea arata cine a planificat si a comis aceasta crima. Aceasta noua dovada demonstreaza ca raportul Comisiei Warren, care este ultimul cuvânt al guvernului cu privire la asasinare, este doar o acoperire a aceea ce s-a întâmplat în realitate. Urmatoarele analize a asasinarii vor include câteva evenimente si situatii care poate nu vor parea a avea de-a face cu aceasta crima, dar va arata intriga intensa din spatele ei.În timp ce se deplasa într-un vehicul descoperit, Kennedy a fost împuscat în Dealy Plaza, pe 22 Noiembrie, 1963, la ora 12:30 p.m. multimile erau vesele. Era o scena de bucurie în timp ce presedintele Statelor Unite înainta pe strazile centrului orasului Dallas. Parea ca fiecare zâmbea în acele mii de oameni care îsi vânturau mâinile deasupra capului. Dintr-o data, s-au auzit împuscaturi, iar presedintele Kennedy zacea mort în spitalul Parkland Memorial.Acest caz a uluit lumea pentru ultimele patru decade, si este unul dintre cele zece mistere nerezolvate, în ultimii o suta de ani. Comisia Warren a fost desemnata sa cerceteze cazul, iar aceasta a conclus ca un pistolar nebun, Lee Harvey Oswald, a facut aceasta. Ei au spus ca Oswald a împuscat pe Kennedy din cladirea depozitului de carte din Dallas, din spatele vehiculului. Dar acum exista o multime de dovezi care dezaproba concluzia raportului Comisiei Warren si indica la o mascare masiva si conspiratie în spatele asasinatului. La doua zile dupa moartea presedintelui Kennedy, Jack Ruby l-a omorât pe Oswald. De ce? Nu cumva ca sa-l împiedice sa vorbeasca?Exista, doua motive principale pentru care Kennedy a fost omorât. Aceste doua motive au de-a face cu razboiul din Vietnam, si cu Banca de Rezerva Federala.Presedintele a trimis doua ajutoare în Vietnam, McNamara si Taylor, care a adunat informatii ce l-au convins ca Statele Unite trebuie sa se retraga din Viet­nam. Raportul lor catre presedinte era intitulat Report of McNamara-Taylor Mission to South Vietnam.Cu acest raport în mâna, Presedintele Kennedy avea ceea ce dorea. Continea esenta deciziilor pe care trebuia sa le ia. Trebuia sa fie reales pentru a termina programele pe care le propusese în timpul primului termen; trebuia sa scoata pe americani din Vietnam. — Col. L. Fletcher Prouty, JFK: The CIA, Vietnam, and the Plot to Assassinate John F. Kennedy, Carol Pub-lishing Group, pag. 264.Fletcher Prouty ne spune ca,Pe 22 Noiembrie 1963, guvernul Statelor Unite fusese ocupat de grupul super puterii care vroia o intensificare a razboiului în Indochina, si o mostenire militara continua, pentru generatiile urmatoare. — Idem, pag. 264.În timp ce presedintele Kennedy reducea implicatiile Americii în sud-estul Asiei, acest grup super puternic planuia omorârea lui. Dupa asasinarea lui Kennedy, au facut sigura ramânerea Americii în Vietnam pentru multa vreme.Cine era acest grup? Cine ne-a vrut în Sudul Vietnamului si de ce? Când vom raspunde la aceasta întrebare, oamenii care se afla în spatele asasinarii lui Kennedy vor fi cunoscuti.Avro Manhatan era un jurnalist britanic, care a lucrat multi ani pentru Compania britanica de transmisiuni ra­dio. El a scris cel putin 15 carti despre rolul Bisericii Catolice în problemele lumii. În cartea lui, Vietnam: Why Did We Go? El ne spune,Originea militara si politica a razboiului din Vietnam, a fost descrisa cu milioane de cuvinte scrise sau rostite. Totusi, nimic nu a fost spus despre una dintre cele mai semnificative forte care a contribuit la promovarea lui, adica rolul jucat de religie, ceea ce, în acest caz, înseamna rolul jucat de Biserica Catolica si de partenerul ei politic, Vatican. Participarea lor nu este simpla speculatie. Este un fapt istoric, la fel de concret ca prezenta Statelor Unite sau a rezistentei gherilei masive a comunismului asiatic. Activitatile celor doua din urma au fost dezbatute de mii de carti, dar prima nu a fost niciodata amintita nici macar în treacat. Biserica Catolica trebuie sa fie considerata ca fiind initiatorul principal în originea, dezvoltarea si executarea conflictului din Vietnam. De la bun început, aceasta motivatie religioasa a ajutat la pornirea acestei avalanse care avea sa cauzeze agonii interminabile în continentele asiatice si americane.Pretul platit a fost imens: Mii de miliarde de dolari; dislocatia în masa a populatiei; anarhie politica; devastare militara pe o scara fara prece­dent, dispret fata de lumea civilizata; pierdere a mii si mii de vieti de tineri asiatici si americani; mutilare si moarte a sute de mii de barbati, femei si copii. Tragedia din Vietnam va intra în istorie ca una dintre cele mai crude fapte ale aliantei contemporane între politica si religia organizata.Factori de natura politica, ideologica, economica si militara au jucat un rol în desfasurarea razboiului, dar religia Bisericii Catolice a fost una dintre principalii instigatori. De la început, rolul acesteia a fost minimizat, totusi, faptele concrete nu pot fi ignorate usor. Acest amanunt urmeaza sa fie analizat, desi pescurt. — Avro Manhattan, Vietnam: Why Did We Go?, Chick Publications, 1984, pag. 13, (Sublinieri adaugate).Cuvântul Înainte al editorului acestei carti, pagina 3, comenteaza:Avro Manhattan, autoritate globala în politica Vaticanului, a descoperit realitatea motivului pentru care tinerii nostri au suferit si au murit în Vietnam. El pune moartea lor pe raspunderea dorintei pasionate a Vaticanului, de a face Asia romano-catolica. Agentii Vaticanului au provocat începerea Razboiului din Vietnam. Soldatii americani slujeau Vaticanului în lupta lor disperata pentru supravietuire în jungle, pentru a face fata iadului razboiului, a durerii, mortii si distrugerii. Totul a fost pus la cale de... iezuitii ei. — Idem, pag. 3.Multi oameni, în special catolici, pot face exceptie de realitatile mentionate în citatele anterioare, dar trebuie sa prezentam faptele asa cum sunt si cum s-au întâmplat. Când aceasta carte vorbeste despre romano-catolici, ea nu se refera la membri sinceri ai bisericii, care nu stiau nimic despre astfel de lucruri, ci se refera la conducatorii Vaticanului si la Ordinul Iezuitilor.Conform cu Avro Manhattan, razboiul în Vietnam a avut loc din cauza ca Vaticanul a vrut sa creeze o baza de putere în sud-estul Asiei, de unde sa ocupe tot sud-estul Asiei, iar mai apoi, întreaga Asie. Urmatoarele citate sunt extrase din aceeasi carte.Ho Chi Minh, a început, înaintea Celui De-al Doilea Razboi Mondial, sa faca manevre pentru stabilirea comunismului în Vietnam. El a primit ajutor din partea Statelor Unite împotriva Japonezilor, dar a folosit acest ajutor spre consolidarea dominatiei teritoriului Tonkin. În Au­gust, 1945 el a marsaluit în Hanoi si a stabilit guvernul provizoriu al Republicii Democrate Viet­nam. Ca un maestru strateg, el a cooperat în transplantarea a aproape un milion de nord Vietnamezi catolici, în Sud... Dupa alegerea lui Papa Ioan al XXIII-lea în 1958, si întoarcerea Vaticanului de la razboiul rece la cooperarea cu Marxismul, Ho Chi Minh a încheiat o întelegere secreta cu Papa Ioan care a condus la control total a tarii, de catre Nord. — Idem, pag. 177.Presedintele Vietnamului de Sud, Ngo Dinh Diem, era un catolic practicant care a condus Vietnamul de Sud cu mâna de fier. El a fost un credincios autentic în raului comunismului si al unicitatii Bisericii Catolice. La început, el fusese adus la presedintie de catre cardinalul Spellman si Papa Pius al XII-lea. El a transformat presedintia într-o adevarata dictatura catolica, zdrobind oponentii politici cu cruzime. Multi calugari budisti s-au sinucis dându-si foc de vii, în semn de protest împotriva persecutiei religioase. Persecutia lui discriminanta împotriva ne­catolicilor, specific— budisti, a cauzat rasturnarea guvernului si dezertare din armata. Aceasta a condus la intervenirea armatei Statelor Unite în Vietnamul de Sud.În aceasta terorizare, el a fost ajutat de cei doi frati ai lui Catolici, seful politiei secrete, si Arhiepiscopul de Hue. — Idem, pag. 56 (Sublinieri adaugate).Cardinalul Francis Spellman, arhiepiscopul de New York, a fost omul cheie care a condus America în con­flict.Era activ în a insista ca Statele Unite sa aleaga pe Diem si sa-l sustina ca presedinte al Vietnamului de Sud. A fost facut Vicar General a fortelor armate al Statelor Unite pe care le numea Gls — 'Soldati lui Hristos' (aceasta însemnând soldati pentru Biserica Catolica) în vizitele lui frecvente la frontul razboiului din Vietnam. Idem, pag. 71.Vaticanul a jucat de ambele parti în lupta uneia împotriva alteia, în acest razboi din Vietnam. Îl controlau pe Diem în Sud, în timp ce sfatuia pe Chi Minh si încheia întelegeri secrete cu el, în Nord. Astfel, totusi, razboiul s-a desfasurat, Vaticanul a triumfat, si a câstigat controlul în Vietnam. Încercarea presedintelui Kennedy de a înabusi baia de sânge, a provocat mânia nemuritoare a instigatorilor razboiului — iezuitii papalitatii.Presedintele Kennedy a început sa reduca implicarea Americii în Vietnam, chiar înaintea mortii sale. În ziua urmatoare omorârii sale brutale, s-au întâmplat urmatoarele:La ora 8:30 a.m., Sâmbata, 23 Noiembrie, 1963, limuzina care transporta pe directorul CIA, John McCone, a patruns pe proprietatea Casei Albe… El era acolo, de asemenea, pentru a încheia o afacere, înainte de a fi implicat în toate detaliile determinate de schimbarea de presedinte — semnarea Memorandumului 278, al Securitatii Nationale, un document secret care a inversat imediat decizia lui John Kennedy de a limita razboiul din Vietnam. Efectul Memorandumului 278 a dat Agentiei Centrale de Informatii (CIA) cale libera sa procedeze la o escalare totala a razboiului în Estul îndepartat… Ca rezultat, din 23 Noiembrie 1963, Orientul Îndepartat a luat locul Cubei ca tepus în coasta Americii. De asemenea, a creat o noua sursa de narcotice pentru piata globala a mafiei. — Robert Morrow, First Hand Knowledge, Shapolsky Publishers, pag. 249.Ziua urmatoare omorârii lui Kennedy, decizia de a opri America din implicarea în Vietnam a fost anulata, iar programul Vaticanului a continuat.Afirmatia lui Morrow descopera, de asemenea, un alt motiv pentru care iezuitii vroiau sa continue razboiul; ei ar fi câstigat miliarde de dolari în traficul international de droguri. În ultimele patru secole, iezuitii fusesera implicati în traficul de droguri din Orientul Îndepartat si, cu siguranta, n-ar fi vrut sa piarda acest avantaj, chiar daca aceasta implica pierderea a milioane de vieti omenesti!Cum misiunea originala a iezuitilor fusese stabilita în Beijing în 1601, societatea lui Isus (iezuitii) au detinut cheile traficului Orientului Îndepartat. — inclusiv traficul de droguri. — as-sorted authors, Dope, Inc.: The Book That Drove Kissenger Crazy, Executive Intelligence Review, pag. 117Politicienii din Washington controlati de iezuiti, vroiau continuarea razboiului în Vietnam. Vroiau sa creeze o putere catolica în sud-estul Asiei. Vroiau sa continue cu detinerea controlului asupra pietei internationale de droguri, pe care-l condusese 400 de ani în Estul îndepartat. Când presedintele Kennedy s-a asezat în calea lor, a trebuit sa fie dat la o parte. Iezuitii au pus la cale asasinarea lui.Al doilea motiv pentru care Kennedy a fost asasinat, este intentia eliminarii Bancii de Rezerva Federala. Colonelul James Gritz explica:Când Kennedy a propus întoarcerea monedei americane la cea de aur si dizolvarea Sistemului de Rezerva Federala, când a încercat sa-si exercite autoritatea de conducator, data lui de catre Constitutia Statelor Unite... Kennedy si-a pregatit propria moarte. Sosise timpul sa plece. — Colonel James Gritz, Called to Serve: Profiles in Conspiracy from John F. Kennedy to George Bush, Lazarus Publishing, pag. 511, 512.Presedintele Kennedy a încercat dizolvarea Sistemului Rezervei Federale, care este banca centrala a Statelor Unite, o creatie a iezuitilor.Constitutia Statelor Unite da congresului putere sa faca banii. Daca Congresul Statelor Unite ar fi facut banii proprii, asa cum impune Constitutia, n-ar mai trebui sa plateasca sute de miliarde de dolari de interes pe care îi plateste acum bancherilor pentru datoriile nationale, din bani care au fost facuti din nimic. De aceea, Kennedy a început sa tipareasca banii guvernului Statelor Unite, care erau liberi de datorie, sa înlocuiasca dolarii Rezervei Federale, pe care îi folosim astazi.Am vazut în capitolele anterioare cine este responsabil pentru crearea Bancii Rezervei Federale, si a operatiei neconstitutionale a acestei banci care fura bani de la cetatenii americani. Iezuitii, daca va amintiti din capitolul doi, au încercat sa asasineze pe presedintele Andrew Jackson pentru ca a întrerupt activitatea bancii centrale. Din nefericire, au reusit sa asasineze pe Kennedy pentru ca a încercat sa faca acelasi lucru. Iezuitii folosesc bogatia creata de Rezerva Federala, pentru finantarea faptelor lor criminale.John Kennedy a provocat mânia criminala a iezuitilor, îndraznind sa actioneze ca un adevarat presedinte, si nu ca marioneta a lor.Ati putea spune, "Stai putin ca Kennedy era romano-catolic. A fost singurul presedinte catolic pe care l-am avut vreodata." E adevarat. Chiar daca era catolic, el a considerat ca interesele Statelor Unite erau o prioritate fata de dorintele papalitatii. Nu era iezuit.Exista o sectiune interesanta în instructiunile secrete a ordinului iezuit, scrisa de fondatorul lor, Ignatius Loyola.În concluzie, fie ca ei (iezuitii) sa aiba întâietate peste printi, nobili, si magistrati în orice loc, ca acestia sa fie la dispozitia noastra, sa sacrifice pâna si pe cele mai apropiate rude, si pe cei mai intimi prieteni, când consideram ca aceasta ar sustine interesele noastre. — W.C. Brownlee, Secret Instructions of the Jesuits, American and Foreign Christian Union, pag. 47.Vedem aici ca daca ordinul iezuit spune ca o anumita persoana trebuie sa moara, nu conteaza daca aceasta persoana iti este cel mai bun prieten, daca îti este tata, sau frate; trebuie sa moara. Ce sistem!Credeti ca Biserica Catolica nu este atât de puternica? Credeti ca aceasta exagereaza în ai prezenta ca fiind prea puternici? Avro Manhattan ne spune:Cardinalul Francis Spellman, de New York, a fost vicarul militar a Fortelor Armate Americane în Vietnam. El era, de asemenea, legatura neoficiala dintre papa, Foster Dulles, Secretarul de Stat a Statelor Unite si, fratele secretarului, Alan, care era capul C.I.A. — Avro Manhattan, Murderin the Vatican, Ozark Books, pag. 35, 36.Astfel. Prin Cardinalul Francis Spellman, Biserica Romano-catolica si iezuitii au avut acces si control asupra lui John Foster Dulles, Secretarul de Stat, si asupra fratelui lui, Alan, care era capul CIA. Acele doua departamente, împreuna cu F.B.I. se aflau în mâinile cardinalului Francis Spellman, Prim Cardinal al Bisericii Romano-catolice, în New York.Biserica Catolica în Statele Unite, din punct de vedere financiar, depaseste toate bogatiile Americii. Politic, se furiseaza în Casa Alba, în Senat si în Congres. Este o forta în Pentagon, un agent secret în FBI, si ocupa pozitii principale în C.I.A. — Idem, pag. 271.Jean Hill, a fost martor omorârii lui Kennedy. În cartea ei, intitulata JFK: The Last Dissenting Witness, ea mentioneaza ca, în timpul unei conversatii cu prietenul ei, J.B., care era unul dintre politistii însotitori ai lui Kennedy, acesta i-a spus:În timp ce Kennedy era ocupat strângând mâinile multimii adunate în aeroport, oameniiServiciului Secret al lui Johnson au venit la politistii de pe motociclete si ne-a dat o serie de instructiuni. Cel mai ciudat lucru pe care ni l-a spus era ca ruta paradei prin Dealy Plaza a fost schimbata." "Schimbata? Cum?" A întrebat Jean I—Iil l. "Initial, trebuia sa se mearga direct pe strada principala." A spus J.B., "dar ne-au cerut sa nu mai tinem cont de ruta veche. În schimb, ni s-a cerut sa dam coltul pe strada Houston si sa s-o scurtam pe Elm." Jean a simtit ca i se înclesteaza gura. "Daca ramâneati pe strada principala, probabil ca Kennedy s-ar fi aflat în afara zonei din care avea sa fie împuscat." J.B. a facut ochii mari si a exclamat: "Poate ca din cauza aceasta au schimbat ruta. Dar asta nu-i tot. Ne-au asezat in cea mai nebuna pozitie de care am auzit vreodata. Normal, patru politisti pe motocicleta, mergeau în cele patru laturi ale vehiculului presedintelui, dar de data aceasta ne-au asezat pe toti într-o parte, lasând vehiculul presedintelui fara escorta în fata. Ni s-a ordonat sa stam în spate si sa nu ne apropiem de partea din fata cu nici un chip. Nu auzisem niciodata de o astfel de formatiune, dar ni s-a spus ca vroiau ca oamenii sa se bucure de vizibilitate nerestrictionata. Banuiesc ca CINEVA a capatat o vizibilitate nerestrictionata suficienta. — Jean H—I i l l, JFK: The Last Dissenting Witness, Pelican Publishing, pag. 113.Deci, ruta prin Dallas a fost schimbata, pentru ca oamenii sa aiba acces vizibil la presedintelui Statelor Unite. Asasinii iezuiti au avut, cu siguranta!S-a mai întâmplat ceva ciudat. Lyndon Johnson, vice presedintele Statelor Unite, aparent, avea o problema reala. Continuând cu conversatia dintre Jean Hill si prietenul ei martor,Despre ce vorbesti? A întrebat Jean inocenta. Nu înteleg. "Prietenii mei din formatie spun ca Johnson a început sa se aplece jos în vehicul, aproximativ 30-40 de secunde înainte de auzirea primei împuscaturi. Cred ca acesta este o mica ciudatenie. Nu crezi?" „Oh, fii serios J.B." a spus Jean Hill crezând ca prietenul ei glumea. "Cu siguranta nu vorbeau serios." "Dupa parerea mea, erau foarte seriosi." A spus J.B. "Unul dintre ei i-a spus lui Maguire ca l-a vazut pe Johnson aplecându-se în vehicul înainte ca vehiculul sa intre pe strada Houston." "Hm! Poate Johnson a scapat ceva jos, si s-a aplecat. Deci, ar putea fi o simpla explicatie." "Poate ca da," A replicat J.B. "Nu pretind ca stiu ce l-a determinat sa se aplece, dar acest coleg spunea ca parea sa se astepte la gloante. Când am auzit aceasta, am început sa-mi pun o serie de întrebari." — Idem, pag. 114-116.Lyndon Johnson actiona ca si cum stia ca aveau sa zboare gloante, aplecându-se de mai multe ori, înainte de auzirea împuscaturilor.Legea, în Texas, interzice ca oamenii care mor în statul Texas sa fie luati înainte de efectuarea autopsiei. Totusi, corpul presedintelui Kennedy a fost luat fara autopsie. De ce? Pentru ca erau destule evidente ca a fost împuscat de mai multe gloante. Erau destule evidente ca raportul prezentat era numai minciuni. Erau multe gloante pe care doctorii le-ar fi gasit si astfel, ideea ca pistolarul principal a fost Lee Harvey Oswald. De aceea nu s-a permis efectuarea autopsiei în Texas. De aceea corpul lui Kennedy a fost transportat la Washington D.C., unde autopsia federala a fabricat evidente care sa se potriveasca cu minciunile comisiei care daduse un raport. Exista o conspiratie condusa de iezuiti care omorâse pe Kennedy, acestia nepermitând evidentelor sa iasa la lumina, indiferent de numarul de persoane care ar fi murit.Daca într-adevar s-au tras mai multe focuri în acea zi în Dealy Plaza, cu siguranta, vehiculul continea evidente ale acestui fapt.Trei zile dupa asasinare, Carl Renas, capul securitatii la Dearborn Division de la Ford Motor Company, con­duce limuzina de la Washington la Cincinnati, cu elicopterele securitatii zburând pe deasupra. El a observat mai multe gauri produse de gloante, cea mai evidenta fiind una în parbriz, care, conform lui Renas, era o lovitura principala si nu un fragment. Limuzina a fost dusa de Renas la Hess si Eisenhart de Cincinnati unde parbrizul a fost înlocuit. Serviciul secret i-a spus lui Renas, "Tine-ti gura." - Charles Crenshaw, JFK: Conspiracy of Silence, Penguin Books USA, pag. 106.Renas era seful securitatii reprezentând Diviziunea Dearborn a Companiei Ford Motor. Cine era seful acelei diviziuni în 1963, când lui Renas I s-a încredintat sarcina vietii lui?Henry Ford II spune astazi ca prima oara când îsi aminteste sa-l fi întâlnit pe Lee Iacocca, era noiembrie 1960, când acesta l-a chemat sa-i spuna ca îi va încredinta conducerea diviziunii Ford, la Dearborn. — Robert Lacey, Ford, the Men and the Mashine, Ballantine Books, pag. 531.Lee Iacocca era seful Diviziunii Dearborn a companiei Ford Motor, care a trimis pe Carl Renas sa aduca masina în care Kennedy se afla când a fost asasinat, de la Washington D.C. Iacocca a fost sef prin­cipal a Diviziunii Dearborn, pâna când a devenit Presedintele Companiei Ford Motor, în 1970. Iacocca a fost parte din acoperirea adevarului pentru ca a eliminat evidentele cu privire la asasinarea lui JFK. (Iacocca era Cavaler de Malta-ordin militar al Vaticanului subordonat Iezuitilor).Ce legaturi avea el cu Biserica Catolica? În autobiografia lui, acesta spune,Mi-a luat un numar de ani pâna am înteles de ce trebuia sa fac o buna marturisire unui preot înainte sa merg la Sfânta Cina, dar în adolescenta am înteles importanta acestui drept gresit interpretat al Bisericii Catolice. În anii de mai târziu, m-am simtit complet împrospatat dupa marturisire. Am început chiar sa frecventez întâlniri la sfârsit de saptamâna, unde iezuitii, într-o examinare de constiinta fata catre fata, m-au facut sa înteleg viata pe care o traiam. — Iacocca: An Autobiography, Bantam Books, pag. 8.Romano-catolicul Lee Iacocca, sef principal al diviziunii Dearborn a companiei Ford Motor, a fost acela care a trimis pe Carl Renas sa aduca limuzina care purta semne de multiple gloante, trase de multiple pistoale, care l-au omorât pe John F. Kennedy. Nu este uimitor ca multi ani dupa aceea, ca presedinte la Chrysler, Lee Iacocca a mers la Congres si a cerut ajutor financiar? Cum catolicul Iacocca fusese un serv atât de supus cauzei iezuitilor, un alt catolic supus, cu numele Thomas 'Tip' Neill, si-a folosit puterea, ca purtator de cuvânt al Casei Albe, ca sa faca rost de toti banii de care Lee Iacocca a avut nevoie.Au existat multi oameni care au stiut mult despre asasinarea lui Kennedy dar, din nefericire, aproape toti au murit sub circumstante misterioase. S-a facut un efort deosebit pentru înlaturarea oricarui mijloc de aflare a adevarului, pentru ca nici un secret sa nu fie divulgat. Chiar si Jean Hill a precizat ca au existat câteva încercari sa fie omorâta ea, si copiii ei.Jim Marrs, autorul cartii Crossfire: Complotul care l-a omorât pe Kennedy," a scris : "În decursul a trei ani de la omorârea presedintelui Kennedy si Lee Harvey Oswald, au murit 18 martori — sase prin împuscare, trei în accident, doi prin sinucidere, unul prin taierea gâtului, unul printr-o lovitura de carate la gât, cinci din cauze natu­rale." ...Un matematician, angajat de London Sunday Times în Februarie 1967, a ajuns la concluzia ca probabilitatea ca numarul de martori implicati în asasinarea lui Kennedy sa moara între 22 Noiembrie 1963 si data mai sus mentionata, era de 100.000 trilioane la unu.... În perioada de timp dintre 22 Noiembrie 1963 pâna în August 1993, au murit peste 115 martori, cazând victime mortii în circumstante ciudate. — Craig Roberts and John Armstrong, JFK: The Dead Witnesses, Consolidated Press, pag. 3.Kennedy a fost unul dintre multii presedinti, regi, tari si împarati care au refuzat sa se opuna iezuitilor si au fost omorâti pentru aceasta. Rolul jucat de papalitate în aceasta crima si ascunderea realitatii, nu pot fi ne­gate. Am vazut ca Vaticanul avea un plan, oamenii în pozitii cheie l-au adus la îndeplinire, si alti oameni în pozitii cheie au ascuns dovezile.A existat un singur grup, o organizatie, a carui istorie trecuta a fost caracterizata de planuirea si îndeplinirea unor astfel de fapte; care a avut un motiv durabil consistent înainte, în timpul si dupa comiterea crimei; care a avut conexiunile internationale necesare; care a avut banii; care a putut introduce sinuciderea si sacrificiul de sine în membri ei; si care a continuat sa existe prin toate fazele conspiratiei de asasinare. Aceasta este Biserica Romano-catolica. — Emmett McLoughlin, An Inquiry into the Assasination of Abraham Lincoln, Lye Stuart, Inc. 1963, pag. 161.Winston Churchill, faimosul Prim Ministru Englez în timpul Celui De-al Doilea Razboi Mondial, a spus odata,Cei mai multi dintre oameni, ocazional, se împiedica de adevar, dar se ridica si continua ca si cum nimic nu s-a întâmplat.Acum întelegem realitatea cu privire la unul dintre cele mai controversate subiecte în istoria americana. Te vei împiedica în adevar aici si vei merge mai departe ca si cum nimic nu s-a întâmplat, sau vei începe sa analizezi istoria si evenimentele actuale într-o noua lumina?&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;CAPITOLUL 9. MASACRUL DE LA WACO&lt;br /&gt;Un grup religios, cunoscut ca Gruparea Davidienilor traiau în tabara lor, pe care o numeau "Muntele Carmel", în afara orasului Waco, Texas. Pe 19 Aprilie 1993, agenti ai guvernului Statelor Unite au atacat tabara lor si au omorât femei si copii neajutorati, cu tancuri de armata, aruncatoare de flacari, si gaz lacrimogen. Ca rezultat, aproape 100 de oameni si-au pierdut viata. Ceea ce face aceasta o tragedie de cele mai teribile proportii, este faptul ca davidienii nu facusera nimic sa provoace acest atac din partea guvernului Statelor Unite.Davidienii se aveau bine cu cei din comunitatile vecine. Aveau câteva pareri religioase diferite de alte biserici, dar, multe dintre asa numitele biserici recunoscute, aveau opinii diferite între ele. Diferentele religioase nu puteau fi un motiv pentru care sa fie atacati, sa li se distruga casele si vietile, în special, fara sa aiba loc o judecare a cazului. Primul amendament la Constitutie, garanteaza dreptul la închinare conform constiintei fiecaruia, dar guvernul a ignorat total acest drept, în masacrul de la Waco.Un punct foarte important de înteles, este ca, efectiv, tot ceea ce guvernul si canalele de stiri au spus despre acesti oamenii erau numai minciuni. Multi dintre asa numitii experti au expus marturii care au facut pe multi sa creada exact opusul adevarului. Din cauza acestor minciuni, foarte putini oameni stiu cum erau membrii Gruparii Davidienilor, si foarte putini oameni stiu ce a avut loc în timpul asediului de la Waco. Minciunile au fost spuse în intentia de a se justifica, pe cai imposibile chiar, ceea ce guvernul a facut acolo.Primul amendament al Constitutiei spune ca guvernul nu va face legi care apartin religiei. Drepturile constitutionale ale Gruparii Davidienilor au fost totalmente ignorate. Criminalii au fost vinovati de cele mai crude crime.În dimineata dinaintea pastelui anul trecut, Shirley Burton, purtatorul de cuvânt al Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea, a spus ca a primit un telefon înspaimântator. Pe linie, se afla un oficial al bisericii din Australia, transmitând o avertizare cum ca urmatoarea zi, o explozie de violenta va avea loc în Waco, Texas, cult care cuprindea o duzina de fosti adventisti. Omul primise mesajul de la parintii unui membru al cultului.”Parintii de-abia au primit mesajul ca va avea loc un masacru sinucigas," a spus Burton, adaugând ca mintea ei s-a umplut cu imagini a suicidului lui Jim Jones si 900 dintre urmasii lui, în Guyana.Autoritati ale bisericii au înstiintat politia si Pastele a trecut fara incident. Dar pacea a ajuns la un sfârsit sângeros, duminica trecuta, când membri ai sectei au început împuscaturile cu agentii federali. — The Washington Post, 3 Martie, 1993.Cuvintele "cult" si „secta" sunt folosite de guvern sau mass media, sa arunce suspiciuni sau sa discrediteze un grup sau o biserica.Primavara trecuta, oficiali ai bisericii Adventiste de Ziua a Saptea au auzit de la colegii lor din Sydney ca Gruparea Davidienilor planuia o sinucidere în masa pentru ziua de Pasti. Aproape în acelasi timp, Departamentul de Stat aflase de la surse din Australia ca grupul lui Koresh pregateau arme si planuiau sinuciderea. Statul a transmis informatia la ATF (Departamentul Guvernamental de Alcool, Tutun si Arme de Foc) care si-a început investigarea în Iunie, 1992. — Newsweek, 15 Martie, 1993.Aceste doua articole vorbesc despre vesti rautacioase circulând despre Gruparea Davidienilor. Nimic, niciodata nu venise de la ei. David Koresh, liderul Davidienilor, auzise ca ATF vroia sa primeasca informatii complete despre el, în iunie 1992. Koresh a invitat BATF (Biroul Alcool Tutun si Arme de Foc al guvernului) sa vina la Tabara Muntele Carmel sa vada orice ar fi dorit sa vada. Din nefericire, BATF a refuzat sa vina.Asedierea taberei Davidiene a început pe 28 Februarie 1993. În loc sa bata la usa din fata, 100 agenti BATF au atacat tabara, ca sa aresteze pe David Koresh. Koresh mergea frecvent la jogging, iar guvernul l-ar fi putut aresta atunci, dar ei nu erau interesati în arestarea lui Koresh, pur si simplu. Guvernul vroia o confruntare. Agenti BATF si FBI neamenintati, au deschis foc tragând în usa si pereti stiind ca în interiorul cladirii se aflau femei si copii.În timpul asedierii, patru agenti BATF au fost omorâti. Acesti agenti care au murit pe 28 Februarie, fusesera garzile de corp ale lui Bill Clinton din timpul Conventiei Democratice pâna când Bill Clinton a devenit presedinte. Acesti patru agenti au fost singurii agenti federali care au murit în asediul de la Waco. Caseta Video a Lindei Thompson intitulata „Waco, marea minciuna", arata ca acei agenti nu au fost omorâti de Gruparea Davidienilor. Caseta arata pe agenti intrând în cladirea taberei printr-o fereastra la etaj. Apoi, arata un alt agent BATF, care se afla afara, pe acoperis, împuscând prin fereastra pe care intrasera, cei patru agenti care au murit. Acestia au fost omorâti de oamenii lor!Exista multe întrebari fara raspuns în tragedia de la Waco. De ce a mers Clinton la astfel de extreme la Waco? Existasera probleme la tabara de la Muntele Carmel în 1987. Avusesera loc împuscaturi între David Koresh si urmasii lui si George Roden si urmasii lui. Sapte Davidieni au fost arestati, judecati si condamnati pentru tentativa de omor, împreuna cu David Koresh. Conform procurorului în caz, avocat al districtului McClennan, Vic Feazel:Nu am avut probleme. I-am tratat ca pe fiinte umane, în nici un caz ca pe niste raufacatori. Erau extrem de politicosi. Dupa proces, desi noi nu suntem de acord cu tot ce credeau sau spuneau, multi dintre angajati erau destul de draguti cu ei. — Houston Chronicle, 1 Martie 1993.Actiunea guvernului a fost un abuz de autoritate, fiind întâmpinat cu frica de catre Davidieni. Daca guvernul federal ar fi sunat sa vorbeasca cu Davidienii, acestia le-ar fi dat orice doreau.Koresh avea o alta problema, implicând autoritatile federale. Într-un interviu televizat, pe 21 Aprilie 1993, Henry McMahon, care detinea un magazin de arme in Waco, a spus:David Koresh a cumparat de la mine arme de foc în valoare de cel putin 50.000 de dolari. În Iulie 1992, ofiteri BATF au venit la magazinul meu, întrebând despre Koresh si cumpararea armelor. L-am sunat pe David Koresh când ofiterii BATF erau înca în magazin. Koresh mi-a spus ca, daca era vreo problema, sa cer ofiterilor sa mearga la el. M-am oferit sa-i însotesc pâna la Campusul Muntele Carmel ca sa vada armele pe care Koresh le cumparase, dar agentii BATF au refuzat.Koresh fusese extrem de cooperant în 1987 si apoi în 1992. Cu siguranta, a existat un motiv sinistru pentru care agentii federali, sub conducerea lui Bill Clinton, au apelat la o astfel de cruzime la Muntele Carmel. Haideti sa investigam adevaratul motiv pentru masacrul de la Waco.Daca David Koresh era principala tinta a guvernului, de ce nu l-au arestat pasnic, astfel încât vietile inocente sa fi fost crutate? Minciunile agentilor BATF au fost ca Koresh nu a iesit niciodata din campus unde ar fi putut fi arestat. Paul Fatta, un Davidian, care nu se afla în campus când a început conflictul, a comentat de mai multe ori, pentru publicare în presa:David Koresh, eu si altii împreuna cu noi, am mers la jogging pe sosea cinci kilometri, de mai multe ori. De ce nu a fost arestat atunci? Ne-am aflat în afara proprietatii de mai multe ori.De ce nu a fost Koresh arestat în timpul unei iesiri la jogging sau în Waco?Stiau Davidienii ca erau atacati de agentii federali? David Thibodeau, un supravietuitor al masacrului, a fost intervievat într-un show de televiziune "A Current Af-fair", pe 3 Mai 1993. El a specificat ca unul dintre membri Davidieni, Wayne Martin, un avocat educat la Harvard, a sunat la 911 la scurt timp dupa ce agentii federali au atacat campusul. A fost transferat la alta agentie unde persoana care a raspuns a spus: "Bine, salut baieti, cum stau lucrurile pe la voi?" Wayne Mar­tin striga în telefon: "Se trage în noi! Suntem omorâti, suntem omorâti!".Cum toate apelurile telefonice 911 sunt pastrate, pare a fi usor sa confirmi acest apel, dar, dupa cum a spus reportera de la Current Affairs Mary Garafolo, "Aceasta întâmplare devenise atât de controversata, ca politia a refuzat sa elibereze acest apel presei." Nu a existat nici un raspuns la acel apel, la 911. De ce nu? Numai oameni care lucreaza pentru o putere care uraste libertatile noastre pot face asa ceva. Iezuitul Bill Clinton, care, cu un juramânt solemn a promis sa respecte constitutia, a ignorat constitutia cu ocazia masacrului de la Waco.Aici se face simtita puterea teribila a bisericii Catolice. Prin aceasta dispozitie iezuita oamenii de stat sunt determinati sa actioneze, nu pentru binele tarii careia ei apartin, ci pentru binele bisericii care îi controleaza. Aici se decid subiectele de natura secreta. — M.F. Cusack, The Black Pope, Marshall Rusell &amp;amp; Co., pag. 106.Trebuie sa explicam aici ca numele „Papa Negru" este numele sau titlul dat generalului suprem iezuit, care este, probabil, cel mai puternic om din lume. Actioneaza în secret si foarte putini stiu despre el.Haideti, în cele ce urmeaza, sa investigam acuzatiile de abuz fizic sau sexual care se spune ca au avut loc în campusul de la Muntele Carmel. James Tom, un fost Davidian, a fost cel mai puternic critic a Davidienilor. El a mentionat ca David Koresh a batut-o pe fiica lui timp de 30-40 minute, iar tatal ei era de fata si nu a facut nimic sa-l opreasca. Daca acest lucru ar fi adevarat, cum putea el, ca tata, sa vada pe fiica lui fiind tratata astfel, si sa nu intervina în nici un fel?Tom a declarat ca David Koresh era imaginea lui Charles Manson. Daca Koresh era imaginea lui Manson, de ce Tom s-a alaturat lui?Când s-a permis parasirea campusului din Muntele Carmel a 21 de copii, postul Houston a declarat ca cei 21 de copii erau intr-o stare psihologica buna. Se aflau în bune conditii fizice si erau foarte bine educati. În concluzie, copiii care au parasit campusul de la Muntele Carmel un fusesera abuzati deloc fizic, mental sau moral.David Koresh era considerat demon si monstru nebun de catre oamenii vinovati de masacrul de la Waco. Bob Ricks, omul responsabil de masacrul de la Waco a spus ca David Koresh era sociopat clasic.Rick a fost responsabilul actiunii de la Waco. — The (UK) Observer, April 22, 2001.Judecatorul Suprem Janet Reno l-a numit criminal periculos. Editorul de la Fort Worth News l-a numit ucigas in masa si Bill Clinton s-a referit la el ca fiind periculos, irational si, probabil, nebun.Acesti oameni practica ceea ce V.I. Lenin a sfatuit: "Numeste inamicii tai ceea ce esti tu si, întotdeauna, spune opusul adevarului." David Koresh a fost descris ca demon, pentru ascunderea si justificarea crimelor comise de ei.O alta crima teribila comisa la Waco a fost folosirea gazului CS în campus, pentru femei si copii. Membrul Congresului Statelor Unite, Ron Paul a spus:Gazul CS este interzis, sub Conventia de la Paris, a se folosi în razboi. Statele Unite nu-l pot folosi în razboi. Este ilegal. Totusi, l-au folosit împotriva propriilor cetateni. — The Washington Times, April 23, 1993.Benjamin Garrett, director executive la Controlul Armelor Chimice si Biologice a specificat:Gazul CS a afectat în mod deosebit copiii — Cu cât esti mai mic, cu atât mai curând simti efectul. — Idem.Gazul CS este una dintre cele mai crude otravuri pe care guvernul putea sa-l foloseasca împotriva copiilor. Imagini de la masacru arata copii arsi negri. Aceea trebuie sa fi fost cea mai teribila moarte. Oamenii care au ordonat folosirea gazului CS îl numeau pe David Koresh cu cele mai teribile nume. Ei, de asemenea, au mentionat ca au pompat gazul pentru binele copiilor. Numele cu care l-au numit pe Koresh se atribuie lor. Acesti oameni: Bill Clinton, Janet Reno si Bob Ricks au ucis acei copii la Waco. De multe ori, un eveniment poate fi înteles mai bine prin evenimentele care au loc dupa el. Cine beneficiaza? Doua saptamâni dupa masacrul din Campusul Muntele Carmel, John Chafee, un senator din Rhode Island, a cerut impunerea unei noi legi nationale care sa interzica detinerea de arme de mâna. Aceasta lege ar interzice vânzarea, posedarea, importarea si exportarea de arme de mâna. Daca propunerea lui Chafee ar fi devenit lege, ar fi produs o schimbare uriasa în al doilea amendament al constitutiei americane, care spune "...dreptul oamenilor de a pastra si purta arme de mâna, nu va fi încalcat." Orice lege cu privire la arme pe care Congresul îl aproba, este o încalcare împotriva acestui drept.Cine vrea sa dezarmeze cetatenii americani? Nimeni un vrea sa fie dictatorul unei natiuni cu 200 milioane de arme în posesie. Când cetatenii unei natiuni sunt înarmati, unde dreptul lor de a detine arme nu este încalcat, rata de crime este extrem de joasa.Fiecarui om în Elvetia i se cere sa aiba o arma de foc în casa, inclusiv pusca de asalt. În Elvetia, crima aproape nu exista. În state si orase din America, unde se permite purtarea de arme, rata de crime este foarte joasa. În timpul celui de-al doilea razboi mondial, Hitler a vrut sa invadeze Elvetia. Elvetienii i-a spus ca poate sa-si trimita armata peste granita dar ca nici unul dintre ofiteri nu urma sa se întoarca. Hitler a dat ordin pentru invadarea Elvetiei de mai multe ori, dar ofiterii nu se supuneau. Elvetia a ramas neutra de-a lungul razboiului. Cine a urât constitutia de la început? De la începutul acestei tari, iezuitii au încercat sa distruga Constitutia. Ei au numit constitutia a fi un document satanic. Marele General Francez Lafayette a spus odata:Este parerea mea ca daca libertatile acestei tari — Statele Unite — sunt distruse, aceasta se va întâmpla datorita subtilitatii preotilor iezuiti catolici, pentru ca ei sunt cei mai priceputi si periculosi inamici ai libertatii. Ei au instigat majoritatea razboaielor în Europa. — Eric Jon Phelps, Vatican Assasins, Halycon Unified Ser­vices, pag. 54.Iezuitii si-au folosit omul, Bill Clinton, sa instige si sa îndeplineasca distrugerea de la Waco. Au sperat ca dupa aceea, sa poata avea succes în aprobarea legilor ilegale care ar fi abolit amendamentul numarul doi al constitutiei.Este usor sa identifici pe iezuiti sau marionetele lor în Congresul Statelor Unite, pentru ca ei insista sa se accepte propunerea pentru interzicerea purtarii de arme. A existat un alt motiv pentru actiunea de la Waco, pe care Bill Clinton l-a mentionat pe 19 si 20 Aprilie 1993. Aceasta afirmatie a fost facuta în Rose Garden si poate fi gasita în documentele presei Casei Albe:Vreau sa spun, cum am facut-o ieri, ca îmi pare foarte rau pentru pierderea de vieti care a avut loc la începutul si la sfârsitul tragediei din Waco. Sper ca altii, care vor fi tentati sa se ataseze cultelor si sa se implice cu oameni ca David Koresh, vor fi avertizati de scenele oribile pe care le-au vazut în ultimele sapte saptamâni. Si sper foarte mult ca situatiile dificile cu care s-au confruntat agentii federali si cu care, fara îndoiala, li se va mai cere sa se confrunte în alte contexte în viitor, vor fi cumva mai bine mânuite si întelese datorita a ceea ce s-a întâmplat acum.În propriile sale cuvinte, Clinton a exprimat o avertizare si o amenintare oricui va îndrazni sa se ataseze unui grup religios, asa numit cult. Pentru Clinton, un cult este un grup care un este parte dintr-o organizatie populara. Orice organizatie religioasa a fost patrunsa si dominata de iezuiti. Ei vor ca toti sa stea în organizatiile principale, pentru o mai usoara îndoctrinare. Oricine se afla în afara bisericilor principale, sunt mai greu de manipulat. Con­form fostului preot iezuit Alberto Rivera, toate bisericile populare au fost dominate de iezuiti în jurul anilor 1980. Dr. Rivera a explicat ca pe când se afla sub juramântul extrem al iezuitilor, i s-a spus ca se va da un semn se­cret iezuitilor la nivel mondial, când miscarea ecumenica va fi maturat cu succes protestantismul, în pregatirea pentru semnarea unei întelegeri între Vatican si Statele Unite.Semnul era când un presedinte al Statelor Unite îsi depune juramântul de oficiu în fata unui obelisc. Pentru prima oara în istoria Statelor Unite, juramântul în ceremonii a fost mutat în partea de est al capitalei, si presedintele Reagan a stat cu fata la Monumentul Washingtonului. Aceasta s-a întâmplat pe 20 Ianuarie, 1981. — Jack Chick, The Godfathers, Alberto Part Three. Chick Publi-cations, pag. 26.Waco a fost o avertizare împotriva atasamentului fata de o biserica nepopulara, unde adevarul despre papalitate si anticrist ar fi expus.Bill Clinton a declarat ca Waco a fost o încalzire pentru confruntarea altor grupari religioase! Suna acestea a cuvinte exprimate de un om care apara drepturile constitutionale a cetatenilor Americani, sau suna a cuvinte exprimate de un iezuit care îndeplineste planurile papalitatii? Amintiti-va! La congresul secret de la Chieri, s-a declarat:De aceea, Protestantismul trebuie sa fie abolit... Catolicii vor fi umpluti cu ura fata de eretici (Un eretic este oricine nu crede în religia catolica, oricine se opune papei, oricine crede ca papa este antihristul)... Vom da lovitura de moarte ereziei... — Hector Macpherson, The Jesuits in History, Ozark Book Publishers, Appendix I.Bill Clinton a fost iezuit, hotarât sa îndeplineasca planul iezuit de la Chieri.Papa Ioan Paul Al II-lea a spus clar:Activitatea de prozelitism a sectelor si a grupelor religioase noi în America este o piedica grava în lucrarea de evanghelizare [ceea ce vrea sa spuna este ca exista grupari religioase independente care îngreuneaza activitatea papei în scopul de a prelua controlul asupra lumii]. Succesul prozelitismului practicat de secte si grupuri religioase noi în America nu poate fi ignorat. Aceasta cere de la biserica pe continent un studiu amanuntit, sa fie îndeplinit în fiecare natiune si la nivel international... Pentru ca raspunsul la provocarea sectelor sa fie eficient, este nevoie de o coordonare potrivita de initiative între preoti, concentrati asupra realizarii unei cooperari mai eficiente prin proiecte împartasite care vor pro­duce rezultate mai bune. — Papa Ioan Paul al II-lea, The Challenge of the Sects, Exhortation, Article 73.Toate aceste noi grupari religioase au un lucru în comun; toti cred ca sistemul diavolesc anticrist este papalitatea.Malachi Martin comenteaza despre aceste grupari si spune ca acestea: Sunt destinate sa treaca printr-o serie de socuri si mutatii severe pentru ca, vrând-nevrând, sa se adapteze la noua globalizare, care vine din partea unor grupari mai puternice. Nu exista nici o posibilitate prin care oricare din aceste grupari sa-si poata mentine vitalitatea si puterea în crestere daca nu permite (sau sufera) caracteristicilor specifice ale acesteia sa fie extinse peste limitele mentinute în mod traditional... Ca grupari, ele vor trebui sa faca fata la alternative extreme. Sau aceste grupari vor fi complet si în mod real globalizate... Sau, ca grupari, ele vor ramânea pe loc, se vor diminua în numar si influenta, si în final îsi vor pierde identitatea ca parti operative în noua ordine mondiala. — Malachi Martin, The Keys of This Blood, Simon and Schuster, pag. 291, 292.Cu alte cuvinte, oricine va accepta planul iezuit pentru lume, i se va permite sa traiasca, iar aceia care nu o fac, vor experimenta Waco! Waco a fost o avertizare ca iezuitii vor sa întoarca lumea într-un alt Ev Întunecat în care toti oamenii devin sclavi papalitatii. Daca vreunul nu se supune papalitatii, va fi tratat ca cei de la Muntele Carmel.Un ultim gând. Daca tu ai fi fost presedintele Statelor Unite sau Judecatorul General în timpul Masacrului de la Waco, si nu ai fi vrut sa otravesti copiii cu gaz CS, ai avea autoritatea sa stopezi o astfel de actiune? Sigur ca da. Tot ce trebuia sa faci era sa ridici receptorul. Faptul ca Bill Clinton si Janet Reno nu au facut-o, dovedeste ca era dorinta lor ca masacrul sa aiba loc.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;CAPITOLUL 10. DISTRUGERE ÎN ORASUL OKLAHOMA&lt;br /&gt;Exploziile au demolat cladirea federala Alfred E. Murrah în orasul Oklahoma pe 19 Aprilie 1995. 168 de americani au murit ca rezultat, incluzând un numar de copii mici, aflându-se într-o gradinita, care forma parte din cladire. Guvernul Statelor Unite a declarat si înca sustine ca explozia s-a datorat unei cisterne de îngrasamânt parcata în fata cladirii. Am vazut în capitolele anterioare ca în situatii ca acestea, ceea ce guvernul declara ca s-a întâmplat, este de necrezut.Benton K. Partin, un General de brigada pensionat, si 31 de ani veteran al Fortelor Aeriene ale Statelor Unite, este expert în explozive. A servit ca comandant Laboratorul Tehnologiei de Armament a Fortelor Aeriene, si a fost responsabil de dezvoltarea munitiilor pentru serviciile înarmate. El este un expert recunoscut în sistemul armelor moderne, precise.Generalul Partin a facut o analiza amanuntita a exploziei de la cladirea Murrah. El declara în raportul lui:Este imposibil ca distrugerea cladirii s-o fi fost provocata doar de o astfel de cisterna.Pentru realizarea unei astfel de avarie care a avut loc la Cladirea Murrah, trebuia s-a fi existat explozive la baza câtorva stâlpi de sustinere a cladirii, localizati în locuri inaccesibile din strada, pentru suplimentarea exploziei cisternei. Într-adevar, o examinare atenta a fotografiilor care arata stâlpul de sustinere cazut, evidentiaza ca acesta a fost afectat de un exploziv de demolare si nu de explozia din fata cladirii...Explozia prin aer produce o energie insuficienta pentru a darâma grinzi si stâlpi concreti...În contrast, structuri puternice, fixe, pot fi distruse eficient prin declansarea a explozive aflate în contact direct cu structurile puternice, grinzi si stâlpi. Cladirea Federala Murrah nu a fost distrusa doar de o cisterna. Factorul major în distrugere pare sa fi fost declansarea de explozive aflate la baza a patru stâlpi de sustinere a cladirii. Singura avarie care poate fi concret atribuita exploziei cisternei este cea a tavanului primului si celui de-al doilea etaj, în zona din spatele stâlpului B4 si B6. Chiar si acestea e posibil sa fi fost provocate de explozia de la stâlpul B3. — Benton K. Partin, Bomb Damage Analysis Of Alfred P. Murrah Federal Building, July 30, 1995, (sublinieri adaugate).Astfel, vedem ca a fost imposibil pentru o cisterna sa distruga cladirea Murrah. Alte bombe au fost strate­gic asezate la baza stâlpilor structurali pentru realizarea distrugerii provocate. Cineva care a avut acces în interiorul cladirii, care stia unde se afla stâlpii structurali, care avea acces la planurile constructiei, a pus bombele care au distrus cladirea.Reporteri care au iesit pe scena la putin timp dupa ce cladirea s-a prabusit, au raportat ca muncitori adunau bombe care nu erau din interiorul cladirii.Bombele care au explodat nu au explodat simultan. Rafalele bombei au fost înregistrate de doua seismometre, unul la muzeul Omniplex, la 4.34 mile nord-est departare de cladire, al doilea la Universitatea Oklahoma în Norman, la 16.25 mile sud-est departare de cladire. Ambele Seismometre au înregistrat doua explozii diferite, prima urmata de a doua la un timp foarte scurt, ambele fiind de aceeasi intensitate.De asemenea, mai multi martori de înalta credibilitate, au raportat ca au auzit diferite explozii. La scurt timp dupa explodare bombei, brigada de detonare a bombelor, a detonat o bomba neexplodata în interiorul cladirii.Când presedintele Kennedy a fost omorât, a fost declarat ca un pistolar nebun, Lee Harvey Oswald, a comis crima. Dupa cele citite în capitolul opt, au existat mai multi pistolari care au tras în Kennedy. Lee Harvey Oswald a luat vina, iar ceilalti au fost liberi.Când cladirea Murrah a sarit în aer, s-a spus ca un singur om era responsabil, Timothy McVeigh. Dar Benton Partin, un expert militar în explozive, a aratat ca era imposibil pentru o cisterna sa provoace astfel de avarii. Altii au avut acces la planurile de constructie a cladirii si au pus explozivi în jurul stâlpilor. Ei erau mai vinovati decât McVeigh, dar au ramas liberi. Cine sunt oamenii într-adevar responsabili pentru tragedia din orasul Oklahoma?În timpul unui interviu televizat în direct, un Sef Asistent al departamentului de foc, a spus ca echipa de genisti a fost la cladirea Murrah la ora sapte dimineata, doua ore înaintea exploziei. Ce facea acolo cu doua ore înaintea exploziei?Imediat dupa explozii, Maiorul Ron Nordick, Dr. Randall Heather, Guvernatorul Frank Keating, si alti numerosi reporteri de stiri, au declarat ca FBI si ATF confirmasera ca explozive de calibru mare au fost scoase din cladire. Acum, concluzia oficiala este ca a fost o bomba de îngrasamânt. Minteau guvernatorul, maiorul si reporterii de stiri, sau, pur si simplu, nu au fost pusi la punct la timp, sa spuna acelasi lucru?Departamentul de Alcool, Tutun si arme de foc aveau birouri în cladirea Murrah. În ziua exploziei, nici unul dintre agentii ATF nu au venit la lucru dimineata. Agentii ATF care aveau copii în gradinita din cladire, nu si-au lasat copiii în acea dimineata. Pe lista exploziei întâmplatoare din Oklahoma, nu se afla nici unul din agentii ATF, nici copiii lor. — Freedom Network News, June/July1996,pag.5,6.Uimitor! O agentie a guvernului Statelor Unite, care avea birouri în cladire, nu au venit la lucru, nici nu si-au adus copiii la gradinita în ziua exploziei. Credeti ca stiau ce urma sa se întâmple cladirii?În timpul unei discutii deschise radio, la 10 zile dupa explozie,(Mark) Boswell a intervievat pe veteranul CIA James Black si asistentul Ron Jackson cu privire la documente de sustinere, aflându-se acum în posesia lor, sprijinite de doi oficiali al departamentului de justitie, document care mentioneaza ca ei erau parte dintr-un comitet for­mat din zece persoane, care au planuit explozia din Oklahoma. — Martin O. De Brook, Cherith Chronicle, May-July, 1995, page 5.În lumina tuturor evidentelor, aceasta este singura poveste care are sens. Ca în cazul omorârii lui Kennedy, la fel este si în cazul exploziei din orasul Oklahoma. Agenti înalti ai guvernului Statelor Unite, pretinzând ca iubesc America si libertatea noastra, slujeau altui stapân, îndeplinind scopurile lui. Dupa cum vom vedea, a existat un scop bine determinat pentru explozia din Oklahoma. E uimitor ca atât de multe vieti au trebuit sa se piarda pentru a se raspunde apelului papalitatii.Ca JFK, Waco si World Trade Center, explozia din Oklahoma lasa în urma o multime de întrebari pe care nimeni nu le-a raspuns pâna în prezent. Sa analizam unele dintre aceste întrebari.1. De ce a fost judecatorul Statelor Unite Wayne Alley, al carui birou se afla în cladirea Federala, avertizat cu câteva luni înainte, într-un memo al Departamentului de Justitie, ca un atac terorist anonim urma sa aiba loc împotriva cladirii Federale?De ce, cercetarea geologica a directorului Universitatii Oklahoma, Dr. Charles Mankin, spune mijloacelor media ca, conform cu doua înregistrari seismografice distincte, au fost doua rafale de explozii? De ce informatia lui Benton K. Partin nu a iesit la lumina zilei?De ce administratia Clinton blameaza programele radio legate de incident, si ordona cele mai diavolestilegislatii pentru politia statala, care au fost propuse vreodata în Statele Unite, asa de curând dupa rafale?Aceasta legislatie propusa a fost atât de bine organizata, ca, s-a evidentiat clar, ca a fost planuita cu mult timpînaintea distrugerii cladirii.De ce s-au grabit impunerea unor proiecte de lege în Congres, privind terorismul domestic, doar câteva ziledupa explozie? Aceste legi includ o amenintare la adresa detinatorilor de arme. Va amintiti de Waco? Existau masuri de restrângere a libertatii în Congres, imediat înaintea exploziei din Oklahoma, masuri care asteptau sa fie impuse. Dupa explozie, acestea au fost imediat votate.Actul Terorist Omnibus Counter din 1995 se afla în lenta desfasurare în Congres, si era subiectul unei discutii daca acesta va viola unele dintre libertatile civile fundamentale, incluzând dreptul unuia de a-si confrunta acuzatorul.Acum, dupa explozia din Oklahoma, exista câteva pariuri în Washington. Democrati si republicani au anuntat prin intermediul stirilor joi, chemând pentru votarea unui proiect de lege. — Terror in the Heartland: Terrorism Bill Moves Very Fast, Orlando Sentinel, April 21 st, 1995 (sublinieri adaugate).Presedintele Clinton a îndemnat Congresul vineri, sa voteze legislatia antiterorism propusa de el, fara o analiza politica interminabila asupra detaliilor. Congresul trebuie sa actioneze si s-o faca prompt. Pachetul lui antiterorism de 1.25 miliarde ar extinde puterile de investigatie a impunerii legii si a pedepselor dure pentru anumite crime. Republicanii au reactionat pozitiv la propunerile facute de Clinton miercuri, la o saptamâna dupa explozia din Oklahoma. — Clinton Urges Swift Action on Anti-Terrorism Legislation, Orlando Sentinel, April 29th, 1995.Scopul urmarit prin explozia din orasul Oklahoma era acela de a determina Congresul sa voteze proiectele de lege privind antiterorismul, fara dezbateri. Daca ar fi avut loc dezbateri, problema libertatii constitutionale si a înfiintarii politiei de stat ar fi fost ridicate. Iezuitii în Congres prefera sa implementeze politia de stat fara anunt public, prin crearea unui climat de isterie nationala, folosind un atac terorist înscenat. Proiectul de lege a fost votat fara dezbateri.Una dintre legile luate în considerare pentru vot, dupa explozia din Oklahoma, a fost distrugerea Primului Amendament aparat în proiectul de lege al lui Charles Schumer, HR 2580. În acest proiect, se propunea o sentinta de cinci ani de închisoare pentru implicarea publica în speculatii scandaloase si publicarea sau transmiterea prin telegraf sau mijloace electronice a teoriilor conspiratorii lipsite de dovezi, privind guvernul federal al Statelor Unite.Am vazut ca, dupa explozia din Oklahoma, un numar considerabil de legi restrângând libertatea a fost votat foarte repede. Explozia a creat un climat de frica în America. În aceasta atmosfera, legi au fost votate cu câteva voci abtinatoare. În mijlocul isteriei, legile neconstitutionale au fost votate cu usurinta. Oamenii au nevoie de confort si siguranta, de aceea, nu au obiectat împotriva acestor legi. Aceste legi au afectat libertatile constitutionale care au fost piatra din capul unghiului pentru prosperitatea Americii pentru mai mult de 200 de ani. E uimitor cât de repede un proces care normal ia mult timp, este urgentat când agenda este deja pregatita. Oamenii nu realizeaza ca puterile guvernamentale sunt extrem de periculoase. De-a lungul istoriei, inamicul cel mai periculos al oamenilor a fost propriul lor guvern. Când libertatile constitutionale sunt eliminate, nu exista nimic care sa împiedice guvernul sa faca tot ce vrea, ceea ce va rezulta în persecutie ucigatoare.Pentru un timp, în curând, americanii îsi vor pune întrebari care presupuneau sa-i conduca nu mai aproape de Ierusalim sau Belfast, sau, în cel mai rau caz, Manhattan. Cât de mult ar putea ei face sa protejeze viata de atacuri teroriste? Si pentru a atinge acest scop, cât de mult ar trebui sa fie binevoitori sa plateasca în bani sau sacrificând libertatile pe care le-am mostenit? — Time Magazin, May 1, 1995, page 68.Americanii nu realizeaza ca, în timp ce renunta la libertate, ei nu fac viata mai sigura, ci nesigura. Ei se aseaza într-o pozitie în care risca sa sufere persecutie guvernamentala. Guvernul, deja confisca proprietati în valorare de sute de mii de dolari, fara un proces de judecare. Deja, viata umana nu mai este considerata sacra. Va amintiti de Waco?Betonul si otelul pot ajuta. Dar opunere fata de terorism acasa, ridica întrebarea: cât de mult trebuie sa platim în bani si libertate? — Newsweek, May 1, 1995, page 56.În acest articol, Brent Scowcroft, fost consilier în securitatea nationala, a spus: Este asa de usor s-o faci, cere atât de putini oameni; materialele sunt atât de disponibile. Dar sa te opui este atât de scump în dolari si, cel mai important, în libertati civile.Este clar ca teroarea a fost si înca este folosita, ca sa-i determine pe americani sa renunte la libertatile constitutionale? A fost folosita cu succes la Waco, la Oklahoma, si la World Trade Center. Nu va face sa va întrebati ce mai urmeaza?Cine se afla în spatele scenei, conducând politicieni Americani sa distruga libertatea civila în America? Cine a dispretuit si urât libertatile noastre pentru ultimii 200 de ani? Cine elimina oameni care le stau în cale?Unul dintre papi a spus:Doctrinele absurde care apara libertatea de constiinta sunt cele mai grave erori. — o pacoste între celelalte, cea mai vrednica de temut în orice stat. — Pope Pius IX, Encyclical Letter, August 15, 1854.Libertatea de constiinta este detestata de papalitate. Libertatea de constiinta este garantata NUMAI în primul amendament la constitutia Statelor Unite.În 1864, în scrisoare lui enciclica, Pius IX a anatemizat pe aceia care promoveaza libertatea de constiinta. (Pope Pius IX, Encyclical Letter, December 8, 1864.) El spune ca oricine crede ca se poate închina lui Dumnezeu conform constiintei, trebuie sa fie anatemizat. A anatemiza pe cineva înseamna a condamna la moarte; a considera pe cineva eretic, vrednic de condamnare. În mintea lui Pius, constitutia ar trebui arsa în foc..., si împreuna cu ea, oricine o iubeste.Libertatea de constiinta este considerata a fi cel mai sacru principiu, pe care fiecare cetatean sa si-l însuseasca... dar, aceiasi constitutie este considerata, de catre papi si consiliul Roman, cel mai nesfânt si diabolic lucru, pe care, orice catolic adevarat ar trebui sa-l distruga cu orice pret. — Charles Chinquy, Fifty Years in the Church of Rome, Chick Publications, page 284.Jurnalistul postului British Broadcasting Avro Man­hattan a spus:Vaticanul a condamnat Declaratia de Independenta ca fiind pacatosenie... si a numit constitutia Statelor Unite un document satanic.— Avro Manhattan, The Dollar and the Vatican,Ozark Book Publishers, page 26.În prefata cartii lui Samuel B. Morse, este scris:Autorul arata ca o conspiratie împotriva libertatilor acestei Republici se afla în actiune, sub comanda siretului Prince Matternich de Austria, care, fiind constient de imposibilitatea de a suprima aceasta natiune prin forta armelor, încearca sa o faca prin agentia armatei iezuite.— Samuel B. Morse, Foreign Conspiracy AgainstThe United States, Crocker and Brewster, vol­ume 1, pag. 4, preface.Samuel B. Morse si persoana care a scris prefata la aceasta carte, au înteles ca iezuitii si Sfânta Alianta erau hotarâti sa distruga libertatile acestei mari Republici a Statelor Unite.Un fost preot a scris:Vom conduce Statele Unite, si le vom aseza la picioarele Vicarului lui Hristos (Papa), care va sfârsi cu sistemul lor de educatie pacatos, si cu legile de libertate de constiinta care sunt o insulta fata de Dumnezeu si om. — Charles Chinquy, Fifty Years in the Church of Rome, Chick Publi­cations, pag. 282.William Jefferson Clinton, care a studiat în Universitatea Georgetown, care este colegiul iezuit în Washington DC, a insistat asupra votarii proiectului de lege antiterorist, care urma sa fie un asalt direct împotriva libertatilor de care ne bucuram în America. Explozia din orasul Oklahoma, a fost planificata si adusa la îndeplinire de catre iezuiti, guvernul Statelor Unite si presedinte. Jucatorii din spatele acestora, care au încercat sa distruga libertatile acestei republici în ultimii 200 de ani, sunt iezuitii Bisericii Romano-catolice.Ei au vrut sa sfârseasca cu legile care ne garanteaza libertatea, noua, ca cetateni Americani (si lumii). Pentru a putea realiza acest lucru, ei au adus la îndeplinire cele mai oribile atacuri teroriste pe pamântul Statelor Unite si în istoria Statelor Unite înainte de World Trade Center, când au facut-o din nou.Alte atacuri vor veni. Libertatea va fi atacata si luata. Iezuitii vor continua sa foloseasca asa zisii politicieni americani, care sunt parte integrala a conspiratiei papalitatii spre încercarea distrugerii constitutiei si a acestei mari Republici. Ei conditioneaza America, pregatind oamenii pentru capturarea inevitabila.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;CAPITOLUL 11. ATACUL DE LA WORLD TRADE CENTER&lt;br /&gt;Povestea distrugerii de la World Trade Center pe 11 Septembrie 2001, nu începe în acea zi. A început la scurt timp dupa Primul Razboi Mondial. Dupa razboi, iezuitul Edward Mandell House si Woodrow Wilson au creat Liga Natiunilor. Când senatorul Statelor Unite, Henry Cabot Lodge Sr. a tinut America în afara ligii, iezuitii au fost înfuriati si si-au propus sa nu permita ca aceasta sa se întâmple din nou. Deci, în 1921, sub influenta lui House, în America s-a format o organizatie numita Consiliul Relatiilor Straine (CFR).Aceasta organizatie a atras oameni de putere, bogatie si influenta. Politicieni, oameni de la media si oameni de afaceri. Scopul final al CFR a fost sa rupa toate legaturile nationale si sa stabileasca un unic sistem de guvernare mondial. Amiralul în retragere Chester Ward, un membru al CFR timp de 16 ani a spus:Cea mai puternica camarila în aceste grupuri are un obiectiv comun, ei vor sa reuseasca supunerea suveranitatii independentei Statelor Unite. — Barry Goldwater, With no Apologies, William Morrow and Company, page 2798Iezuitii au urât America întotdeauna si lucreaza neobosit pentru a distruge aceasta tara.Marele obiectiv al CFR a fost distrugerea suveranitatii americane si a libertatilor constitutionale. Pentru atingerea acestei tinte, atât partidul Republican cât si cel Democrat trebuiau sa fie controlate si o banca centrala sa fie creata, Banca de Rezerva Federala.Când un nou presedinte apare la bord, are loc o schimbare de personal, dar nici o schimbare de statute. Exemplu: În timpul anilor lui Nixon (Republican), Henry Kissinger, membru CFR si Nelson Rockefeller erau responsabili cu statutele straine. Când Jimmy Carter (Democrat) a fost ales, Kissinger a fost înlocuit de catre Zbigniew Brzezinski, membru CFR, si David Rockefeller. — Idem, page 279.Iezuitii au avut succes în îndeplinirea scopului ma­lign propus de papalitate la Congresul de la Viena, Verona si Chieri. Iezuitii, cu ajutorul CFR, controleaza pozitiile cele mai înalte politice, legislative, de afaceri, bancare, media, si religioase în Statele Unite. Planurile lor sunt exacte.Când au esuat sa implice america în Liga Natiunilor dupa Primul Razboi Mondial, au creat CFR, care a început imediat sa foloseasca scolile, colegiile, si mijloacele media, sa constrânga pe americani sa accepte a doua încercare a iezuitilor de a forma un Guvern Mondial dupa Cel De-al Doilea Razboi Mondial. America a fost atât de constrânsa, încât a acceptat Natiunile Unite si s-a înrolat.Organizatia Iezuitilor (CFR) este extrem de periculoasa pentru existenta Republicii America. Câtiva patrioti, ca Chester Ward si presedintele Kennedy, au respins planurile lor si au luptat împotriva agendei iezuite. Kennedy a platit insubordonarea cu însasi viata lui. Unii dintre fostii membri ai CFR care au fost iezuiti sau marionetele lor, au fost: Dwight D. Eisenhower, Richard Nixon, Adlai Stevenson, Hubert Humphrey, si George McGovern. Membrii CFR în timpul prezent includ pe presedintele Bancii de Rezerva Federala, Alan Greenspan, membrul congresului Newt Gingrich si Richard Gephardt, ambii Presedinti George Herbert Walker Bush si fiul George Walker Bush, Vice Presedintele Dick Cheney, Secretarul de Stat Colin Lieberman, si John Chafee. (Chafee a fost omul care a introdus legile pentru interzicerea detinerii de arme dupa Waco. Va amintiti?) Bill Clinton, binenteles, este membru al CFR.Companii mari, aflate sub controlul Iezuit/CFR includ Ford Motor Company, Boeing Corporation, Pepsi-Cola. Hainz Co., Lockheed-Martin, Time Warner, and Chev­ron. În media, NBC, CBS, N.Y. Times, Washington Post, Newsweek, and Time, sunt doar câteva dintre agentiile media dominate de iezuiti. Toate aceste agentii promoveaza planul iezuitilor spre distrugerea Americii. Unii dintre oamenii media care promoveaza planurile iezuitilor sunt: Tom Brokaw, Barbara Walters, David Brinkley, John Chancellor, Katharine Graham, si Ted Koppel, toti fiind membri ai CFR.John Swinton, seful personalului agentiei New York Times, care este considerat a fi decanul profesiei lui, a facut o foarte clara marturisire. În 1953, la New York Press Club, a declarat:În acest moment din istorie, în America, nu exista nici o agentie de presa independenta. Voi stiti aceasta si eu o stiu de asemenea. Nici unul dintre voi nu doreste sa scrie propriile lui opinii oneste. Daca o faceti, stiti ca nu va aparea la tipar. Sunt platit saptamânal pentru a-mi pastra propriile opinii fara sa le tiparesc. Altii dintre voi sunteti platiti cu salarii similare pentru servicii similare, si oricare dintre voi ar fi atât de nechibzuit sa tipareasca propriile opinii, va ajunge pe strada, cautând altceva de lucru. Daca eu permiteam opiniilor mele sa apara în presa, în mai putin de 24 de ore, slujba mea ar fi pierduta. Munca jurnalistului este sa distruga adevarul, sa minta, sa previna, sa ascunda, sa cada la picioarele mamonei si sa-si vânda tara si neamul pentru pâinea cea de toate zilele. Noi suntem uneltele si vasele oamenilor bogati din spatele scenei. Noi suntem papusi. Ei trag sforile, iar noi dansam. Talentele noastre, posibilitatile noastre, si vietile noastre sunt proprietatea altor oameni. Suntem prostituati intelectuali. — Multiple contributers, A.U.S. Police Action: Operation Vampire Killer, The American Citizen and Laumen Association, pag. 18, 19, (sublinieri adaugate).Swinton a explicat atât de bine ca agentiile media sunt sub controlul celor bogati. Am aratat anterior ca cei mai bogati oameni din America sunt iezuiti sau persoane sub controlul iezuitilor. Iezuitii ne spun noua, prin ziare si reviste, si prin oricare mijloc media, exact ceea ce vor ca noi sa credem. Unul dintre cele mai mari eforturi ale lor este de a face pe oamenii lumii sa creada ca Papa este marele om al pacii, când, în realitate, Papa si iezuitii lui lucreaza constant sa stabileasca pe Papa ca dictator suprem al lumii, asa cum a fost în Evul Mediu Întunecat. Când îsi vor atinge tinta, persecutia Evului Întunecat se va reîntoarce. Americanii sunt în proces de a renunta la libertatile civile constitutionale si la tara lor. Tragediile la care suntem martori astazi sunt atribuite organizatiilor teroriste, dar aceste organizatii teroriste au fost infiltrate si controlate de iezuiti. Aceasta acopera eficient implicarea papalitatii în aceste tragedii.Haideti sa ne referim la distrugerea World Trade Center pe 11 Septembrie 2001. Împreuna cu distrugerea World Trade Center, au murit mii de oameni inocenti. Impactul negativ asupra Americii si a economiei ei a fost devastator. Afaceri multiple au fost ruinate din cauza aceasta.Pentru apararea împotriva atacurilor viitoare de genul acesta, Guvernul Statelor Unite a facut o încercare slaba de ai gasi pe cei care au comis acest dezastru, în Afganistan. Dar intentia lor majora în acest atac împotriva terorismului a fost luarea a ceea ce a ramas din libertatile cetatenilor Americani. Pentru anumite motive inexplicabile, daca drepturile civile ale americanilor sunt anulate, nu va mai exista terorism. Acest atac împotriva Americanilor a venit de la Casa Alba, de la Departamentul de Justitie, de la Congres, si de la stiri media. Oamenii din guvern depun juramântul promitând sa apere si sa se supuna Constitutiei Statelor Unite, dar juramântul lor s-a dovedit a fi o minciuna uriasa. Ei ignora constitutia în totalitate, prin votarea legilor distructive. De la începutul presedintiei sale, George Bush promoveaza agenda iezuita. Doua luni în presedintie, înconjurat de cardinali ai Romei, Presedintele a dedicat celui mai mare inamic al acestei republici — Papa de la Roma, un centru cultural în Washington D.C. Bush a declarat ca va impune cuvintele si învataturile papei aici, în America.Cel mai bun mod prin care sa onorezi pe Papa Ioan Paul al II-lea, într-adevar unul dintre oamenii mari, este de a-i lua învataturile în serios, de a asculta cuvintele lui si a pune învataturile lui în actiune, aici, în America! Patricia Zapoa, Catholic News Sevice, March 24, 2001.Cuvintele si învataturile papei Ioan Paul al II-lea reprezinta planul de distrugere a protestantismului, a Constitutiei Statelor Unite, si de restaurare a tronului sau ca monarh universal. Prin propriile sale cuvinte, vedem ca George Bush îndeplineste planul iezuitilor de a distruge America.În 1960, John Kennedy a mers de la Wash­ington la Texas, sa asigure pe predicatorii protestanti ca el nu se va supune papei. În 2001, Bush a venit din Texas la Washington, sa asigure un grup de episcopi catolici, ca el se va supune papei. — Washington Times, April 16, 2001.Cine conduce în Washington D.C. ? Daca credem ca presedintele Statelor Unite, ne înselam.Papa este conducatorul lumii. Toti împaratii, regii, printii, toti presedintii lumii sunt supusii lui. — Priest D. S. Phelan, Western Wachman, June 27, 1912.Ar trebui sa fim surprinsi daca Bush si colegii sai supusi papalitatii vor impune programul iezuitilor? Trebuie sa fim surprinsi sa vedem pe Bush dând ordine execu­tive pentru distrugerea libertatilor constitutionale? Sa fim surprinsi vazând cum congresul voteaza legi care distrug libertatile constitutionale?Aceasta este o informatie alarmanta. Cei mai înalti oameni în Guvernul Statelor Unite, cei mai înalti oameni de afaceri si finante, cei mai înalti oameni în scoli, colegii, si media, toti pretind a fi americani. Toti pretind ca lucreaza pentru binele Americii. Toti pretind a lucra pentru conservarea Constitutiei. În realitate ei se afla sub controlul iezuitilor, cei mai periculosi dusmani ai republicii. Folosindu-se de fatada patriotica si religioasa, în mod secret, conduc America la ruina. Înselatoria este practicata de cel mai sinistru dintre inamici, iezuitii Romei.Aici se face cunoscuta puterea teribila a bisericii. Prin aceasta directiune (Iezuitii), oamenii de stat sunt obligati sa actioneze, nu pentru beneficiul tarii careia îi apartin, ci spre binele bisericii care îi controleaza. — M. F. Cusack, The Black Pope, Marshall, Rusell, and Co., pag. 106.Ce s-a întâmplat în distrugerea World Trade Center? Ziua urmatoare distrugerii centrului, Orlando Sentinel scrie:Experti spun ca este mult de lucru. Si va implica mult mai multa cheltuiala si planuire, îngreunând facilitati si, probabil, taxe mai înalte si restrângerea unor libertati personale. — Tighter Security Means Less Freedom, Orlando Sentinel, Wednesday, September 12th, (sublinieri adaugate).Întrucât Statele Unite întâmpina un nou razboi împotriva unor inamici incerti, ascunsi, ispita de a sacrifica libertatea noastra cu speranta de a ne proteja, este foarte puternica.Pericolul este sa ajungem, în final, sa nu fim nici în siguranta, nici liberi.Protectia constitutionala de exprimare care este atât de mult apreciata de americani, reflecta un echilibru între libertate individuala si securitate de stat. Numai ca modul în care acestea sunt aplicate, este direct afectat de amenintarile adresate securitatii tarii noastre...Întâmpinam amenintari împotriva securitatii nationale. Provocarea este de a raspunde acestora fara a afecta caracterul constitutional sau fara a submina libertatea, care sunt sursa puterii noastre. — USA Today, Thursday, September 13, 2001 (sublinieri adaugate).Libertate sau siguranta? Antiterorism poate însemna rapirea anumitor libertati personale — Orlando Sentinel, Wednesday, September 12th, (sublinieri adaugate).În forumul cititorului al ziarului Orlando Sentinel din 12 Septembrie, s-a ridicat întrebarea: "La ce libertati personale ati renunta pentru lupta împotriva terorismului?" Ziua urmatoare, o persoana a raspuns scriind: "Eu n-as avea nici o problema cu a renunta la ceva pentru mai binele meu si a fratilor si surorilor mele." Aceasta persoana nu realizeaza ca cu cât guvernul detine mai multa putere, libertatea si siguranta descresc în masura proportionala. Aceasta persoana nu realizeaza ca daca guvernul detine toata puterea, nimeni un este în siguranta, iar rezultatul va fi persecutie sângeroasa. Va amintiti de Waco?Scopul principal al atacului de la World Trade Center a fost determinarea americanilor de a renunta la libertati. Acest atac a fost necesar pentru ca distrugerea din Oklahoma nu a produs destula panica printre americani, astfel încât legile asa numite antiterorism sa fie votate.Virginia Solan a realizat ca daca teroristii ar fi vrut sa atace libertatile americane, ar fi ajuns undeva...Libertarienii civili se asteapta la noi apeluri pentru crearea documentului national de identificare...Si aceasta înseamna depozitarea tuturor datelor colectate, ceva de care libertarienii civili se tem, ceea ce va permite guvernului sa controleze fiecare individ. Daca sistemele ar fi instalate asupra unui oras, fiecare individ va fi filmat când se urca într-un tren, când se opreste la banca si când intra într-un magazin sau la locul de munca. — Time Magazin, Sept. 24, 2001.Unul dintre lucrurile înfricosatoare cu privire la acest sistem de control este ca poti fi identificat ca terorist doar pentru ca aparatul a facut o greseala.Unii dintre aparatorii drepturilor individuale, cea mai notabila fiind Uniunea Americana a Libertatilor Civile, au ramas tacuti pâna în prezent. Organizatia a interzis angajatilor sa speculeze public, saptamâna trecuta, posibilele cauze ale tragediei de marti. În schimb, ACLU (Uniunea Americana a Libertatilor Civile), a editat un paragraf scurt, îndemnând pe liderii nostri sa continue sa mentina principiile libertatii natiunii în timp ce se cauta responsabilii pentru acel atac devastator pe pamântul american.Particular, libertarienii sunt îngrijorati ca graba pentru marirea securitatii va calca în picioare libertati dorite. Ei scot în evidenta câteva propuneri care fusesera deja luate în considerare si respinse de catre guvern, cu ocazia trezirii din orasul Oklahoma...Un ziar din Los Angeles (Los Angeles Times) din Aprilie 1995 a specificat ca 49% dintre oamenii intervievati, au spus ca ar fi necesar sa renuntam la unele dintre libertati, iar 43% nu au fost de acord. Un alt interviu 11 luni mai târziu, a gasit ca 30% înca gândeau ca renuntarea la anumite libertati ar fi necesara, iar 65% au spus ca nu este necesar. — Orlando Sentinel, Sept. 13, 2001.Au existat o multime de articole de ziare sugerând renuntarea la anumite libertati, exact cum pretinde agenda iezuita. Pe 26 Octombrie 2001, George Bush a semnat asa numitul Actul Patriot din 2001, care a fost propus cinci zile dupa tragedie. La numai sase saptamâni dupa ce World Trade Center a fost distrus, acest proiect de lege a fost votat. Acest lucru este uimitor. Este imposibil ca un proiect de lege sa fie conceput, scris, discutat si votat atât de repede. Vedeti? Ei deja aveau proiectul de lege scris, înainte ca tragedia sa aiba loc.Proiectul de lege sporeste abilitatea autoritatilor federale de a controla telefoanele, de a face schimb de informatii, controla folosirea Internetului, e-mail-uri si telefoane celulare, abilitatea de a proteja granitele Statelor Unite. — Bush Signs Sweeping New Laws to Combat Terrorism, Reuters News Service, October 26, 2001.Laura Murphy de la Uniunea Americana de Libertati Civile a spus într-un articol, „Noi nu putem, ca natiune, permite ca anxietatea publica sa imunizeze administratia si Congresul de la obligatia lor de a proteja proiectul de lege privind drepturile si de la valorile fundamentale pe care documentul le cuprinde." În numele luptei împotriva terorismului, guvernul rapeste libertati constitutionale cât de repede posibil. Aceasta va conduce la persecutie teribila în Statele Unite, care va fi mult mai rea decât tragediile fizice.Legiuitorii, suparati pentru unele dintre actiunile administratiei antiterorism, vor chestiona pe Judecatorul General John Ashcroft cu privire la aceasta problema.Unii membri ai Congresului spun ca actiunile administratiei au mers prea departe în restrângerea libertatilor civile. — USA Today, November 26, 2001 (sublinieri adaugate).În acelasi ziar, în aceeasi zi, este un desen cu doi copii, decorând un pom de craciun. Unul cânta, "El stie când dormi, el stie când esti treaz, el stie daca ai fost bun sau rau..." Celalalt copil spune, "Deja destul despre Procurorul General Ashcroft!"În America, în ultimii opt ani (in 2002 a aparut aceasta carte), au existat trei tragedii teribile: Waco, Oklahoma, si World Trade Center. În fiecare caz, solutia guvernului la probleme a rezultat în cresterea puterii guvernului si pierderea libertatilor constitutionale. În aceasta perioada scurta, am fost martori la o transformare teribila a Constitutiei, cel mai maret document creat vreodata de om. Un razboi nemaivazut împotriva libertatii constitutionale da târcoale în America. În spatele distrugerii World Trade Center, este cert, ca aceasta s-a urmarit, aceasta a fost tinta politicienilor si a agentiilor media. Pretinzând a fi americani loiali, agenti ai iezuitilor în congres si în me­dia, au adus la îndeplinire planul lor de distrugere a Americii cu aproape nici o opozitie.Va amintiti? Iezuitii sunt totalmente antagonisti fata de constitutia Americana. Charles Chiniquy a spus:Cu mult înainte de a fi consacrat ca preot, am stiut ca biserica era cel mai mare inamic al acestei republici. Profesorii mei... fusesera unanimi în a-mi spune ca principiile si legile Bisericii Romei erau absolut opuse fata de principiile care formeaza fundamentul Constitutiei Statelor Unite ale Americii. — Charles Chinquy, Fifty Years in the Church of Rome, Chick Publications, pag. 283.Fiti atenti cum Chinquy compara distinctiile dintre cele doua.Cel mai sacru principiu a Constitutiei Statelor Unite este egalitatea fiecarui cetatean înaintea legii, dar principiul fundamental al bisericii este negarea acelei egalitati.Libertatea de constiinta este proclamata, de catre Statele Unite, a fi cel mai sacru principiu, pe care fiecare cetatean sa si-l însuseasca, chiar cu pretul sângelui. Dar, libertatea de constiinta, este declarata, de catre toti papii si conciliile Romei, cel mai nesfânt si diabolic lucru, pe care fiecare catolic ar trebui sa-l ignore si distruga cu orice pretConstitutia americana asigura independenta absoluta a civililor din puterea ecleziastica sau bisericeasca; dar biserica Romei declara ca o astfel de independenta este o insulta la adresa lui Dumnezeu.Constitutia americana permite oricarui om sa serveasca lui Dumnezeu conform constiintei proprii; dar biserica Romei declara ca nici un om un a avut vreodata un astfel de drept, si ca numai singur Papa poate sti si spune ceea ce omul trebuie sa creada si sa faca.Constitutia Statelor Unite neaga dreptul unuia de a pedepsi pe altul pentru ca difera de el în religie; dar biserica Romei spune ca ea are dreptul de a pedepsi prin confiscarea bunurilor, sau cu pedeapsa mortii, pe aceia care se opun papei în religie.Statele Unite au stabilit scoli în tot teritoriul lor imens, unde invita poporul sa-si trimita copiii, pentru ca ei sa-si cultive inteligenta, ca sa devina cetateni buni, folositori. Dar Biserica Romei a blestemat, în public, toate aceste scoli, si a interzis copiilor sa frecventeze, amenintându-i cu excomunicarea în aceasta lume si cu condamnare în lumea viitoare.7. Constitutia Statelor Unite este bazata pe principiul ca poporul este sursa principala a puterii. Dar, de sute de ori, Biserica Romei a proclamat ca acest principiu este necurat si eretic. Ea spune ca toate guvernele trebuie sa aiba baza în credinta catolica; cu singur papa ca sursa legitima si infailibila, si interpret a legii. — Idem, pag. 284.Am vazut ca presedintele Statelor Unite a declarat în Washington Times, ca el se va supune Papei. Daca-i asa, el trebuie sa distruga Constitutia. În spatele distrugerii de la World Trade Center, Bush, în aparenta, a urmat agenda papei la litera.Nimic un este mai clar decât ca, daca principiile Bisericii Romei, predomina aici, Constitutia noastra va cadea. Cele doua nu pot sta împreuna. Ele se afla în directa contrazicere cu teoria fundamentala a guvernului nostru si al oricarui guvern popular. — Richard Thompson, The Papacy and the Civil Power, citat în Fifty Years in the Church of Rome, pag. 285.Daca catolicii vor ajunge sa atinga suficienta majoritate numerica în aceasta tara, libertatea religioasa s-ar afla la finalul ei. —' The Shepherd of the Valley, jurnal oficial al episcopului de la St. Louis, November 23rd, 1851.Distrugerea cladirii Murrah din orasul Oklahoma a fost eveniment planificat pentru scopul specific de a pro­duce teroare în America, astfel încât americanii, prin frica, sa renunte la libertatile si drepturile constitutionale. Planul iezuitilor lucreaza extrem de bine. Cu politicieni, scoli si colegii, agentii media, si corporatii mari la îndemâna, America este învinsa cu rapiditate, de catre inamicul dinlauntru.În timp ce trupele americane se pregateau pentru lupta împotriva unei grupari musulmane extremiste în Afganistan, USA Today citeaza pe presedinte spunând ca "administratia lui pregateste o cruciada împotriva terorismului." (USA Today, September 17,2001.)O cruciada? Cruciadele erau razboaiele catolice în timpul evului întunecat, împotriva musulmanilor care refuzau sa cedeze Ierusalimul papei. Ce vrea George Bush sa spuna prin cruciada? Alberto Rivera, un fost preot iezuit, în seria sa "Crusader" a spus clar ca Vaticanul a creat Islamul pentru distrugerea crestinilor si a evreilor, sa protejeze pe catolici si sa captureze Ierusalimul pentru papa. În primii câteva sute de ani ai existentei, Islamul a facut numai aceasta. Când a sosit timpul ca generalii puternici ai Islamului sa supuna Ierusalimul la picioarele papei, devenind constienti de puterea pe care o detineau, au refuzat sa renunte la el. Astfel, papalitatea a creat cruciadele sa izgoneasca Islamul din Ierusalim, si sa stabileasca tronul papei în "cetatea fagaduita."De ce o cruciada acum? De ce lupta America cu rebelii islamici extremistii? Sunt trei lucruri pe care iezuitii le câstiga din aceasta situatie. Dupa cum am vazut, Constitutia a fost ca un tepus în coasta pentru ei, timp de sute de ani; o vor complet distrusa. Continuând sa produca teroare în America, iezuitii, într-o zi, îsi vor atinge scopul final. De asemenea, vor sa se revanseze împotriva Islamului pentru insubordonare, nedând Ierusalimul papei când acesta si l-a dorit. În final, razboiul în Estul Mijlociu va continua pâna ce oamenii împovarati vor striga dupa ajutor, cautând o solutie pentru conflict. Când acest timp soseste, ghici cine va fi singurul facator de pace a carui prezenta în Ierusalim va aduce pacea mult dorita? Asezând pe Papa ca lider în acea regiune problematica, va parea sa fie singurul raspuns pentru ca agentiile me­dia controlate vor obisnui pe oameni cu ideea. Astfel, Papa va împarati în Ierusalim, ceea ce va face ca misiunea sa fie îndeplinita. (Un scenariu posibil !)Haideti sa ne ocupam putin de Osama Bin Laden. Bin Laden a fost ajutat de America în timpul conflictului afgano-sovietic în anii 1980, si a luptat cu America în timpul conflictului din Balcani, târziu în anii 1990. Informatii multiple descopera relatiile de afaceri dintre Bin Laden si familia Bush, iar el a avut contact cu CIA chiar în Iulie 2000. Osama Bin Laden este o planta (unealta) asa cum Lee Harvey Oswald si Timothy McVeigh au fost plante (unelte). El este folosit ca marioneta (tap ispasitor), pentru îndepartarea blamei de pe cei în cauza, iezuitii papalitatii.Milt Bearden, un fost director CIA în operatiunile din Afganistan, si consilier servicii secrete al lui Bin Laden, a fost intervievat de Dan Rather pe 12 Septembrie 2001. Rather dorea ca Bearden sa mentioneze ca Bin Laden este responsabil pentru dezastrul de la World Trade Center. Bearden a spus: "Daca n-ar avea un Bin Laden, ar inventa unul."Recent, Rick Wiles, vorbitor pentru American Freedom News, a intervievat pe Dr. Koryagina, consilier eco­nomic al lui Vladimir Putin, liderul Rusiei. În interviu, s-a discutat despre societati secrete, organizatii criminale si religioase care controleaza lumea. Ea a mentionat ca exista un guvern în umbra, cautând sa doboare Statele Unite si sa creeze un guvern mondial. Ea a avertizat în Moscova, în iulie 2001, ca America va fi atacata. Ea a mai spus ca pe când poporul American se va trezi sa vada ce i se întâmpla, si cine a facut-o, se vor afla într-o stare de soc. "Oricine stie despre crime organizate si Mafia. De asemenea, oamenii stiu de multa vreme despre societati secrete si asa mai departe. În timpul cercetarilor mele, am început sa realizez ca acele structuri pot fi puse la un loc si sa se uneasca. Si am realizat ca chiar acum, avem de-a face cu un monstru criminal, un hibrid de crima organizata, Mafia si societati secrete unite." (aired December 6, 2001)Vom asculta noi la cuvintele acestui economist rus? Societatile secrete aduc toate aceste agentii laolalta, pentru realizarea unui guvern mondial. Când Americanii vor ajunge sa cunoasca aceste lucruri, vor fi socati. Dr. Koryagina a spus tot, cu exceptia numirii societatii secrete care comanda, si care a produs distrugerea de la World Trade Center. Iezuitii Romei.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;CAPITOLUL 12. TERORISM RELIGIOS ÎN AMERICA&lt;br /&gt;Unde îsi are originea agenda iezuitilor cu privire la America si întreaga lume? Pentru mai mult de 200 de ani, tinta a fost distrugerea completa a Constitutiei Statelor Unite. Aceasta ar însemna abolirea libertatilor pretioase garantate de acest document. Dreptul la exprimare, dreptul presei, dreptul religiei, sau dreptul la închinare conform constiintei proprii, dreptul de a purta arme, dreptul la viata particulara, toate vor fi eliminate. Pentru ultimii câtiva ani, am fost martori acestui razboi împotriva Constitutiei si a libertatii.În arena religioasa, planul iezuitilor este sa elimine orice urma de protestantism si alte religii, si sa restaureze dominatie papala mondiala. În cele ce urmeaza, vom vedea daca iezuitii vor avea succes în îndeplinirea acestui plan sinistru.Singura sursa demna de încredere spre care merita sa ne îndreptam atentia pentru a ne informa cu privire la evenimente viitoare, este profetia biblica. Biblia a prevestit evenimente care urmau sa succeada de-a lungul istoriei, lucruri care s-au întâmplat cu exactitate. Cu aceeasi acuratete negresita, Biblia prevesteste evenimente care se vor împlini în viitor si arata rezultatele care vor avea loc în urma aplicarii planului iezuit de dominare a lumii.Capitolul biblic care descopera planurile iezuitilor este Apocalipsa 13. Sunt doua fiare mentionate în acest capitol. Prima se ridica din mare, în primul verset, iar a doua se ridica de pe pamânt, versetul 11. Sa luam aminte la citirea acestor versete: Apoi am statut pe nisipul marii. Si am vazut ridicându-se din mare o fiara... — Apocalipsa 13: 1.Apoi am vazut ridicându-se din pamânt o alta fiara... — Apocalipsa 13:11.Pentru întelegerea acestor versete, trebuie sa stabilim ce simbolizeaza o fiara în profetia biblica, si ceea ce reprezinta marea si pamântul. Haideti sa vedem cum Biblia se interpreteaza pe ea însasi.Cartea lui Daniel arata ca o fiara reprezinta o împaratie, sau în termenii moderni, o natiune, sau o tara.Aceste patru fiare mari, sunt patru împarati, care se vor ridica pe pamânt... El mi-a vorbit asa: "Fiara a patra este o a patra împaratie, care va fi pe pamânt. Ea se va deosebi de toate celelalte..." — Daniel 7: 17, 23.Astfel, vedem ca Apocalipsa 13 vorbeste despre doua puteri care au fost stabilite pe pamânt. Aceste puteri îsi au începutul în diferite parti ale pamântului.Acum, vom vedea ce reprezinta apele în profetia Biblica.Apoi mi-a zis: "Apele pe care le-ai vazut, pe care sade curva, sunt noroade, gloate si limbi." — Apocalipsa 17: 15.Vedem aici ca prima putere din Apocalipsa 13 si-a avut începutul într-o zona populata a lumii, în mijlocul natiunilor existente. Aceasta sugereaza ca aceasta prima putere s-a ridicat în zona populata a Europei. A doua putere din Apocalipsa 13:11, se ridica din pamânt, ceea ce înseamna ca s-a ridicat într-o zona nepopulata, cu putini locuitori. Aceasta sugereaza ca ridicarea unei a doua puteri a avut loc în Emisfera Vestica; unde densitatea populatiei era foarte joasa.Aici avem ceva mai multe informatii despre prima fiara....o fiara cu zece coarne si sapte capete; pe coarne avea zece cununi împaratesti, si pe capete avea nume de hula. Fiara pe care am vazut-o semana cu un leopard; avea labe ca de urs; si gura ca o gura de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie si o stapânire mare. — Apocalipsa 13: 1, 2.Aici avem, de asemenea, ceva mai multe informatii despre a doua fiara.Apoi am vazut ridicându-se din pamânt o alta fiara, care avea doua coarne ca ale unui miel, si vorbea ca un balaur. —Apocalipsa 13: 11.Sa aruncam o privire la însemnatatea cuvintelor hula, balaur, si miel din aceste versete. Prima putere huleste si a primit putere, autoritate de la balaur.Marcu explica unul din întelesurile hulei.Când le-a vazut Isus credinta, a spus slabanogului: "Fiule, pacatele îti sunt iertate!" Unii din carturari, care erau de fata, se gândeau în inimile lor: "Cum vorbeste omul acesta astfel? Huleste! Cine poate sa ierte pacatele decât numai Dumnezeu?" — Marcu 2: 5-7.Ca fiu al lui Dumnezeu, Hristos avea putere sa ierte pacate si înca are puterea de a ierta pacate astazi. Daca un om simplu pretinde a avea putere sa ierte pacate, atunci, aceea este hula. Iudeii, care refuzau sa-l accepte pe Isus ca fiu al lui Dumnezeu, au declarat ca hulise, pentru ca, dupa parerea lor, Isus era un simplu om. Aceasta prima putere din Apocalipsa 13 huleste pentru ca pretinde a avea puterea sa ierte pe oameni de pacatele lor.Care este alt înteles a hulei?Iudeii I-au raspuns: "Nu pentru o lucrare buna aruncam noi cu pietre în tine, ci pentru o hula, si pentru ca tu, care esti om, te faci Dumnezeu." — Ioan 10: 33.Hristos era Dumnezeu în carne omeneasca, dar iudeii un recunosteau aceasta. Deci, când Hristos pretindea a fi una cu Tatal, Iudeii au declarat ca hulise. Astfel, când un om pretinde a fi Dumnezeu pe pamânt, aceasta este hula, iar prima putere din Apocalipsa 13, pretinde a fi Dumnezeu.Va puteti gândi la o putere care, ridicându-se pe teritoriul Europei pretinde a ierta pacate si pretinde a fi Dumnezeu? Cutia confesionala a Bisericii Catolice este cunoscuta în toata lumea ca locul în care pacatosul intra sa capete iertare de la un preot. Cele mai teribile crime au rezultat din expunerea gândurilor interioare fata de o fiinta umana. Biblia spune, "Este un singur mijlocitor între Dumnezeu si oameni: Omul Isus Hristos." (1 Timotei 2: 5). Un preot catolic nu are mai multa capacitate de a ierta pacatele, decât oricare dintre oameni!Acum, sa luam aminte la câteva afirmatii pe care le-a facut papalitatea despre papa, fiind Dumnezeu pe pamânt:Papa are o astfel de demnitate si este demn de exaltare, pentru ca nu este un simplu om, dar ca si cum ar fi Dumnezeu, si vicarul lui Dumnezeu. Papa are o astfel de suprema demnitate, ca, drept vorbind, el nu a fost asezat în orice rang de demnitate, ci a fost asezat în culmea tuturor rangurilor de demnitate... El este, de asemenea, monarhul divin, împaratul suprem si regele regilor. Întrucât Papa este încoronat cu o tripla coroana, ca Rege al Cerului al Pamântului si a lumii de mai jos decât pamântul. — Lucius Ferraris, Prompta Bibliotheca, volumul 6, pag. 438, 442.Pentru ca tu esti pastorul, tu esti medicul, tu esti stapânul; în final, tu esti un alt Dumnezeu pe pamânt. — Christopher Marcellus Oration in the Fifth Lateran Council, 4th session. J.D. Mansi, Sacrorum Conciliorum…Collection, volume 32, col. 761, tradus.Papa este judecatorul suprem al legii tarii... El este vicarul lui Hristos, care este nu numai Preot pentru veci, ci si Rege al regilor si Domn al domnilor. — La Civilta Catolica, March 18, 1871, citat în Leonard Woolsey Bacon, An Inside View of the Vatican Council, American Tract Society, pag. 229.Haideti sa ne gândim la câteva dintre numele aplicate lui Hristos în Scripturi, si sa vedem daca ar putea sa se aplice papei: Dumnezeu Atotputernic, Creator, Mântuitor, Hristos, Domn, Preasfânt, Rege al regilor si Reverend. Ce ar putea fi mai hulitor decât ca un om sa­-si atribuie vreunul din aceste titluri? "Ea si-a deschis gura, si a început sa rosteasca hule împotriva lui Dumnezeu..." (Apocalipsa 13: 6).Citatele de mai sus sunt hule în adevaratul sens. Puterea Romano-catolica este prima fiara din Apocalipsa 13. Apocalipsa 13:2 ne spune ca balaurul i-a dat puterea si scaunul lui de domnie, si o stapânire mare. Cine este balaurul care da papalitatii putere si autoritate?Biblia ne spune ca balaurul este Diavolul (contrar superstitiei, diavolul este o fiinta puternica si inteligenta dar decazuta, caracter imoral):Si balaurul cel mare, sarpele cel vechi, Diavolul si Satana, care înseala întreaga lume, a fost aruncat pe pamânt si împreuna cu el au fost aruncati si îngerii lui. —Apocalipsa 12: 9.Diavolul însusi a dat papalitatii puterea lui, tronul lui, si stapânire mare. Diavolul conduce papalitatea. Diavolul conduce papalitatea în distrugerea libertatii pe pamânt (vezi juramanul iezuit si caracterul lor, sunt asemanatori *tatalui* lor, diavolul). Satana este acela care cauta omagiu din partea multimilor prin a-i face sa se plece la picioarele pontifului Romei. Felul brutal de guvernamânt pe care papalitatea l-a condus în timpul Evului Întunecat, este felul de guvernamânt pe care Satana si papalitatea îl promoveaza astazi. Un guvern satanic are urmatoarele caracteristici:Este controlat numai de câtiva; este dictatorial.Nu ofera libertate poporului.Uneste biserica si statul laolalta.Persecuta pe cei care nu se supun.Faptul ca papalitatea este prima putere din Apocalipsa 13, este dincolo de orice îndoiala. Totusi, cine este a doua putere din Apocalipsa 13? Stim ca s-a ridicat în Emisfera Vestica avea doua coarne ca de miel si vorbea ca un balaur (versetul 11). Acest verset indica ca guvernul a luat fiinta având caracteristicile unui miel, iubitor de libertate si drept, dar ajunge sa adopte sistemul de guvernamânt papal sau satanic.Biblia ne spune ca Hristos este mielul.A doua zi, Ioan a vazut pe Isus venind la el, si a zis: "Iata Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatele lumii!" — Ioan 1: 29Si pe când privea pe Isus umblând, a zis: "Iata Mielul lui Dumnezeu!"— Ioan 1: 36.Hristos este Mielul profetiei Biblice. A doua putere din Apocalipsa 13, care se ridica în Emisfera Vestica, începe prin adoptarea unui guvern crestin, dar termina în a actiona ca un balaur (Satana). Începe diferit de papalitate si sfârseste în a fi exact ca ea. Cum un guvern crestin este opusul guvernului satanic, aceasta a doua putere trebuie sa fi avut urmatoarele caracteristici la început:Este un guvern al poporului, pentru popor.Garanteaza drepturi egale libertati cum ar fi libertatea de exprimare, libertatea în religie, etc.Pastreaza biserica si statul separate.Protejeaza poporul de tiranie politica si, mai ales, religioasa.A doua putere din Apocalipsa 13 care are aceste caracteristici nu poate fi alta decât Statele Unite ale Americii. Ea s-a ridicat în Emisfera Vestica si a început prin adoptarea unui guvern asemanator unui miel. Dupa cum am vazut în aceasta carte, iezuitii sunt folositi sa distruga acest guvern ca un miel, si sa-l faca papal, diavolesc. Apocalipsa 13 a prevestit cu 2000 de ani înainte ca iezuitii vor avea succes, pentru ca versetul 11 spune ca America va începe cu un guvern asemanator unui miel, dar, într-o zi, va vorbi ca un balaur. Infiltrarea iezuitilor în toate departamentele guvernului Statelor Unite face ca aceasta tara sa devina o putere tiranica, persecutoare. America vorbeste si se comporta ca Satana, în fiecare zi mai mult.Apocalipsa 13 descopera ridicarea papalitatii si a Statelor Unite. Prezinta caracteristicile guvernului american la început si prevesteste capturarea finala de catre iezuiti. De asemenea, ne arata puterea dictatoriala a papalitatii manifestata fata de Reformatiunea Protestanta.Si au început sa se închine balaurului, pentru ca daduse puterea lui fiarei. Si au început sa se închine fiarei zicând: "Cine se poate asemana cu fiara si cine se poate lupta cu ea?" — Apocalipsa 13:4.În timpul Evului Întunecat, pamântul se închina la picioarele pontifului Roman. Cu ridicarea lui Luther si a Reformatiunii Protestante, Biblia a fost data oamenilor în limba lor materna, ca singura regula de credinta si practica. Biblia si numai Biblia era strigatul Reformatorilor. Dupa un timp, multe mii de oameni au acceptat învataturile gasite numai în Biblie.De asemenea, dezvaluie un timp când închinarea la papa va fi din nou solicitata prin amenintarea cu moartea, si ca Statele Unite va fi puterea care va îndemna lumea sa se închine papalitatii.Ea lucra cu toata puterea fiarei dintâi înaintea ei; si facea ca pamântul si locuitorii lui sa se închine fiarei dintâi, a carei rana de moarte fusese vindecata... I s-a dat putere sa dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei sa vorbeasca, si sa faca sa fie omorâti toti cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. —Apocalipsa 13: 12, 15.Cum se va închina lumea papalitatii? Ce semn descopera autoritatea papala pe pamânt? Trebuie sa vedem cum definesc scripturile închinarea. Felul în care întelegem si reactionam la aceasta, va hotarî destinul nostru, dupa cum arata versetul urmator.Apoi a urmat un alt înger, al treilea, si a zis cu glas tare: "Daca se închina cineva fiarei si icoanei ei, si primeste semnul ei pe frunte sau pe mâna, va bea si el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei lui; si va fi chinuit în foc si pucioasa, înaintea sfintilor îngeri si înaintea Mielului."— Apocalipsa 14: 9, 10.Aceasta este cea mai severa avertizare din partea lui Dumnezeu. Urmatoarele versete ne vor arata diferenta dintre adevarata închinare la Dumnezeu, si închinarea falsa.Degeaba ma cinstesc ei, dând învataturi care nu sunt decât porunci omenesti. Voi lasati porunca lui Dumnezeu. Si tineti datina asezata de oameni... El le-a mai zis: "Ati desfiintat frumos porunca lui Dumnezeu, ca sa tineti datina voastra." — Marcu 7:7-9.Evreilor li s-au dat cele zece porunci în Exod 20:2-17. De-a lungul secolelor, evreii au corupt poruncile cu multe traditii care au dat înteles gresit autoritatii celor zece porunci. Acest lucru a fost aspru mustrat de Hristos. El a declarat ca atunci când poruncile sunt înlaturate, iar traditia omeneasca îi ia locul, aceasta este numita închinare nefolositoare. Adevarata închinare ar implica onoare fata de toate cele zece porunci.Închinarea falsa înseamna onoare fata de traditiile omenesti.Adevarata închinare înseamna onoare fata de poruncile lui Dumnezeu.În Apocalipsa 13 si 14, suntem confruntati cu o traditie papala care este înaltata deasupra uneia dintre cele zece porunci ale lui Dumnezeu, iar aceasta traditie papala este semnul autoritatii papale în lume. Cunoasteti una dintre traditiile papale care vin în directa contradictie cu una dintre poruncile lui Dumnezeu, despre care papalitatea însasi spune ca este semnul autoritatii ei pe pamânt? Aceasta traditie este atât de rea înaintea cerului încât, daca cineva continua sa se supuna poruncii papalitatii fiind deplin constient ca aceasta este contrara poruncii explicite a lui Dumnezeu, "acesta va bea din vinul mâniei lui Dumnezeu." (Apocalipsa 14:10).Acum, vom privi la câteva afirmatii amintite în literatura catolica, care vor arata care este semnul autoritatii papale pe pamânt.Dovedeste-mi numai din Biblie ca sunt legat sa sfintesc Dumineca.Nu exista o astfel de porunca în Biblie. Este o lege a sfintei biserici catolice. Biblia spune, "Adu-ti aminte de ziua de odihna ca s-o sfintesti." Biserica Catolica spune, Nu! Prin puterea mea divina abolesc ziua de Sabat si va poruncesc sa sfintiti prima zi a saptamânii. Si iata, întreaga lume civilizata, se pleaca în supunere reverenta poruncii sfintei Biserici Catolice. — Thomas Enright, CSSR, President, Redemtorist College (Roman Catholic), Kansas City, MO., February 18, 1884.Observarea duminicii de catre protestanti este un omagiu pe care îl aduc autoritatii Bisericii Catolice. — Monsignor Louis Segur, Plain Talk About the Protestantism of Today (1868), pag. 213.Daca protestantii ar urma Biblia, ei ar trebui sa se închine lui Dumnezeu în Sabat, sâmbata. Prin pazirea duminicii, ei urmeaza o lege a Bisericii Catolice. — Albert Smith, Chancellor of the Archdiocese of Baltimore, raspunzând pentru cardi­nal într-o scrisoare pe 10 Februarie, 1920.Statul, prin votarea de legi cu privire la sfintirea duminicii, recunoaste autoritatea bisericii Catolice, si îndeplineste, cu credinciosie, sfaturile ei.Duminica, ca o zi din saptamâna pusa de-o parte pentru închinare obligatorie la Dumnezeu, sa fie sfintita suspendând activitatile lucrative si tranzactiile de afaceri, si prin exercitarea devotiunii, este, pur si simplu, o creatie a Bisericii Catolice. — The American Catholic Quarterly Review, Ianuarie, 1883, pag. 152, 139.Protestantii accepta duminica mai degraba decât Sâmbata ca zi de închinare publica dupa ce Biserica Catolica a facut schimbarea... dar mintea protestanta pare ca nu realizeaza aceasta... prin observarea duminicii, ei accepta autoritatea purtatorului de cuvânt a bisericii, Papa. — Our Sunday Visitor, 5 Februarie, 1950.Este bine sa amintim prezbiterienilor, Baptistilor, Metodistilor si tuturor crestinilor, ca Biblia nu-i sustine nicaieri în pazirea duminicii. Duminica este o institutie a bisericii romano-catolice, iar aceia care pazesc aceasta zi, pazesc o porunca a Bisericii Catolice. — Priest Brady, într-o adresare, raportata în Elizabeth, N.J. News, 18 Martie, 1903.Semnul autoritatii Bisericii Catolice în lume este pazirea duminicii. Aceasta este o traditie negasita în Biblie. Îsi are originea în Roma, si când onoram traditia duminicii, dam omagiu papalitatii. Pazirea duminicii merge în contradictie directa cu învataturile clare ale poruncii a patra, care declara:Adu-ti aminte de ziua de odihna ca s-o sfintesti. Sa lucrezi sase zile, si sa-ti faci lucrul tau. Dar ziua a saptea este ziua de odihna închinata Domnului Dumnezeului tau. Sa un faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tau, nici fiica ta, nici robul tau, nici roaba ta, nici vita ta, nici strainul care este în casa ta. Caci în sase zile a facut Domnul cerurile, pamântul si marea si tot ce este în ele, iar în ziua a saptea s-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihna si a sfintit-o. — Exod 20: 8-11. (sectoarele strict necesare pot functiona si in Sabat. Dumnezeu este si unul al logicii si lucrului inteligent facut)Papalitatea ne spune exact care este semnul ei.Bineînteles ca Biserica Catolica pretinde ca schimbarea din sâmbata în duminica a fost lucrarea ei. Si aceasta este semnul puterii si autoritatii sale eclesiastice în probleme de religie. — C.F. Thomas, Chancellor of Cardinal Gibbons.Duminica este semnul autoritatii noastre… Biserica este deasupra Bibliei, iar schimbarea aceasta din sâmbata în duminica sta ca dovada al acestui fapt. — Catholic Record, 1 Septembrie, 1923 (Ontario).Prin cuvintele proprii, ei ne spun ca pazirea duminicii este semnul Fiarei. Amintiti-va ca Satana, diavolul, a dat Bisericii Catolice puterea lui si stapânire mare în lume. Întrucât papalitatea face lucrarea diavolului, Satana este acela care vrea ca lumea sa calce porunca lui Dumnezeu cu privire la Sabat si sa se închine papalitatii, duminica.Apocalipsa 13 si istoria curenta ne spun ca undeva în viitor, iezuitii vor organiza un nou atac terorist, sau vor crea alta criza, cu scopul de a-si implanta planul — o Lege Duminicala Nationala. Au folosit dezastrele din Waco, Oklahoma si World Trade Center, pentru a elimina libertati constitutionale pretioase în America. Aceste trei evenimente au fost bine planuite, în vederea determinarii americanilor sa renunte la libertatea lor platita cu sânge. Acest proces nu va înceta pâna ce Legi Duminicale vor fi votate în aceasta tara, si dupa aceea, în întreaga lume. Aceasta lege va produce o persecutie sângeroasa, ca în timpul Evului Întunecat.Foarte curând, lumea va fi împartita în doua mari categorii. Pe de-o parte, marea majoritate a oamenilor, aliniati cu iezuitii si Vaticanul în revolta directa împotriva lui Dumnezeu, iar pe de alta parte, un grup mic format din aceia care iubesc pe Dumnezeu si pazesc poruncile Sale. Marea linie de despartire între cele doua categorii va fi legea celor zece porunci, în special porunca a patra, Sabatul.De ce parte te vei afla tu? Vei îmbratisa scopul final al papalitatii, pazirea duminicii, sau vei îmbratisa marele semn al puterii creatoare si rascumparatoare a lui Dumnezeu — Sabatul zilei a saptea? Pazirea duminicii, omagiu adus papalitatii, va conduce America si apoi lumea la ruina, în timp ce pazirea Sabatului, care reprezinta supunere totala fata de vointa lui Dumnezeu, va conduce la o viata cu totul diferita de ceea ce traim noi acum..., viata vesnica, intr-o lume noua reintegrata in circuitul universal al marii creatii dumnezeiesti, este o realitate demonstrata de cuvantul profetic care nu poate fi gresit...&lt;br /&gt;... Daca se închina cineva fiarei si icoane ei, si primeste semnul ei pe frunte sau pe mâna, va bea si el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui, si va fi chinuit în foc si în pucioasa înaintea sfintilor îngeri si înaintea Mielului. —Apocalipsa 14:9-10&lt;div class="blogger-post-footer"&gt;&lt;img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4488054420101989505-4184558658648950015?l=contrainformatii1540.blogspot.com' alt='' /&gt;&lt;/div&gt;</content><link rel='replies' type='application/atom+xml' href='http://contrainformatii1540.blogspot.com/feeds/4184558658648950015/comments/default' title='Postare comentarii'/><link rel='replies' type='text/html' href='http://contrainformatii1540.blogspot.com/2009/07/teroristii-secreti.html#comment-form' title='2 comentarii'/><link rel='edit' type='application/atom+xml' href='http://www.blogger.com/feeds/4488054420101989505/posts/default/4184558658648950015'/><link rel='self' type='application/atom+xml' href='http://www.blogger.com/feeds/4488054420101989505/posts/default/4184558658648950015'/><link rel='alternate' type='text/html' href='http://contrainformatii1540.blogspot.com/2009/07/teroristii-secreti.html' title='Teroristii Secreti !'/><author><name>Enigma "Spionajului" Romanesc !</name><uri>http://www.blogger.com/profile/02818315645052509293</uri><email>noreply@blogger.com</email><gd:image rel='http://schemas.google.com/g/2005#thumbnail' width='31' height='32' src='http://3.bp.blogspot.com/_bPIaAQJ40lc/TBvC2A_ppAI/AAAAAAAAACw/pp9wlg4o6JU/S220/uc.jpg'/></author><thr:total>2</thr:total></entry><entry><id>tag:blogger.com,1999:blog-4488054420101989505.post-2169030976716888650</id><published>2009-07-07T04:28:00.001-07:00</published><updated>2009-07-08T06:59:12.288-07:00</updated><title type='text'>Istoria Secreta a Iezuitilor !</title><content type='html'>&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;strong&gt;ISTORIA SECRETA A IEZUITILOR&lt;/strong&gt;&lt;br /&gt;de Edmond Paris&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;strong&gt;CUPRINS&lt;/strong&gt;&lt;br /&gt;&lt;strong&gt;&lt;br /&gt;&lt;/strong&gt;PARTEA I  Fondarea Ordinului Iezuit 1. Ignatiu de Loyola, pag. 2. Exercitii spirituale, pag.  3. Fondarea companiei, pag.  4. Spiritul Ordinului, pag.5. Privilegiile companiei, pag.&lt;br /&gt;&lt;/strong&gt;&lt;br /&gt;PARTEA II  Iezuitii în Europa în sec. XVI si XVII 1. Italia, Portugalia, Spania, pag. 2. Germania, pag. 3. Elvetia, pag. 4. Polonia si Rusia, pag.  5. Suedia si Anglia, pag.  6. Franta, pag.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;PARTEA III  Misiuni în strainatate 1. India, Japonia, China, pag. 2. America; Statul Iezuit al Paraguaiului, pag.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;PARTEA IV  Iezuitii în societatea europeana 1. Învatatura iezuitilor, pag. 2. Morala iezuitilor, pag. 3. Eclipsa companiei, pag. 4. Renasterea Societatii lui Isus (iezuitii) în sec. XIX, pag.5. Al doilea Imperiu (francez ) si Legea Falloux - Razboiul din 1870, pag.  6. Iezuitii la Roma - "Syllabus" (Programa), pag.7. Iezuitii în Franta între 1870 si 1885, pag. 8. Iezuitii si Generalul Boulanger, pag.     Iezuitii si afacerea Dreyfus.9. Anii dinaintea Primului Razboi mondial 1900-1914, pag.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;PARTEA V  Ciclul infernal1. Primul Razboi mondial, pag. 2. Pregatiri pentru cel de al doilea razboi mondial, pag. 3. Agresiunea germana si iezuitii. Austria si Polonia, pag.     Cehoslovacia si Iugoslavia4. Miscarea iezuita în Franta înainte si în timpul razboiului 1939-45, p. 1 5. Gestapo-ul si iezuitii, pag.6. Lagarele mortii si cruciade1e antisemite, pag. 7. Iezuitii si Collegium Russicum, pag.8. Papa Ioan al XXIII-lea ridica masca, pag.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Concluzie – pag.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;strong&gt;INTRODUCEREA EDITORULUI&lt;/strong&gt;&lt;br /&gt;&lt;strong&gt;&lt;br /&gt;&lt;/strong&gt;Nu exista persoana mai autorizata sa faca introducerea la cartea lui Edmond Paris, „Istoria secreta a iezuitilor”, decât dr. Alberto Rivera, un fost preot iezuit sub juramânt, care a fost educat la Vatican si cu&amp;shy;noaste bine istoria iezuitilor.Informatiile din aceasta carte sunt reale si pe deplin documentate si ar trebui citite de orice credincios biblic. Biblia spune: „Poporul  piere din lipsa de cunostinta” – Osea 4:6.&lt;br /&gt;&lt;/strong&gt;&lt;br /&gt;&lt;strong&gt;INTRODUCEREA DR. RIVERA&lt;/strong&gt;&lt;br /&gt;&lt;strong&gt;&lt;/strong&gt;&lt;br /&gt;Cei mai periculosi oameni sunt cei ce apar ca foarte religiosi, în special atunci când sunt organizati si au o autoritate. Ei se bucura de un respect adânc din partea celor ignoranti, care nu vad dorinta lor necurata de putere.Acesti oameni religiosi, care pretind ca-L iubesc pe Dumnezeu, vor recurge la crima, vor incita la revolutii si razboaie daca este în spri&amp;shy;jinul cauzei lor. Sunt sireti, inteligenti, politicieni religiosi slefuiti care traiesc în lumea secretelor, a intrigii si a falsei sfintenii. Acest model, aratat în "Istoria secreta a iezuitilor", poate fi vazut, din punct de vedere spiritual, în carturarii, fariseii si saducheii din timpul lui Isus Hristos. Acelasi duh rau i-a facut pe imperatorii romani sa dea cele zece decrete ucigatoare prin care a fost persecutata biserica primara.„Parintii bisericii” au luat seama mai mult la stravechiul sistem babilonian, la teologia ebraica si la filozofia greceasca. Ei cu totii au pervertit cele mai multe din învataturile lui Hristos si ale apostolilor si au pavat drumul pe care masina romano-catolica a venit la existenta. În modul cel mai pios, ei au atacat, au pervertit, au adaugat si au scos din Biblie. Acest duh religios anticrestin care a lucrat prin ei se poate vedea acum din nou când Ignatiu de Loyola a creat Ordinul iezuitilor, cu scopul secret de a îndeplini doua deziderate majore ale institutiei romano-catolice: 1. puterea politica universala si 2. o biserica universala, ca împlinire a proorociei din Apocalipsa cap.6, 13, 17 si 18.La vremea aparitiei pe scena a lui Ignatiu de Loyola, reforma pro&amp;shy;testanta cauzase pagube serioase sistemului romano-catolic. Ignatiu de Loyola a ajuns la concluzia ca singura cale prin care "biserica" sa putea supravietui, era întarirea canoanelor si doctrinelor puterii tem&amp;shy;porare a papei si institutiei romano-catolice; nu numai prin distrugerea vietii fizice a oamenilor, cum facusera preotii dominicani prin Inchizitie, ci prin infiltrarea si penetrarea fiecarui sector al vietii omului. Pro&amp;shy;testantismul trebuia cucerit si folosit în beneficiul papei. Aceasta a fost, printre altele, propunerea lui Ignatiu de Loyola facuta Papei Paul al III-lea. Imediat iezuitii au trecut la treaba infiltrându-se în secret în TOATE gruparile protestante, inclusiv în familiile lor, la lo&amp;shy;curile lor de munca, spitale, scoli, licee, universitati, etc. Astazi, iezuitii aproape ca si-au îndeplinit misiunea.Biblia aseaza puterea unei biserici locale în mâna unui om al lui Dumnezeu, un pastor adevarat. Dar iezuitii vicleni au reusit de-a lungul anilor sa îndeparteze aceasta putere înspre mâinile conducatorilor deno&amp;shy;minatiunilor, iar acum au împins toate denominatiunile protestante în bratele Vaticanului. Aceasta este exact ceea ce si-a propus Ignatiu de Loyola: o biserica universala si sfârsitul protestantismului. Citind "Istoria secreta a iezuitilor", veti observa o paralela între domeniul religios si cel politic. Autorul, Edmond Paris, pune în evidenta penetrarea si infiltrarea iezuitilor în guvernele si natiunile lumii pentru a manipula cursul istoriei prin ridicarea dictatorilor si slabirea democratiei, cum ar fi în Statele Unite, pavând astfel drumul pentru anarhia sociala, politica, morala, militara, educationala si religioasa.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;DESPRE EDMOND PARIS&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Într-un sens profetic, Edmond Paris a devenit un martir al lui Isus. Descoperind aceasta conspiratie, el si-a expus viata pentru ca aceste adevaruri sa fie cunoscute. Edmond Paris nu m-a cunoscut, dar eu îl stiam fara sa-l fi întâlnit personal atunci când, fiind preot iezuit sub juramânt, am fost avertizat asupra numelor de institutii si persoane care erau periculoase pentru institutia romano-catolica. Numele lui a fost amintit.Alte lucrari ale lui Edmond Paris sunt: „Vaticanul contra Frantei”, „Genocid în statul satelit (al Germaniei naziste) Croatia”, „Vaticanul contra Europei”.Lucrarile lui Edmond Paris asupra romano-catolicismului i-au determinat pe iezuiti 1. sa-l distruga, 2. sa-i distruga reputatia, inclusiv familia si 3. sa-i distruga lucrarile. Chiar si acum aceste lucrari deosebite ale lui Edmond Paris sunt falsificate, dar noi ne rugam ca Dumnezeu sa pastreze integritatea lor, pentru ca ele sînt necesare la salvarea romano-catolicilor.&lt;br /&gt;Dr. Alberto Rivera&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;„Dragostea de adevar este unica noastra salvare”Jean Guehenno – Academia Frantei&lt;br /&gt;„De aceea, lasati-va de minciuna: fiecare dintre voi sa spuna aproapelui sau adevarul” Efeseni 4:25&lt;br /&gt;CUVÂNT ÎNAINTE&lt;br /&gt;Un scriitor din secolul trecut, Adolphe Michel, îsi aminteste ca Voltaire a estimat numarul de lucrari publicate despre iezuiti, la aproape sase mii. „La ce numar am ajuns un secol mai târziu?”, se întreaba Adolphe Michel, concluzionând imediat: „N-are importanta. Atât timp cât vor exista iezuiti, vor fi scrise carti împotriva lor. Nu este nimic nou care sa fie scris despre ei, dar apar noi generatii de cititori în fie&amp;shy;care zi... Vor cerceta acesti cititori vechile carti&amp;shy;?”Motivul care a fost mentionat ulterior ar fi suficient ca sa justifice reluarea acestui subiect. De fapt, majoritatea cartilor care refac is&amp;shy;toria iezuitilor nu mai pot fi gasite... Numai în bibliotecile publice mai pot fi consultate, ceea ce le face inabordabile pentru multi oameni.Pe de alta parte, asa cum apar noi generatii de cititori, apar si noi generatii de iezuiti. Fiii lui Loyola sunt astazi – si putem spune mai mult ca niciodata – aripa conducatoare a bisericii romane. La fel de bine, sau chiar mai bine camuflati, ei ramân cei mai „ultramontanisti”, discreti dar eficienti agenti ai Sfântului Scaun în toata lumea, campioni ai politicii lui, arma secreta a papalitatii.Acest sistem ocult a început acum patru secole ca „lucrând spre slava lui Dumnezeu”, dar de fapt pentru slava papilor. În ciuda unei tendinte spre "laicizare", în ciuda unui progres spre rationalism care re&amp;shy;duce putin domeniul "dogmelor", biserica romana nu poate renunta la telul ei de la început: sa adune sub crucea ei toate, toate natiunile de pe glob. Aceasta "misiune" uriasa trebuie sa continue orice s-ar în&amp;shy;tâmpla, printre "pagâni" ca si printre "crestinii separati". Clerul are sarcina sa mareasca turma credinciosilor prin convertirea "ereticilor" si a "pagânilor". Ei trebuie sa pastreze sau sa câstige, sa apere sau sa atace – iar în linia întâi a frontului este aceasta garda mobila: „Socie&amp;shy;tatea lui Isus” – iezuitii. Concret vorbind, aceasta societate nu este nici laica, nici angajata, în termenii Constitutiei ei, ci este un fel companie rafinata care intervine acolo si unde este necesar, în biserica si în afara ei, de fapt „autoritatea cea mai calificata, cea mai perseverenta., cea mai de temut si cea mai convinsa a papei”, asa cum scrie unul din cei mai buni istorici (A. Michel).Vom vedea cum s-a format acest corp de "ieniceri", ce servicii imense a facut el papalitatii. Vom vedea cât zel s-a depus pentru a-l face in&amp;shy;dispensabil institutiei pe care o servea, exercitând o asemenea influenta asupra ei, încât Generalul ei a fost numit pe buna dreptate "eminenta cenusie", astfel ca a devenit tot mai dificil sa se distinga, în gu&amp;shy;vernarea bisericii, între autoritatea papei si cea a puternicului sau ajutor.Unul din factorii care au jucat un rol important în viata interna&amp;shy;tionala a acestui secol plin de confuzie si revolutii – un factor decisiv si unanim recunoscut – a fost ambitia bisericii romane. Dorinta ei de se&amp;shy;cole de a se extinde spre Est, a facut din ea un aliat al pan-germanismului si un complice la încercarea acestuia de a obtine suprematia în 1914 si 1939, aducând moartea si distrugerea peste populatia Europei.Publicul este în totala necunostinta de coplesitoarea responsabili&amp;shy;tate pe care o poarta Vaticanul si iezuitii si în declansarea celor doua razboaie: o situatie care poate fi explicata partial prin imensele re&amp;shy;surse financiare care sunt la dispozitia Vaticanului si ale iezuitilor, ceea ce le da putere în asa de multe domenii, în special de la ultimu1 razboi.Studiul pe care-l facem este bazat pe documente de arhiva autentice, publicatii (interviuri) ale unor personalitati politice cunoscute, diplomati, ambasadori si scriitori eminenti, cei mai multi fiind catolici cu document de atestare. Aceste marturii si documente constituie o acuzatie zdrobitoare si, pâna acum, nici un apologet nu a încercat sa le atace. Pe 1 mai 1938, ziarul „Mercure de France” ne aminteste de ceea ce ne fusese spus patru ani mai devreme: „Mercure de France” din 15 ianuarie 1938 a spus – si nimeni nu l-a contrazis – ca Pius al XII lea a fost cel care l-a "creat" pe Hitler. El a venit la putere nu prin mijloace le&amp;shy;gale, ci pentru ca papa a influentat Zentrum (partid catolic german)... „Crede oare Vaticanul ca a facut o eroare deschizând drumul spre putere pentru Hitler? Se pare ca nu...”Nu a fost asa nici când s-a scris aceasta, nici dupa Anschluss (alipirea Austriei la al treilea Reich), nici mai târziu, când agresiunile naziste s-au înmultit, nici în timpul celui de al doilea razboi mondial. De fapt, pe 24 iulie 1959, Ioan al XXIII-lea, succesorul lui Pius al XII-lea, i&amp;shy;-a oferit lui Franz von Papen, prietenul sau personal, titlul onorific de trezorier secret. Acest om fusese spion în SUA în timpul primului razboi mondial si unul din cei responsabili pentru dictatura lui Hitler si pentru Anschluss. Trebuie sa fii orb din nastere sa nu vezi aceste fapte.Dl. Joseph Rovan, scriitor catolic, comenteaza astfel acordul diplomatic dintre Vatican si Reich-ul nazist pe data de 8 iulie 1933: „Concor&amp;shy;datul a adus guvernului national-socialist – considerat peste tot ca fiind format din uzurpatori si briganzi –  pecetea unei întelegeri cu cea mai veche putere internationala (Vaticanul). Într-un fel, este echivalent cât un certificat international de onorabilitate” („Catolicismul politic în Germania”, Paris 1956, pag. 231).Astfel papa, nefiind satisfacut cu ajutorul personal acordat lui Hitler, a girat în felul acesta suportul moral acordat Reich-ului nazist de catre Vatican!În timp ce teroarea începea sa domine, fiind tacit acceptata si aprobata, asa-numitele "camasi brune", aruncau deja în lagarele de concen&amp;shy;trare 40.000 de oameni. Pogromurile se înmulteau, cu accent pe acest mars nazist: „Când sângele evreu va curge sub cutit, ne vom simti iarasi bine” (Horst-Wessel-Lied).În anii urmatori Papa Pius al XII-lea a vazut lucruri si mai rele, fara sa spuna ceva. Nu este de mirare ca sefii catolici germani s-au luat la întrecere unul cu celalalt în servilism fata de regimul nazist, încurajati fiind de "Capul" roman. Ar trebui citite cuvintele desantate si acrobatiile verbale ale teologilor oportunisti, cum a fost Michael Schmaus. Mai târziu el a fost numit „print al bisericii” de catre Pius al XII-lea si descris ca „marele teolog din München” de catre ziarul „La Croix” (Crucea) în 2 septembrie 1954. Despre cartea „Katholisch-Konservatives Erbgut” cineva scrie: „Aceasta antologie pune cap la cap texte ale prin&amp;shy;cipalilor teologi catolici din Germania, de la Gorres la Vogelsang si ne face sa credem ca national-socialismul s-a nascut, pur si simplu, din idei catolice” (Günther Buxbaum, „Mercure de France” – 15 ianuarie 1939).Episcopii, prin Concordat, facusera un juramânt de supunere fata de Hitler si excelau în devotiune: „Sub regimul nazist, am primit un ajutor permanent din partea episcopilor, în toata corespondenta si declaratiile demnitarilor ecleziastici” (Joseph Rovan, op. cit., pag. 214).În ciuda deosebirii evidente dintre universalismul catolic si rasismul hitlerist, aceste doua doctrine au fost „împacate armonios” – dupa cum spune Franz von Papen; motivul acestui scandalos acord a fost: Na&amp;shy;zismul este o reactie crestina împotriva spiritului anului 1789.Sa ne întoarcem la Michael Schmaus, profesor la Facultatea de Teologie din München, care a scris: „Imperiul si biserica” sunt o serie de scrieri care ar trebui sa ajute la edificarea celui de al treilea Reich, caci el uneste statul national-socialist cu crestinismul catolic... „În întregime germane si în întregime catolice, aceste scrieri exploreaza si favorizeaza legaturile si întâlnirile dintre biserica catolica si natio&amp;shy;nal-socialism; ele deschid drumul pentru o cooperare rodnica, asa cum este subliniat în Concordat...” Miscarea national-socialista este protes&amp;shy;tul cel mai mare si mai viguros împotriva spiritului secolelor al XIX-lea si al XX-lea... Ideea unei natiuni si a unui sânge este punctul central al învataturii ei si toti catolicii care se supun ordinelor episcopilor germani vor trebui sa admita ca asa este... Legile national-socialiste si cele ale bisericii catolice au acelasi scop...” (Begegnungen zwischen Katolischen Christentum und nazional-sozialistischer Weltanschauung Aschendorff, Münster, 1933).Acest document dovedeste rolul principal jucat de biserica catolica în ascensiunea la putere a lui Hitler; de fapt, a fost un aranjament stabilit dinainte. El ilustreaza pe deplin felul de întelegeri monstruoase dintre nazism si catolicism. Ura fata de liberalism, care este cheia pentru toate lucrurile, iese în evidenta foarte clar.În cartea sa, „Catolicii din Germania”, dl. Robert d'Harcourt de la Academia franceza, scrie: „Punctul cel mai vulnerabil din toate declara&amp;shy;tiile episcopale ce au urmat alegerilor din 5 martie 1933, se gaseste în primul document oficial al bisericii, care contine semnaturile tutu&amp;shy;ror episcopilor germani. Noi ne referim la scrisoarea pastorala din 3 iunie 1933, în care întreg episcopatul german este implicat.„Ce forma a avut acest document?” Cum a început? Pe o nota de op&amp;shy;timism si cu aceasta declaratie voioasa: „Conducatorii acestui nou guvern spre marea noastra bucurie, ne-au dat asigurarea ca se vor aseza pe ei însisi si munca lor pe tarâm crestin, o declaratie de o atât de adânca sinceritate merita recunostinta tuturor catolicilor” (Paris, Plon, 1938, pag.108).Pe la izbucnirea primului razboi mondial mai multi papi au venit si au plecat, dar atitudinea lor fata de cele doua tabere ce se confruntau în Europa., a ramas invariabil aceeasi. Multi scriitori catolici si-au exprimat surprinderea si amaraciunea când au scris despre indife&amp;shy;renta inumana aratata de Pius al XII-lea fata de groaznicele atrocitati comise de cei aflati în gratiile sale. Printre multe marturii, vom cita una din cele mai moderate în limbaj, cea a lui Jean l’Hospital, cores&amp;shy;pondent la „Monde”: „Memoria lui Pius al XII-lea este înconjurata de în&amp;shy;doiala si întâi de toate este acea întrebare arzatoare pusa de observatori din toate tarile, si chiar dintre zidurile Vaticanului: a stiut el despre atrocitatile comise în timpul razboiului, declansate si conduse de Hitler? Având tot timpul la dispozitie, si de peste tot rapoarte regulate de la episcopi, a putut el sa ignore ceea ce faceau capii militari germani: tragedia lagarelor de concentrare, deportarea civililor, masacrarea cu sânge rece a celor ce le stateau în cale, groaza camerelor de gazare unde au fost gazati rnilioane de evrei? Si daca stia despre ele, de ce, ca om de încredere si purtator de cuvânt al Evangheliei, nu a iesit îmbracat în alb, cu bratele întinse în forma de cruce, sa denunte o crima fara precedent, sa strige NU!„Sufletele pioase vor cauta în zadar enciclice, discursuri si adrese ale ultimului papa; nu exista nici o urma de condamnare a acestei «religii a sângelui» instituite de Hitler, acest antihrist... ei nu vor gasi condamnarea rasismului, care este evident contrar dogmei catolice” („Roma în confidente”, Grasset, Paris, 1962, pag.91).În cartea sa, „Tacerea papei Pius al XII-lea”, autorul Carlo Falcon scrie: „Existenta unor asemenea monstruozitati (exterminare în masa a minoritatilor etnice, deportari de civili si prizonieri) depasesc orice standard de bine si rau. Ele desfid demnitatea individului si a societatii într-o asa masura încât suntem siliti sa-i denuntam pe aceia care au putut influenta opinia publica, fie ei oameni de rând sau sefi de state.„A pastra tacerea în fata unor asemenea încalcari ale drepturilor, ar însemna de-a dreptul colaborare. Ar stimula rautatea criminalilor, marind cruzimea si vanitatea 1or. Dar, daca fiecare om are datoria morala de a reactiona fata de asemenea crime, atunci societatile crestine si capii lor, si în special capul bisericii catolice, ar trebui s-o faca îndoit”. „Pius al XII-lea nu a exprimat niciodata o condamnare fatisa si explicita a razboiului de agresiune, nici chiar despre crimele groaznice comise de germani sau complicii lor în timpul razboiului”.„Pius al XII-lea a tacut nu pentru ca nu a stiut ce se întâmpla: el cunostea gravitatea situatiei înca de la început, poate chiar mai bine decât orice alt conducator de stat din lume...” (pag.12).Si asta nu este totul! Vaticanul a dat o mâna de ajutor la comiterea acestor crime prin „împrumutarea” unora din prelatii sai pentru a deveni agenti pro-nazisti. Asa au fost Hinka si Tiso. Papa si-a trimis propriul sau legat în Croatia: pe R.P. Marcone, care împreuna cu monseniorul Stepinac trebuia sa tina sub observatie „munca” lui Ante Pavlici si a ustasilor sai. Oriunde ne-am uita, acelasi spectacol edificator ni se înfatiseaza.Asa cum am mai aratat, crima de neiertat a Vaticanului consta în rolul decisiv jucat în declansarea celor doua razboaie mondiale. Ascultati ce spune Alfred Grosser, profesor la Institutul de studii politice al Universitatii din Paris: „Cartea foarte concisa a lui Günter Lewy, Biserica catolica si nazismul german, spune ca toate documentele sunt în acord a arata ca biserica catolica a cooperat cu regimul lui Hitler... În iulie 1933, când Concordatul a fortat episcopii sa depuna un juramânt de supunere fata de guvernul nazist, lagarele de concentrare erau deja deschise... citatele scrise de Günter Lewy dovedesc lamurit acest lucru. Am gasit printre ele unele dovezi zdrobitoare de la personalitati ca si cardinalul Faulhaber si iezuitul Gustav Gundlach” (Saul Friedlander, „Pius XII si al III-lea Reich”, Paris 1964).Conducatorii de la Vatican ar fi trebuit sa-si plece capul de rusine atunci când un membru al Parlamentului Italian a strigat: „Mâinile papei sînt naclaite de sânge” (discursul Laurei Diaz, membru al parlamentului din Livorno, vorbit la 15 aprilie 1946), sau când studentii de la Universitatea din Cardiff si-au ales ca tema a unei coferinte: „Ar trebui adus papa în fata tribunalului ca si criminal de razboi?”  („La Croix”, 2 aprilie 1946).Iata cum se exprima Ioan XXIII, referindu-se la iezuiti: „Perseverati, fiilor dragi, în activitatea care v-a adus deja merite bine cunoscute. În felul acesta, voi veti bucura biserica si va creste cu neobosita ardoare. Calea celui neprihanit este ca lumina zorilor. Fie ca lumina sa creasca si sa ilumineze pe adolescentii în formare... În acest fel, veti ajuta la împlinirea dorintelor si intereselor noastre spirituale... Va dam binecuvântarea apostolica din toata inima Conducatorului general, voua si aju&amp;shy;toarelor voastre, si tuturor membrilor Societatii lui Isus” („L'Osservatore Romano”, 20 octombrie 1961).Si din partea papei Paul VI: „Din vremea reasezarii ei, aceasta familie religioasa se bucura de ajutorul lui Dumnezeu si s-a îmbogatit rapid în propasire... membrii Societatii au îndeplinit sarcini foarte importante, toate spre slava lui Dumnezeu si în beneficiul religiei catolice... biserica are nevoie de soldati ai lui Hristos de valoare, înarmati cu o credinta cutezatoare, gata sa înfrunte dificultatile... iata de ce avem nadejdea în ajutorul pe care-l va aduce activitatea voastra... fie ca noua era sa gaseasca Societatea pe aceeasi cale nobila pe care a pasit si în trecut. – Dat la Roma, lânga Sf. Petru, pe 20 august 1964, în cel de al doilea an al pontificatului” (L'Osservatore Romano”, 18 septembrie 1964).Pe 29 octombrie 1965, "L'Osservatore Romano" anunta: „Parintele Arrupa, Generalul iezuit, a celebrat Sfânta Liturghie pentru Conciliul ecumenic pe 16 octombrie 1965”. Iata si apoteoza eticii papale – anuntul beatificarii simultane a lui Pius XII si Ioan XXIII: „Spre întarirea noastra în lupta pentru înnoire spirituala, am decis sa începem actiunile de beatificare ale acestor doi pontifi care ne sunt atât de dragi noua” – Papa Paul VI. („L'Osservatore Romano”, 26 noiembrie 1965 ).&lt;br /&gt;Fie ca aceasta carte sa descopere tuturor cititorilor adevarata natura a stapânitorului roman, ale carui cuvinte sunt atât de dulci, pe cât le sunt de feroce actiunile sale secrete.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;PARTEA IFORMAREA ORDINULUI IEZUIT&lt;br /&gt;Capitolul 1. Ignatiu de Loyola.&lt;br /&gt;Fondatorul Societatii lui Isus, spaniolul basc don Inigo Lopez de Recalde, s-a nascut în castelul din Loyola, provincia Guipuzcoa, în anul 1491. A fost unul din cele mai ciudate tipuri de calugar-soldat pe care l-a produs vreodata lumea catolica; dintre toti fondatorii de ordine religioase, el este acela a carui personalitate a lasat cea mai puternic urma (pecete) asupra gândirii si comportamentului ucenicilor si succeso&amp;shy;rilor sai. Acesta poate fi motivul pentru care aceasta nota distinctiva este reala, pâna la asemanarea fizica. Dl. Folliet contrazice acest lucru dar multe documente dovedesc permanenta tipului „iezuit” de-a lungul veacurilor. Cea mai amuzanta marturie se gaseste la Muzeul Guimet; pe un fundal auriu reprezentând tabloul secolului al XVI-lea, un artist japonez a pictat – cu tot umorul acestei rase de oameni – debarcarea portughezilor si în special a fiilor lui Loyola, în insulele Japoniei. Uimirea acestui iubitor al naturii si a culorilor vii este evidenta în felul cum reprezinta umbrele negre si lungi, cu fetele grave, pe care a înghetat toata aro&amp;shy;ganta stapânitorului fanatic. Asemanarea dintre lucrarea artistului oriental din sec. XVI si lucrarile lui Daumier (pictor francez sec. XIX) este iz&amp;shy;bitoare.La fel ca multi alti "sfinti", Inigo – care mai târziu si-a latinizat numele, devenind Ignatius – nici pe departe nu parea a fi predestinat sa-si ilumineze contemporanii. Tineretea sa furtunoasa fost plina de greseli si chiar de "crime odioase". Un raport al politiei spune ca era „perfid, brutal, razbunator”. Toti biografii lui admit ca el n-a dat niciunui prieten de pahar, în ce priveste violenta instinctelor lui, decât lucruri vulgare. „Un soldat nesupus si îngâmfat”, a spus unul din confidentii lui – „a dus o viata dezordonata în ce priveste femeile, jocurile de noroc si duelurile”, a adaugat secretarul sau, Polanco. Toate acestea ne sunt relatate de catre unul din fii sai spirituali, R.P. Rouquette, care a încercat sa scuze si sa explice acest temperament vul&amp;shy;canic, care a fost transformat mai târziu „spre o si mai mare slava a lui Dumnezeu” . Asa cum a fost cazul multor eroi ai bisericii romano-catolice, a fost necesara o lovitura fizica violenta pentru a-i schimba personalita&amp;shy;tea. A început ca paj al trezorierului de Castilia, pâna la caderea în dizgratie a acestuia. Apoi a intrat în slujba Viceregelui de Navara. A dus o viata de om al curtii domnesti, pâna când si-a început viata de soldat aparând Pampeluna împotriva francezilor condusi de Contele de Foix. Rana care i-a decis viitorul a primit-o în timpul acestui asediu. Cu un picior zdrobit de un glont, el a fost dus de francezii victoriosi la fratele lui, Martin Garcia, în castelul Loyola. Acum a început martirajul unei inter&amp;shy;ventii chirurgicale fara anestezie, prin care a trebuit sa treaca de doua ori, caci prima data nu a reusit. Piciorul a trebuit rupt din nou si rea&amp;shy;sezat. În ciuda acestor interventii, Ignatiu a ramas schiop. Se întelege ca el avea nevoie de o asemenea experienta puternica care sa-i produca o cadere nervoasa. "Darul lacrimilor" care i-a fost dat "din belsug" – si în care biografii lui vad un har de sus – a fost poate rezultatul puternicei sale naturi emotionale, care de atunci încolo l-a afectat tot mai mult.Singura lui distractie în timpul când a stat întins în pat în durere a fost citirea „Vietii lui Hristos” si a „Vietii sfintilor” , singurele carti care se gaseau în castel. Fiind practic needucat si înca sub efectul teribilului soc, suferintele crucificarii lui Hristos si martirajul sfintilor au avut un impact de nesters asupra lui; aceasta obsesie l-a condus pe luptatorul schiop pe calea apostolatului.„El punea cartile deoparte si visa cu ochii deschisi. Un caz clar de visare în stare treaza; aceasta era o continuare în anii maturitatii a jocului imaginar din copilarie... daca lasam sa invadeze psihicul, re&amp;shy;zultatul va fi nevroza si renuntarea la vointa; în felul acesta realul ocupa locul secund” (R.P. Rouquette).La prima vedere este greu sa aplici un asemenea diagnostic la fon&amp;shy;datorul unui ordin atât de activ, sau la alti "mari mistici" si creatori de societati religioase, mai toti având mari capacitati organizatorice. Dar aflam ca toti au fost incapabili sa reziste imaginatiei lor foarte active si, pentru ei, imposibilul a devenit posibil.Iata ce mai spune acelasi autor despre acest subiect: „As vrea sa subliniez consecinta practicarii misticismului de catre o persoana cu o inteligenta sclipitoare. O minte slaba care patrunde în misticism se afla pe un teren periculos, dar un mistic inteligent prezinta un si mai mare pericol, caci intelectul sau lucreaza într-un fel mai larg si mai adânc. Când misticul predomina asupra realului într-o inteligenta activa, acesta duce la fanatism; o infestare a vointei care va suferi de o marire unilaterala si distorsiune”.Ignatiu de Loyola a fost un exemplu de prima clasa de „misticism activ” si „distorsiune a vointei”. Desigur, transformarea razboinicului în "general" al celui mai militant ordin al bisericii romane, a fost foarte lenta. Au fost multi pasi ezitanti înainte sa-si gaseasca adevarata vocatie. Nu este intentia noastra sa-l urmarim prin toate aceste stadii. Sa reamintim numai punctele principale: în primavara lui 1522 a parasit vechiul castel, hotarât sa devina un sfânt ca cei ale caror fapte le citise. Pe lânga aceasta, nu-i aparuse Fecioara însasi într-o noapte, tinând în brate pe pruncul Isus? Dupa o spovedanie completa la manastirea din Montserrat, a planuit sa plece la Ierusalim. Ciuma bântuia la Barcelona si, cum orice trafic maritim era oprit, a trebuit sa stea la Manresa aproape un an. Acolo si-a petrecut tot timpul în rugaciuni, posturi, au&amp;shy;to flagelari, practicând tot felul de mortificari, aparând mereu în fata „curtii de penitenta”, desi confesiunea lui la Montserrat se pare ca a tinut trei zile întregi; o asemenea confesiune completa ar fi trebuit sa fie suficienta pentru un pacatos mai putin scrupulos. Toate acestea arata foarte clar starea mintala si nervoasa a omului. Eliberat în sfârsit de obsesia pacatului prin decizia pe care o luase – acesta fiind un truc al Satanei – el s-a dedicat complet viziunilor abundente si variate care îi hartuiau mintea febrila.„Datorita unei viziuni – spune H. Boehmer – a început iarasi sa manânce carne; o serie întreaga de viziuni i-au descoperit tainele dogmelor catolice si l-au ajutat sa le traiasca cu adevarat: astfel, a meditat la Trinitate sub forma unui instrument muzical cu trei corzi; taina creatiei lumii prin "ceva" ca o ceata si lumina care a iesit dintr-o raza de soare; miraculoasa coborâre a lui Hristos în euharistie, ca izbucniri de lumina care intra în apa sfintita, când preotul o ridica si se roaga pentru ea; natura umana a lui Hristos si sfânta Fecioara, sub forma unui trup de o albeata orbitoare; si, în sfârsit, Satan, ca o forma serpui&amp;shy;toare si lucitoare, asemanatoare cu o multitudine de ochi scânteietori si misteriosi”. Nu este acesta începutul binecunoscutei creatii iezuite (picturi si sculpturi) de idoli? Dl. Boehmer adauga ca acest înteles adânc al dogmelor i-a fost des&amp;shy;coperit ca un har deosebit de sus, printr-o intuitie transcendenta. „Multe taine ale credintei si stiintei i-au devenit dintr-o data clare si mai târziu el a pretins ca a învatat în acele scurte momente mai mult decât în tot timpul studiului sau; totusi, el nu a fost niciodata în stare sa explice care au fost acele taine care i-au devenit deodata clare. Era nu&amp;shy;mai o amintire cetoasa, un sentiment a ceva miraculos, ca si cum în acel moment el devenise „un alt om cu o alta inteligenta”.Toate acestea pot fi rezultatul unei dezordini nervoase si poate fi asemanata cu ceea ce se întâmpla cu fumatorii de opiu si cei ce înghit hasis: aceasta extindere a eu-lui, aceasta iluzie de înaltare dincolo de ceea ce este real, o senzatie de stralucire care lasa numai o amintire ametitoare. Viziunile exaltante si iluminarile l-au însotit în permanenta în viata pe acest mistic.„El nu s-a îndoit niciodata de realitatea acestor viziuni. El l-a gonit pe Satan cu un bat, la fel cum ar fi facut-o cu un câine turbat; vorbea cu Duhul Sfânt asa cum un om vorbeste cu altul; cerea acordul lui Dumnezeu, al Trinitatii si al Madonei asupra tuturor proiectelor sale si izbucnea în lacrimi de bucurie când ei îi apareau. În asemenea situatii, el avea o stare de beatitudine cereasca; cerurile îi erau deschise, si dumnezeirea era vizibila. si perceptibila pentru el” (H. Boehmer).Nu este acesta cazul unei persoane care halucineaza? Cum pot aparea trei persoane în dumnezeire, când Dumnezeu este Unul si nimeni, nici un prooroc si nici un apostol n-au vazut decât pe Acela care se descoperea? Aceasta dumnezeire trinitara vizibila si perceptibila o vor oferi în mod constant omenirii fiii lui Loyola – nu numai din motive politice, bizuindu-se si flatând înclinatia adânc înradacinata în inima oamenilor pentru idolatrie – dar si din convingere, fiind bine si sincer îndoctrinati. Înca de la început, misticismul medieval a prevalat în Societatea lui Isus; el este înca cel ce anima Ordinul, în ciuda aspectelor lumesti, intelectual si educationale asumate cu destula rapiditate. Axioma lui de baza este „Totul pentru toti”. Artele, literatura, stiinta si chiar filozofia au fost mai degraba mijloace sau curse cu care prind sufletele, ca indulgentele pentru care au fost adesea acuzati. Pentru acest ordin, nu exista domeniu al slabiciunii omenesti asupra caruia sa nu se poata actiona, spre a incita spiritul si vointa spre renuntare si întoarcere la un devotament linistit si copilaresc. Asa ca ei au actionat înspre a instaura „Împaratia lui Dumnezeu” în conformitate cu propriul lor ideal: o mare turma sub crucea Sfântului Parinte.Ca oameni învatati au avut un asemenea ideal anacronic, este foarte ciudat, deci este de netagaduit ca asa este si este confirmarea unui fapt trecut adesea cu vederea: preeminenta emotiilor în viata spiritului. Pe lânga aceasta, Kant a spus ca fiecare filozofie este expresia tempera&amp;shy;mentului sau caracterului filozofului.Înafara metodelor individuale, "temperamentul" iezuit pare mai mult sau mai putin uniform în rândurile lor. „Un amestec de pietate (evlavie) si diplomatie, ascetism si întelepciune lumeasca, misticism si calcul rece; asa cum a fost caracterul lui Loyola, la fel este si "marca" acestui ordin” (J. Huber, „Iezuitii”, pag.127).Mai întâi, fiecare iezuit a ales acest ordin deosebit din cauza propriei lui înclinatii naturale; dar el a devenit cu adevarat un "fiu" al lui Loyola dupa probe aspre si un antrenament sistematic care dura nu mai putin de 14 ani.În acest fel, paradoxul acestui ordin a continuat timp de patru sute de ani: un ordin care se straduieste sa fie „intelectual” dar, în acelasi timp, a fost întotdeauna – în biserica romana si în societate – campionul rânduielilor celor mai stricte.&lt;br /&gt;Capitolul 2. Exercitii spirituale.&lt;br /&gt;Când a sosii vremea sa paraseasca Monresa, Ignatiu nu-si putea prevede viitorul, dar un lucru era sigur: teama privind propria lui mântuire nu mai era prima lui grija; mai degraba ca misionar decât ca pelerin, el pleaca spre Tara Sfânta în martie 1523. A ajuns la Ierusalim pe 1 septembrie, dupa multe aventuri, de unde a trebuit sa plece curând la ordinele conducatorului franciscan al provinciei, care nu dorea ca pacea firava dintre crestini si turci sa fie periclitata de un prozelitism prematur. Misionarul dezamagit s-a întors prin Venetia, Genova si Barcelona în drumul sau spre Universitatea din Alcala, unde si-a început studiile teologice; acolo si-a început „vindecarea sufletelor” în mijlocul ascultatorilor voluntari.„În aceste adunari, cea mai comuna manifestare de evlavie a sexului slab era lesinul; astfel, ne dam seama ce greu îi era sa aplice metodele sale religioase si cum propaganda sa ferventa a dat nastere curiozitatii si suspiciunii inchizitorilor”. În aprilie 1527, Inchizitia l-a aruncat pe Ignatiu în închisoare, urmând a-l judeca sub învinuirea de erezie. Ancheta a examinat incidentele ciudate din mijlocul devotatilor lui, strania afirmatie a acuzatului privind minunata putere a castitatii ce i-a fost data, precum si bizarele sale teorii privind diferente dintre pacatele de moarte si cele care se pot ierta.Eliberat, dar interzicându-i-se sa mai tina întâlniri, Ignatiu a placat la Salamanca unde curând si-a reluat aceleasi activitati. Suspi&amp;shy;ciuni asemanatoare din partea inchizitorilor l-au dus din nou în închisoare. Eliberat cu conditia curmarii activitatii, a plecat la Paris pentru a-si continua studiile la Colegiul Montaigue. Eforturile sale de a-si îndoctrina studentii-ucenici în conformitate cu metodele sale speciale, l-au adus din nou în necazuri cu inchizitorii. Devenind mai prudent, el a continuat sa se întâlneasca cu numai sase din prietenii lui de la co&amp;shy;legiu, dintre care doi vor deveni unii din cei mai de seama membri: Salmeron si Lainez.Ce era în el ca sa atraga atât de puternic pe tineri, la un student batrân? Era idealul sau si putinul farmec pe care-l purta cu el: o carte mica, de fapt un jurnal, care, în ciuda scurtimii sale, a fost una care a influentat destinul umanitatii. Acest volum a fost tiparit de atâtea ori încât nici nu se mai cunoaste numarul copiilor. A fost de asemenea obiectul a peste 400 de comentarii. Este manualul iezuitilor si în acelasi timp rezultatul dezvoltarii interioare a stapânului lor. Se numeste: „Exercitii spirituale”.Dl. Boehmer a scris mai târziu: „Ignatiu a înteles mai bine decât orice alt conducator care l-a precedat ca cea mai buna cale de a educa un om pentru un anumit ideal este sa devii stapânul imaginatiei lui. Noi „îmbibam în el forte spirituale pe care mai târziu el nu le va mai putea elimina decât cu greu, forte care dureaza mai mult decât cele mai bune principii si învataturi; aceste forte pot iesi la suprafata dupa ani în care nici sa nu fi fost observate, si sa devina atât de imperative încât vointa este neputincioasa în a li se opune si trebui sa le urmeze impulsul irezistibil” (H. Boehmer).Astfel, toate "adevarurile" dogmelor catolice vor trebui, nu numai sa se mediteze asupra lor, ci si traite si simtite de cel ce se devo&amp;shy;teaza acestor „Exercitii”, cu ajutorul unui "conducator". Cu alte cuvinte, el va trebui sa retraiasca taina cu cea mai mare intensitate posi&amp;shy;bila. Sensibilitatea candidatului se impregneaza cu aceste forte, a ca&amp;shy;ror persistenta în memoria si subconstientul lui va fi pe atât de puternica si îndelungata, pe cît de puternic a fost efortul de a le evoca si asimila. Pe lânga vaz, si celelalte simturi – auzul, mirosul, gustul si pipaitul – vor avea un rol de jucat. Pe scurt, este mai degraba o auto&amp;shy;sugestie controlata. Razvratirea îngerilor, izgonirea lui Adam si Eva din Paradis, judecata lui Dumnezeu, scenele si tablourile patimilor, sunt, cum ar spune cineva, retraite în fata candidatului. Scene dulci si fericite alterneaza cu cele mai sumbre, într-un ritm ales cu price&amp;shy;pere. Nu mai este nevoie sa spunem ca iadul are un rol important în acest „spectacol”, cu iazul de foc în care sunt aruncati cei condamnati cu corul îngrozitor de strigate, cu mirosul mortal de sulf si flacari pârjolitoare. Si totusi, Hristos este acolo întotdeauna ca sa-l sustina pe vizionar, care nu stie cum sa-I multumeasca pentru ca nu l-a aruncat deja în iad ca sa plateasca pentru pacatele trecute.Iata ce a scris Edgar Quinet: „Nu numai viziunile sunt aranjate dinainte, ci deasemenea suspine, inhalatii, rasuflari erau notate în carte. Pauzele si intervalele de tacere erau scrise ca o foaie de muzica. În caz ca nu ma credeti, voi cita: ‚Al treilea fel de rugaciune: prin masurarea cuvintelor si a perioadelor de tacere’. Acest mod deosebit de rugaciune consta în exprimarea câtorva cuvinte între fiecare res&amp;shy;piratie; si putin mai departe: ‚Asigurati-va sa tineti pauze egale între respiratii si sa rostiti cuvântul cu suspine’, ceea ce înseamna ca omul, inspirat sau nu, devine o masina care trebuie sa suspine, sa plânga, sa strige sau sa-si tina respiratia la momentul prescris si în ordinea pe care experienta o arata a fi cea mai profitabila”.Este de înteles ca, dupa patru saptamâni devotate acestor exerciti intense cu un conducator ca singurul tovaras, candidatul ar fi copt pentru fazele urmatoare de sfarâmare si educare.Iata ce spune Quinet despre creatorul unei asemenea metode halucinante: „Stiti ce-l deosebeste pe el de toti ceilalti asceti din trecut? Faptul ca el se putea observa si analiza pe el însusi în mod rece si calculat în starea de rapire, în timp ce pentru altii chiar si ideea de reflectie era imposibila. Impunând ucenicilor actiuni care, pentru el, erau spontane, el avea nevoie de numai treizeci de zile pentru a frânge – cu aceasta metoda – vointa si ratiunea, în acelasi mod în care un calaret îsi înfrânge calul. El avea nevoie de numai treizeci de zile pentru a subjuga un suflet. Notati ca iezuitismul s-a extins odata cu Inchizitia moderna: în timp ce Inchizitia frângea trupul, exercitiile spirituale frângeau gândurile sub masina lui Loyola” (Michael si Guinet „Iezuitii”, Paris 1845, pag.185-187) .În orice caz, cineva nu-si putea examina viata sa "spirituala" prea adânc, chiar si fara a avea onoarea de a fi un iezuit; metodele lui Loyola sunt recomandate în special credinciosilor si preotilor, asa cum ne amintesc unii comentatori ca R.P. Pinard, autor al „Rugaciunii mintii pentru toti”; inspirat de Sfântul Ignatiu, acest ajutor valoros pentru suflet ar fi mai potrivit, credem noi, si mai explicit daca ar fi intitulat „Înstrainare” în loc de „Rugaciune”.&lt;br /&gt;Capitolul 3. Fondarea Companiei.&lt;br /&gt;„Societatea lui Isus” a fost constituita în ziua de Înaltare, în anul 1534, în capela bisericii Notre-Dame din Montmartre. Ignatiu avea 44 de ani. Dupa ce au luat cina (euharistia), conducatorul si tovarasii sai au jurat sa mearga în Tara Sfânta îndata ce-si vor sfârsi studiile, spre a-i converti pe pagâni. Dar anul urmator i-a gasit la Roma, unde papa organiza atunci o cruciada împotriva turcilor, cu ajutorul împaratului german si al Republicii Venetia. Astfel, papa le-a aratat cât de imposibil era de realizat planul lor din cauza cruciadei. Asa ca Ignatiu si tovarasii lui s-au dedicat lucrarii misionare în tarile crestine; la Venetia, modul sau de lucru a iscat din nou suspiciuni din partea inchizitorilor. Constitutia Companiei lui Isus a fost în sfârsit conceputa si aprobata la Roma de catre Papa Paul III, în anul 1540. Iezuitii s-au pus la dispozitia papei, promitându-i ascultare necondi&amp;shy;tionata. Învatatura, marturisirea, predicarea si lucrarea de ajutorare erau domeniile în care actiona noul Ordin. Dar misiunile în strainatate nu erau excluse, caci în anul 1541, Francis Xavier si doi însotitori au parasit Lisabona pentru a merge sa evanghelizeze Orientul Îndepartat.În anul 1546 a fost lansat aspectul politic al carierei lor, când papa i-a ales pe Lainez si Salmeron sa-l reprezinte la Conciliul de la Trent, cu titlul de „teologi pontificali”.Dl. Boehmer scrie: „Atunci (la început), Ordinul era folosit de papa doar temporar. Dar el si-a îndeplinit functiunile cu o asa promptitudine si zel, încât deja sub papa Paul III a fost implantat puternic în tot felul de activitati si a câstigat încrederea Curiei pentru totdeauna” (H. Boehmer, pag.47-48).Încrederea era pe deplin justificata; iezuitii, si Lainez în spe&amp;shy;cial, împreuna cu prietenul lor devotat, cardinalul Morone, au devenit campionii perfizi si neobositi ai autoritatii pontificale si ai intan&amp;shy;gibilitatii dogmelor în timpul celor trei sesiuni ale Conciliului care s-a încheiat în 1562. Prin manevrele lor inteligente si dialectica lor, ei au reusit sa învinga opozitia si toate cererile „ereticilor”: casa&amp;shy;toria preotilor, Cina cu cele doua elemente, folosirea limbii indigene la slujbele religioase si, în special, reforma papalitatii. Numai reforma manastirilor a fost retinuta pe agenda de lucru. Lainez însusi, printr-un contraatac viguros, a sustinut infailibilitatea pontificala, care a fost decretata, trei secole mai târziu de Conciliul de la Vatican (1870). Sfântul Scaun a iesit întarit din aceasta criza, multumita actiunilor viguroase ale iezuitilor. Termenii alesi de Papa Paul III pentru a descrie acest nou ordin în Bula de Autorizare, sînt pe deplin justificati: Regimen Ecclesiae Militantis.Spiritul luptator s-a dezvoltat din ce în ce mai mult pe masura ce timpul a trecut. Pe lânga misiunile în strainatate, activitatile fiilor lui Loyola au început sa se concentreze asupra sufletelor oame&amp;shy;nilor, în special printre cei din patura conducatoare. Politica devine principalul lor domeniu de activitate, toate eforturile "conducatorilor" concentrându-se spre un tel unic: supunerea întregii lumi fata de papalitate – si pentru a atinge acest scop, "capii" trebuiau cuceriti mai întâi. Armele lor în atingerea scopului propus erau: sa devina confeso&amp;shy;rii celor puternici si ai conducatorilor si sa se ocupe de educatia copiilor lor. În felul acesta, prezentul era asigurat iar viitorul era pregatit. Foarte curând, Sfântul Scaun si-a dat seama de vigoarea pe care o aducea acest nou ordin. La început, numarul membrilor lui era limitat la 60, dar aceasta restrictie a fost anulata foarte prompt. În 1556, când Ignatiu a murit, fiii lui activau în mijlocul pagânilor din India, China, Japonia, Lumea Noua, dar si în Europa: Franta, Germania de Sud si de Vest, unde ei luptau împotriva „ereziei”, în Spania, Portugalia, Italia, si chiar în Anglia, unde au ajuns prin Irlanda. Istoria lor, plina de necazuri, va fi cea a unei retele „romane” pe care ei au în&amp;shy;cercat în permanenta sa o întinda asupra lumii, si ale carei fire vor fi mereu rupte si refacute.&lt;br /&gt;Capitolul 4. Spiritul Ordinului.&lt;br /&gt;„Sa nu uitam –  scrie iezuitul Rouquette – ca din punct de vedere istoric, ultramontanismul a fost afirmarea concreta a universalismului. Universalismul atât de necesar ar fi fost un cuvânt gol daca nu ar fi dus la o coeziune concreta sau supunere a crestinismului: iata de ce voia Ignatiu ca echipa sa sa fie la dispozitia papei... si sa fie o campioana a unitatii catolice, unitate care putea fi asigurata numai prin supunerea efectiva fata de loctiitorul lui Hristos” (R.P. Rouquette)Iezuitii voiau sa impuna absolutismul monarhic în biserica romana si ei l-au mentinut în societatea civila, privindu-i pe monarhi ca re&amp;shy;prezentanti temporari ai Sfântului Parinte, adevaratul cap al crestinatatii; atât timp cât monarhii erau pe deplini ascultatori si docili fata de stapânul comun, iezuitii le erau cei mai credinciosi sustinatori. Pe de alta parte, daca acesti printi se razvrateau, ei gaseau în iezu&amp;shy;iti cei mai vajnici dusmani.În Europa, în orice loc în care interesele Romei impuneau ridica&amp;shy;rea norodului împotriva regilor lor, sau daca acesti stapânitori tem&amp;shy;porari luau decizii care stânjeneau biserica, conducerea bisericii stia ca nu gaseste pe cineva mai capabil, perfid sau îndraznet când este vorba de intriga, propaganda sau chiar revolta deschisa, decât Societatea lui Isus (Rene Fulop Miller, „Iezuitii si secretul puterii lor”).Am vazut cum fondatorul acestei companii, prin spiritul exercitiilor, era destul de înapoiat în misticismul sau simplist, în disciplina ecleziastica si, în general, în conceptia sa despre subordonare. Constitutia si „Exercitiile”, lucrari de baza ale acestui sistem, nu lasa nici o îndoiala asupra acestui subiect. Indiferent ce ar spune discipolul lui – în special astazi, când ideile moderne asupra acestei teme sînt total diferite – supunerea neconditionata era pe primul loc în legea acestui Ordin. Dl. Folliet ar putea pretinde ca vede în ea doar o „su&amp;shy;punere religioasa”, necesara oricarei adunari religioase; R.P. Rouquette scrie cu îndrazneala: „Departe de a fi o limitare a omului, aceasta supunere constienta si de buna voie este culmea libertatii... o elibe&amp;shy;rare de sub robia eu-lui”. Cineva trebuie doar sa citeasca aceste texte pentru a întelege extremismul, daca nu caracterul monstruos al acestei înrobiri a sufletului si spiritului impuse de iezuiti, care îi facea întotdeauna instrumente docile în mâinile superiorilor lor si dusmani ai oricarei forme de libertate.„Faimoasa formulare perinde ac cadaver (ca un cadavru în mâna celui ce-l tine) poate fi gasita în toata literatura spirituala”, dupa cum sustine dl. Folliet, si chiar în scrierile orientale. Iezuitii tre&amp;shy;buie sa fie în mâinile superiorilor lor ca un toiag în mâna celui ce-l ridica,  ca un bulgare de ceara care poate fi modelat oricum, ca un mic crucifix care poate fi ridicat si miscat dupa dorinta”. Aceste formulari placute sunt destul de lamuritoare. Remarcile si explicatiile creatorului acestui ordin înlatura orice îndoiala asupra adevaratului lor înteles. Pe lânga acestea, la iezuiti nu numai vointa, dar si ratiunea si scrupulele morale trebuiau sacrificate acestei virtuti primordiale care este supunerea neconditionata. Aceasta este „fortificatia cea mai puternica a Societatii lui Isus”, a spus Borgia.„Sa fim convinsi ca totul este bine si corect când este poruncit de superior”, scrie Loyola. Si din nou: „Chiar daca Dumnezeu ti-ar da un animal fara minte ca stapân, sa nu eziti sa i te supui ca unui stapân si conducator, pentru ca Dumnezeu a poruncit sa fie asa”. Si acum ceva si mai tare: iezuitul trebuie sa vada în superiorul sau nu un om care greseste, ci pe Hristos însusi. Huber, profesor de teologie catolica în München, autorul uneia dintre cele mai importante lucrari despre iezuiti, a scris: „Iata un fapt dovedit: Constitutia Ordinului repeta de 500 de ori ca în persoana Generalului trebuie vazut Hristos” (J. Huber, „Iezuitii”, pag.71-73).Disciplina Ordinului, asimilata adesea cu cea militara, depaseste realitatea: „Supunerea militara nu este echivalenta cu supunerea necon&amp;shy;ditionata iezuita; cea din urma este mai larga, cuprinzând omul în în&amp;shy;tregime si nu este satisfacuta ca cea dintâi cu un act exterior, ci cere sacrificarea vointei si punerea la o parte a judecatii personale” (J. Huber „Iezuitii” pag.71-73).Ignatiu însusi a scris într-o scrisoare adresata iezuitilor portughezi: „Noi trebuie sa vedem negrul ca alb, daca biserica o spune asa”. Asa arata „culmea libertatii” si „eliberarea din robia eu-lui”, ridicata în slavi mai înainte de R.P. Rouquette. Într-adevar, iezuitul era eliberat de sine devenind total supus stapânului sau; orice îndoiala sau scrupul îi era imputat ca pacat.H. Boehmer scria: „În anexele la Constitutie, superiorii erau sfatuiti sa ordone subalternilor, ca Dumnezeu lui Avraam, lucruri apa&amp;shy;rent criminale, pentru a-i pune la încercare; dar ei trebuiau sa dramuiasca încercarile dupa puterea fiecaruia. Nu este greu sa-ti imaginezi care ar fi rezultatul unei asemenea educatii” (Gabriel Monod, în introducerea la cartea lui H. Boehmer, „Iezuitii”).Suisurile si coborâsurile din viata Ordinului – nu exista tara din care sa nu fi fost alungati – depun marturie asupra pericolului pe care-l reprezenta si care a fost recunoscut de toate guvernele, chiar si catolice. Prin infiltrarea în rândul claselor conducatoare ca învatatori, a unor oameni devotati orbeste cauzei lor, Compania – campioana a universalismului si deci a ultramontanismului – a fost recunoscuta în mod inevitabil ca o amenintare la adresa autoritatii civile, activitatea Ordinului îndreptându-se din ce în ce mai mult spre politica.Pe o cale paralela, ceea ce numim „spiritul iezuit”, s-a dezvoltat si în mijlocul membrilor Ordinului. Fara îndoiala, fondatorul Ordinului, inspirat în principal de necesitatile misiunilor din tara si din strainatate, nu a uitat sa dezvolte abilitatea oamenilor sai. Iata ce a scris el în „Sententiae asceticae”: „O abilitate inteligenta împreuna cu o puritate mediocra, este mai buna decât o mare sfintenie cuplata cu o mai slaba abilitate. Un bun pastor de suflete trebuie sa stie cum sa ignore multe lucruri si sa nu pretinda ca le întelege. Odata ce el este stapân al vointelor, el este în stare sa-si conduca ucenicii oriunde vrea el. Oamenii sunt absorbiti în întregime de interese trecatoare, asa ca nu trebuie sa le vorbim prea apasat despre sufletele lor: asta ar fi ca si cum a-i arunca cârligul fara momeala”.Chiar si expresia fetii pe care trebuiau s-o aiba fiii lui Loyola este aratata: „Ei trebuie sa-si tina capul putin coborât, fara a-l în&amp;shy;clina în stânga sau în dreapta; ei nu trebuie sa se uite în sus, si când vorbesc cu cineva, nu trebuie sa-l priveasca drept în ochi, ci în asa fel ca sa-l vada dintr-o parte, indirect” (Pierre Dominique, „Politica iezuitilor” - Paris 1955, pag.37).Urmasii lui Loyola au învatat bine aceasta lectie si au aplicat-o pe scara larga pentru atingerea scopurilor lor.&lt;br /&gt;Capitolul 5. Privilegiile Companiei.&lt;br /&gt;Dupa 1558, Lainez, subtilul tactician de la Conciliul de la Trent, a devenit General al Ordinului, având puterea (autoritatea) de a orga&amp;shy;niza Ordinul asa cum era inspirat. Împreuna cu Salmeron, a scris „Declaratiile”, care au fost adaugate la Constitutie ca sa formeze comentariile. Acestea accentuau si mai puternic despotismul generalului care era ales pe viata. Un consilier, un guvernator si asistentii care îsi aveau si ei sediul la Roma, îl ajutau în administrarea Ordinu&amp;shy;lui, care atunci era împartit în cinci congregatii: Germania, Franta, Spania, Anglia si America. Aceste congregatii erau, la rândul lor, împartite în provincii, care grupau diferite localuri ale Ordinului. Numai consilierii si asistentii erau numiti de congregatie. Generalul Ordinului numea toate celelalte posturi, emitea ordonante care nu modificau Constitutia, administra averea Companiei cum voia si directiona activitatile ei, fiind raspunzator numai înaintea papei.Acestei militii atât de strâns legata de seful ei si care avea nevoie de o mare autonomie pentru a-si concretiza actiunile, papa i-a acordat unele privilegii ce par exorbitante în comparatie cu cele ale altor ordine religioase.Prin Constitutia lor, iezuitii erau exceptati de la regulile vie&amp;shy;tii monahale. De fapt, ei erau calugari traind „în lume” si, priviti în exterior, nimic nu-i distingea de preotimea clasica. Dar, contrar acesteia si altor ordine religioase, ei nu erau supusi autoritatii episcopului. Înca din 1545, o bula a papei Paul III i-a împuternicit sa predice, sa asculte confesiunile, sa acorde sacramentele si sa spu&amp;shy;na liturghia. Singura slujba pe care n-o puteau tine era casatoria. Ei aveau puterea sa ierte pacatele, sa schimbe legamintele (juramintele) cu unele mai usor de îndeplinit, sau chiar sa le anuleze. Dl. Gaston Bally scrie: „Puterea generalului în ceea ce priveste iertarea pacatelor si dispensele era chiar mai mare. El putea ridica orice pedeapsa a vreunui membru al Societatii, înainte sau dupa intrarea lui în Ordin; el putea absolvi toate pacatele lor, chiar si pacatul ereziei, a schismei, a falsificarii scrierilor apostolilor, etc... Generalul îi absolva – per&amp;shy;sonal sau prin delegat – pe toti cei ce sînt sub autoritatea lui si care sînt excomunicati, suspendati sau sub interdictie si ale caror fapte nu sînt cunoscute, înafara de tribunalul papal, de prea multi... El, deasemenea, absolva de bigamie, pagube cauzate altora, crima, asa&amp;shy;sinat... atât timp cît aceste fapte rele nu sînt cunoscute public si nu fac obiectul vreunui scandal” (Gaston Bally „Iezuitii” pag.11-13).În sfârsit, papa Grigore XIII a dat dreptul Companiei sa faca comert si sa se ocupe de activitati bancare, drept de care ea s-a fo&amp;shy;losit foarte mult mai târziu. Aceste dispense si puteri fara precedent erau pe deplin garantate Companiei.„Papii au cerut chiar regilor si suveranilor sa garanteze si sa apere aceste privilegii; ei amenintau cu marea excomunicare pe cei ce le-ar atinge. În 1574, o bula a papei Pius V a dat dreptul generalului de a aduce la starea initiala aceste privilegii, împotriva tuturor încercarilor de a fi modificate sau micsorate, chiar daca asemenea modificari erau documentate prin revocari papale. Garantând iezuitilor asemenea privilegii extraordinare care erau contrare constitutiei bisericii, papalitatea voia nu numai sa le dea acestora niste arme puternice pentru a lupta împotriva "necredinciosilor", dar si sa-i foloseasca pe iezuiti ca garda de corp care sa le apere puterea neîngradita în biserica si împotriva bisericii... Pentru a pastra suprematia temporara si spirituala pe care au uzurpat-o în timpul Evului mediu, papii au vândut biserici Ordinului iezuitilor si, în consecinta, s-au predat pe ei însisi în mâinile lor... Daca papalitatea era sustinuta de iezuiti, atunci exis&amp;shy;tenta iezuitilor depindea de suprematia temporara si spirituala a papalitatii. În acest fel, interesele ambelor parti erau strâns legate împreuna” (Gaston Bally, „Iezuitii” pag. 9-10, 16-17).Dar aceasta armata selecta avea nevoie de ajutoare secrete cu care sa domine societatea civila; aceasta parte a cazut în sarcina celor afiliati Companiei iezuitilor. „Multi oameni importanti au fost legati în felul acesta de Societatea iezuita: Împaratul Ferdinand II si Ferdinand III, Sigismund III, Regele Poloniei, care a apartinut oficial Companiei, Cardinal Infant, duce de Savoia. Si acestia au fost foarte folositori” (Pierre Dominique,  „La politique de Jesuites”).La fel este si astazi; cei 33.000 de membri oficiali ai Societatii activeaza în întreaga lume, printre ei fiind capi de partide politice oficialitati înalte, generali, magistrati, medici, profesori universitari, etc., toti luptându-se sa duca la îndeplinire, fiecare în sfera sa de activitate, „The Opus Dei” (Lucrarea lui Dumnezeu), de fapt planurile papalitatii.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;PARTEA II IEZUITII ÎN EUROPA ÎN SEC. XVI SI XVII&lt;br /&gt;Capitolul 1. Italia, Portugalia, Spania.&lt;br /&gt;„Franta – scria H. Boehmer – este leaganul Societatii lui Isus, dar în Italia a capatat program si constitutie. Prin urmare, în Italia a lua nastere si de aici s-a raspândit peste hotare”. Autorul noteaza creste&amp;shy;rea numarului de colegii si academii iezuite (128 si 1680); „dar – spune el –  istoria civilizatiei italiene de-a lungul secolelor XVI - XVII arata rezultatele acestui fapt într-un mod mult mai frapant. Astfel, daca o Italie bine educata (instruita) îmbratiseaza din nou credinta si ritu&amp;shy;alurile bisericii, admitând un nou zel pentru ascetism si activitate misionara, compunea din nou poeme pioase si imnuri pentru biserica, dedica cu constiinciozitate penelurile pictorilor si daltile sculptorilor spre a preamari idealul religios, nu este urmarea faptului ca clasele cultivate ale societatii italiene erau instruite în colegii si confesionale iezuite?” (H. Boehmer, „Iezuitii”, pag.82-83).Se terminase cu „simplitatea copilareasca, bucuria, vivacitatea sau iubirea pentru natura”. „Elevii iezuiti erau mult prea bisericosi, devotati, preocupati pentru a pastra aceste caracteristici. Ei erau prinsi de viziunile extatice si de iluminari; ei erau literalmente îmbatati de tablouri ale mortificarii, chinurilor si torturilor aplicate mar&amp;shy;tirilor; ei aveau nevoie de pompa, stralucire si teatralitate. Începând cu sec. XVI, arta si literatura italiana reproduc cu fidelitate aceasta transformare morala... Nelinistea, ostentatia, socul sustinut care caracterizeaza creatia acelei perioade, încurajeaza aparitia unui sentiment de respingere în loc de simpatie pentru convingerile pe care se presu&amp;shy;pune ca ei le talmaceau si le glorificau” (Boehmer, „Iezuitii”).Aceasta este nota specifica, unica a Companiei. Aceasta dragoste pentru denaturat, afectat, stralucire, teatralitate, ar parea stranie pentru niste mistici formati prin „Exercitii spirituale”, daca nu am detecta în ea acel scop iezuit esential de a impresiona mintea. Este o aplicatie a maximei „scopul scuza mijloacele” aplicata cu perseverenta de iezuiti în arta si în literatura, cît si în problemele politice si morale.Italia a fost atinsa în mod puternic de Reforma. Cu toate acestea, valdenzii, care au supravietuit înca din Evul mediu în ciuda persecu&amp;shy;tiilor si s-au stabilit în nordul si sudul peninsulei, s-au alipit la biserica calvinista în anul 1532. Într-un raport al iezuitului Possevino, Emmanuel Philibert de Savoia a lansat o alta prigoana sângeroasa împo&amp;shy;triva supusilor sai „eretici”, în anul 1561. Acelasi lucru s-a întâmpla în Calabria, la Casal de San Sisto si Guardia Fiscale. „Iezuitii au fost implicati în multe masacre; ei erau ocupati cu convertirea victimelor” (J. Huber „Iezuitii”, pag.165).Cât despre parintele Possevino, „...el a urmat armata catolica în calitate de capelan si a recomandat exterminarea prin foc a pastorilor eretici, ca fiind o necesitate si un act sfânt” (H. Boehmer).Iezuitii erau atotputernici în Parma, la curtea lui Farnese, ca si în Napoli, de-a lungul sec. XVI si XVII. Dar în Venetia, unde fusesera coplesiti de favoruri, au fost alungati la 14 mai 1606 ca fiind „cei mai credinciosi slujitori si purtatori de cuvânt ai papei”. Cu toate acestea, li s-a permis reîntoarcerea în 1656, dar influenta lor în Republica avea sa fie de acum încolo doar o slaba umbra a celei pe care o avusesera în trecut.Portugalia a fost o tara deosebita pentru Ordin. „Înca sub papa Ioan III (1521-1559), în Portugalia era cea mai puternica comunitate religioasa din regat”. Influenta ei a crescut chiar mai mult dupa revo&amp;shy;lutia din 1640, care i-a adus la tron pe braganzi. „Sub primul rege al casei Braganza, parintele Fernandez era membru al guvernului si, sub domnia minorului Alphonse VI, sfatuitorul cel mai pretuit al reginei Louisa. Parintele de Ville a reusit sa-l înlature de la tron pe Alphonse VI în 1667, iar parintele Emmanuel Fernandez a fost numit deputat al Curtii în 1667 pe lânga regele Petru II. În ciuda faptului ca acesti preoti nu îndeplineau nici o functie publica, ei erau mult mai puter&amp;shy;nici în Portugalia decât în orice alta tara. Ei nu erau numai sfatuitori spirituali ai tuturor familiilor regale, dar regii si ministrii îi consultau în toate situatiile importante. Din una dintre propriile lor marturisiri, aflam ca nici un post din administratia statului sau din bise&amp;shy;rica nu putea fi obtinut fara asentimentul lor; cu atât mai mult cu cât clerul, înalta societate si cei din popor se întreceau în a le câstiga favorurile si asentimentul. Politica externa era deasemenea sub puternica lor influenta. Orice om normal ar fi vazut ca o astfel de stare a lucrurilor era daunatoare starii regatului” (H. Boehmer).De fapt, putem vedea rezultatele dupa starea decadenta în care a ajuns acest tarâm nefericit. Au fost necesare toata energia si perspicacitatea marchizului de Pombal, la mijlocul sec. XVIII, pentru a smulge Portugalia din sfera mortala de influenta a Ordinului.În Spania, patrunderea Ordinului a fost mai lenta. Clerul superior si dominicanii i s-au opus multa vreme. Monarhii însisi, regii Charles si Philip II, cu toate ca le acceptasera serviciile, nu aveau încredere în acesti soldati ai papei si se temeau de violarea propriei lor auto&amp;shy;ritati. Dar, cu multa abilitate, Ordinul a înfrânt în cele din urma aceasta rezistenta. „În timpul sec. XVII, ei au fost atotputernici în Spania printre clasele sus-puse si la Curte. Chiar parintele Neidhart, fost ofiter de cavalerie german, a condus în exclusivitate regatul în calitate de Consilier al Statului, prim ministru si mare inchizitor... În Spania, ca si în Portugalia, decadenta regatului a coincis cu ascensiunea Ordinului” (H. Boehmer).Iata ce a avut de spus Edgar Quinet despre acest lucru: „Oridecâteori vad murind o dinastie regala, pot vedea ridicându-se si stând în spatele ei un fel de geniu al raului, una din acele figuri întunecate care sînt duhovnicii, care o conduce blând si parinteste la moarte”.Desigur, nu se poate pune decadenta Spaniei numai în cârca Ordinului. „Totusi, este adevarat ca Ordinul iezuitilor, împreuna cu biserica si alte ordine religioase, i-au grabit caderea. Cu cât Ordinul devenea mai bogat, cu atât era mai saraca Spania; astfel ca la moartea regelui Charles II, vistieria statului nu dispunea nici macar de suma necesara pentru a plati 10.000 de slujbe, care se tineau de obicei pentru salvarea sufletului unui rege care a murit” (H. Boehmer). Capitolul 2. Germania.&lt;br /&gt;„Nu Europa de sus, ci cea centrala: Franta, Olanda, Germania, Polonia, a fost scena acelei lupte istorice dintre catolicism si pro&amp;shy;testantism. Asa ca aceste tari au fost principalul câmp de bataie pentru Societatea lui Isus” (H. Boehmer).Situatia era deosebit de grava în Germania. „Nu numai pesimistii, ci si catolicii gânditori si întelepti au considerat cauza vechii bise&amp;shy;rici din toate landurile Germaniei ca fiind aproape pierduta. De fapt, chiar si în Austria si Boemia ruptura de Roma a fost atât de totala, încât protestantii puteau spera pe drept cuvânt sa cucereasca Austria în câteva decenii. Atunci, cum de nu a avut loc aceasta schimbare si tara a fost chiar împartita în doua sectoare? Partida catolica, la sfârsitul sec.16, nu are nici o ezitare în a raspunde la aceasta întrebare, caci ea a stiut întotdeauna ca gruparea Witelsbach, habsburgii si iezuitii erau raspunzatori pentru aceasta întorsatura ‚fericita’ a evenimentelor” (H. Boehmer) .Rene Fulop-Miller scrie despre rolul iezuitilor în aceste evenimente: „Cauza catolica putea spera la un succes real doar daca preotii ie&amp;shy;zuiti ar fi fost în stare sa-i influenteze si sa-i manipuleze pe suve&amp;shy;rani în orice timp si orice împrejurari. Confesionalele ofereau iezuitilor mijloacele pentru asigurarea unei influente politice durabile, fiind astfel o arma deosebit de eficace”.În Bavaria, tânarul duce Albert V, fiul unui catolic zelos si educat la Ingolstadt, vechi oras catolic, a facut apel la iezuiti pentru a combate efectiv erezia: la 7 iulie 1556, 8 preoti si 12 învatatori iezuiti au intrat în Ingolstadt. Era începutul unei ere noi pentru Bavaria... Statul însusi a primit o noua pecete... conceptiile romano&amp;shy;-catolice dirijau de acum politica suveranilor si conduita înaltei so&amp;shy;cietati. Dar acest nou spirit a acaparat numai clasele sociale superioare. El nu a câstigat inimile oamenilor obisnuiti. Totusi, sub disciplina de fier a statului si a bisericii revigorate, ei au redevenit catolici devotati, docili, fanatici si intoleranti fata de orice erezie”.„Poate ar parea exagerat sa atribui asemenea virtuti si actiuni unei mâini de oameni. Totusi, în aceste conditii forta lor era invers proportionala cu numarul lor, iar ei erau deosebit de eficace imediat ce nu mai întâlneau nici un obstacol. Emisarii lui Loyola au cucerit de la început inima si mintea tarii.... Începând cu urmatoarea generatie, Ingolstadt a devenit tipul perfect al orasului iezuit german” (H. Boehmer)Se poate judeca starea de spirit pe care preotii au introdus-o în aceasta fortareata a credintei, citind urmatoarele rânduri: „Iezuitul Mayrhofer învata în cartea sa, "Oglinda predicatorului": ‚Noi nu vom fi judecati daca cerem uciderea protestantilor mai mult decât am fi jude&amp;shy;cati pentru pedepsirea cu moartea a hotilor, criminalilor, falsificatorilor si razvratitilor” (Rene Fulop-Miller).Succesorii lui Albert V si în special Maximilian I (1597-1651) au completat lucrarea acestuia. Deja Albert V fusese foarte scrupulos în a-si îndeplini "datoria" de a asigura "mântuirea" supusilor sai: „Ime&amp;shy;diat ce preotii iezuiti au patruns în Bavaria, atitudinea lui (a lui Albert V – n.t.) fata de protestanti si fata de simpatizantii lor a de venit si mai severa. Începând cu anul 1563, el i-a alungat fara mila pe toti „recalcitrantii” si n-a aratat nici un fel de îndurare fata de anabaptisti, care au trebuit sa sufere înecul, focul, închisoarea si lanturile, toate acestea fiind laudate de iezuitul Agricola. În ciuda tuturor acestor persecutii, a trebuit sa treaca (moara) o întreaga ge&amp;shy;neratie de barbati pentru ca persecutia sa fie încununata cu un succes deplin. Nu mai târziu decât în anul 1586, anabaptistii au reusit sa as&amp;shy;cunda 600 de victime de ducele Guillaume (este vorba de anabaptistii din Moravia). Acest singur exemplu ne dovedeste ca aici au fost alungati mii si nu sute, o spartura groaznica într-un tinut putin populat.„Dar – a spus Albert V la Conciliul de la München – cinstea lui Dumnezeu si mântuirea sufletelor trebuie puse deasupra oricaror inte&amp;shy;rese momentane” (H. Boehmer).Încetul cu încetul, învatamântul bavarez a trecut în mâinile iezuitilor si acea regiune a devenit baza patrunderii lor în estul, vestul si nordul Germaniei.Începând cu anul 1585, preotii iezuiti au convertit partea din landul Westfalia ce tinea de Köln; în 1586 ei apar la Neuss si Bonn, una din resedintele arhiepiscopului din Köln; ei deschid colegii la Hildesheim în 1587 si la Münster în 1588. Acesta din urma avea deja în 1618, 1300 de elevi... O mare parte din Germania de vest a fost recucerita de catolici în felul acesta, multumita lui Wittelsbach si iezuitilor.„Alianta dintre Wittelsbach si iezuiti a fost poate mai importanta pentru ‚regiunile austriece’ decât pentru Germania de vest. Arhiducele Charles de Styrie, ultimul fiu al împaratului Ferdinand, s-a casatorit în 1571 cu o printesa bavareza‚ care a adus în castelul Gratz tendinte catolice înguste si prietenia, pentru iezuiti care domina curtea de la München’. Sub influenta ei, Charles a trudit din greu pentru a ‚extirpa erezia’ din trupul regatului lui si când a murit, în 1590, el l-a obligat pe fiul si succesorul lui, Ferdinand, sa jure ca va continua aceasta lupta. În orice caz, Ferdinand era bine pregatit pentru aceasta. ‚Timp de 5 ani, el a fost elevul iezuitilor din Ingolstadt; pe lânga aceasta, el era atât de marginit încât, dupa el, nu exista nici o îndatorire mai nobila decât restaurarea bisericii catolice în tara lui. Ca aceasta în&amp;shy;datorire era sau nu avantajoasa tarii lui, asta pe el nu-l îngrijora. ‚Prefer – spunea el – sa domnesc asupra unei tari în ruina, decât într-una blestemata’” (J. Huber - „Iezuitii” pag.180-183).În 1617, arhiducele Ferdinand a fost încoronat Rege al Boemiei de catre împarat. „Influentat de confesorul sau iezuit, Viller, Ferdinand a început imediat sa combata protestantismul în noul sau regat. Aceasta a anuntat începutul unui razboi religios deosebit de sângeros, care timp de 30 de ani a tinut Europa în suspans. În 1618, când nefericitele eve&amp;shy;nimente de la Praga au dat semnalul pentru începerea rebeliunii, batrânul împarat Mathias a încercat la început sa ajunga la un compromis, dar nu a avut destula putere pentru a-si impune intentiile sale regelui Ferdinand, care era dominat de confesorul sau iezuit; astfel, ultima speranta de a închide acest conflict pe calea întelegerii a fost pierduta. În acelasi timp, regiunile Boemiei luasera masuri speciale si hotarâsera alungarea tuturor iezuitilor, vazându-se în acestia promo&amp;shy;tori ai razboiului civil” (J. Huber). Curând dupa aceea, Moravia si Silezia le-au urmat exemplul, iar protestantii din Ungaria, unde iezuitul Pazmany stapânea cu un toiag de fier, s-au rasculat si ei. Dar lupta de la Muntele Alb (1620) a fost câstigata de Ferdinand, care a fost facut din nou împarat dupa moartea lui Mathias.„Iezuitii l-au convins pe Ferdinand sa aplice cele mai crunte pe&amp;shy;depse asupra rebelilor; protestantismul a fost smuls din radacini din toata tara prin mijloace ce nu pot fi exprimate în cuvinte. ‚La sfârsitul razboiului, ruina materiala a tarii era completa’”.„Iezuitul Balbinus, istoricul Boemiei, s-a întrebat cum de a mai putut ramâne cineva în tara aceea. Dar ruina morala a fost cu mult mai teribila... Cultura înfloritoare întemeiata de nobilime si clasele sociale de mijloc, bogata literatura nationala care nu putea fi înlocuita: toate acestea au fost distruse, încât chiar si specificul national a fost îndepartat. Boemia a fost deschisa iezuitilor si ei au ars litera&amp;shy;tura nationala în cantitati uriase; sub influenta lor, chiar si numele marelui erou national, Jan Huss, s-a estompat treptat, pâna când a fost sters din inimile oamenilor...„Marirea puterii iezuite – spunea Tomek – a coincis cu marea decadere a tarii din punct de vedere al culturii nationale; datorita influentei pe care acest ordin a avut-o asupra aces&amp;shy;tui tinut nefericit, trezirea tarii s-a putut face numai dupa un se&amp;shy;col”. Când razboiul de 30 de ani a luat sfârsit si s-a încheiat pa&amp;shy;cea care asigura protestantilor germani aceleasi drepturi politice de care se bucurau catolicii, iezuitii au facut tot posibilul pentru a se continua lupta; dar în zadar” (Rene Fulop-Miller pag. 104-105 )Dar ei au obtinut de la elevul lor, Leopold I, care domnea atunci ca împarat, permisiunea de a persecuta pe protestantii din tara lui, si în special din Ungaria. „Escortati de dragonii imperiali, iezuitii a trecut la munca de convertire în anul 1671. Ungurii s-au ridicat la lupta si astfel a început un razboi care avea sa se întinda pe perioada unei generatii... Dar aceasta insurectie a fost victorioasa sub condu&amp;shy;cerea lui Francisc Rakoczi. Acesta voia sa-i izgoneasca pe iezuiti din toate tarile unde el avea influenta; dar protectori influenti ai Ordi&amp;shy;nului au reusit sa amâne aceste masuri, iar expulzarea nu a avut loc pâna în 1707...„Printul Eugen a condamnat cu asprime politica casei imperiale si intrigile iezuitilor din Ungaria. El a scris: ‚Austria aproape ca a pierdut Ungaria din cauza persecutarii protestantilor’. Într-o zi, el a exclamat plin de amaraciune ca moralitatea turcilor este mult superioara celei iezuite, cel putin în practica. „Ei doresc nu numai sa domine asupra constiintelor, dar vor sa aiba drept de viata si de moarte asupra oamenilor”.„Austria si Bavaria au cules din plin roadele dominarii iezuite: oprimarea tuturor tendintelor progresiste si înjosirea sistematica a oamenilor”.Mizeria de nedescris care a urmat razboiului religios, slabirea puterii politice, decadenta intelectuala, coruptia morala, o înspaimântatoare depopulare si o saracire a întregii Germanii: acestea au fost rezultatele actiunilor ordinului iezuitilor” (J. Huber, „Iezuitii”, pag 183-186).&lt;br /&gt;Capitolul 3. Elvetia.&lt;br /&gt;De abia în sec. XVII au reusit iezuitii sa se stabileasca cu succes în Elvetia, dupa ce fusesera chemati si apoi alungati din câteva orase ale Confederatiei în timpul celei de a doua jumatati a sec. XVI.Arhiepiscopul Milanului, Charles Borromee, care le-a facilitat instalarea în Lucerna în 1578, si-a dat curând seama care ar fi rezul&amp;shy;tatele activitatii acestora, asa cum ne aminteste si J. Huber: „Charles Borromee scria confesorului sau ca aceasta Companie a lui Isus, condusa de capi mai mult politici decât religiosi, devine prea puternica pentru a pastra cumpatarea necesara si respectul. Ea guverneaza deasupra regilor si printilor si conduce afaceri politice si spiri&amp;shy;tuale; evlavioasa institutie si-a pierdut spiritul care o însufletea la început; vom fi siliti s-o dezmembram” (J. Huber - „Iezuitii”)În acelasi timp în Franta, faimosul jurist Etienne Pasquier a scris: „Introduceti acest ordin în mijlocul nostru si în acelasi timp veti introduce neîntelegerea, haosul si confuzia” (H. Fulop-Miller, „Iezuitii si secretul puterii lor”, pag. 57).Nu este aceasta plângere împotriva Ordinului identica cu cea au&amp;shy;zita mereu si mereu în toate tarile? A fost aceeasi si în Elvetia, când dovada faptelor lor daunatoare a razbatut prin aparentele însela&amp;shy;toare cu care obisnuia sa se acopere. „Oriunde reuseau iezuitii sa prinda radacini, ei corupeau mari si nici, tineri si batrâni. Foarte curând autoritatile au început sa-i consulte în împrejurari deosebite; donatiile lor au începu sa curga în tara si în curând ei au ocupat toate scolile, amvoanele celor mai multe biserici, devenind confesorii oamenilor la putere si influenti. Confesori ai tuturor claselor societatii, sfatuitori si prieteni intimi ai membrilor Conciliului (local), influ&amp;shy;enta lor a crescut din zi în zi si ei nu au asteptat mult sa si-o exercite în treburile publice. Lucerna si Fribourg au fost centrele lor principale; de acolo, ei conduceau politica externa a celor mai multe can&amp;shy;toane catolice...„Orice plan nascocit la Roma sau de alte puteri straine, împotri&amp;shy;va protestantismului din Elvetia, avea asigurat deplinul suport al ie&amp;shy;zuitilor... În 1620 ei au reusit sa atâte populatia catolica din Veltlin sa se ridice împotriva protestantilor si au masacrat 600 dintre ei. Papa a acordat indulgente tuturor celor care au participat la aceasta fapta oribila”.„În 1656 ei au stârnit razboiul civil între membrii diferitelor confesiuni religioase... Mai târziu, un nou razboi religios a fost în&amp;shy;ceput de iezuiti”.„În 1712, la Aarau s-a tratat pacea; Lucerna si Uri tocmai o ac&amp;shy;ceptasera când iezuitii, în urma unui ordin primit de la Roma, au facut tot ce le-a stat în putinta sa rastoarne lucrurile. Ei au refuzat sa acorde iertarea pacatelor celor ce nu ridicasera armele. Ei au proclamat în gura mare de la amvoanele lor ca nimeni nu era obli gat sa-si tina cuvântul, când acesta a fost dat ereticilor; ei i-au facut pe negocia&amp;shy;torii moderati sa suspecteze si sa nu mai ramâna pe pozitia lor (de încheiere a pacii – n.t.), provocând în Lucerna o asemenea rascoala amenintatoare a poporului împotriva guvernului, încât puterea suprema a tre&amp;shy;buit sa demisioneze si astfel pacea a fost rupta. Catolicii au fost înfrânti în lupta care a urmat si au semnat o pace împovaratoare”. „De atunci, influenta Ordinului în Elvetia a devenit din ce în ce mai mica” (J. Huber „Iezuitii”, pag.188).Astazi, articolul 51 din Constitutia Elvetiei interzice Societatii lui Isus sa desfasoare orice activitate culturala sau educationala pe te&amp;shy;ritoriul Confederatiei. Orice efort facut pentru a aboli aceasta lege a fost respins.&lt;br /&gt;Capitolul 4. Polonia si Rusia.&lt;br /&gt;Dominatia iezuita nu a fost nicaieri atât de mortala ca în Polonia. Acest lucru este dovedit de H. Boehmer, un istoric moderat care nu a purtat nici o aversiune sistematica fata de Societatea lui Isus.„Iezuitii au fost în întregime responsabili de distrugerea Poloniei. Acuzatia astfel formulata este exagerata. Decaderea statului polonez începuse înainte de intrarea acestora în scena. Dar ei au grabit desigur descompunerea regatului. Dintre toate statele, Polonia, care avea milioane de crestini ortodocsi în mijlocul ei, ar fi trebuit sa aiba toleranta religioasa ca unul din cele mai importante principii de politica interna. Iezuitii nu au permis aceasta. Ba mai rau, ei au pus politica externa poloneza în serviciul intereselor catolice, într-un mod fatal” (H. Boehmer). Aceasta s-a scris la sfârsitul secolului trecut; este foarte asemanator cu ceea ce a spus colonelul Beck, fost ministru al afacerilor extern în perioada 1932-1939, dupa al doilea razboi mondial: „Vaticanul este printre principalii vinovati de tragedia tarii mele. Eu mi-am dat seama prea târziu ca noi am dus o politica externa care servea interesele bi&amp;shy;sericii catolice” (Declaratia de la 6 februarie).Deci, cu câteva secole între ele, aceleasi influente dezastruoase si-au lasat amprenta înca odata asupra acestei natii nefericite.Înca din 1581, parintele iezuit Possevino, delegat pontifical la Moscova, a facut tot posibilul sa reconcilieze tarul Ivan cel Groaznic cu biserica romano-catolica. Ivan nu era strict împotriva ei. Plin de sperante fericite, Possevino s-a facut, în anul 1584, mediatorul pacii de la Kirevora Gora dintre Rusia si Polonia, o pace care l-a salvat pe Ivan dintr-o situatie fara iesire. Aceasta a fost tocmai ceea ce dorea acest suveran siret. Nici n-a mai fost vorba dupa aceea de convertirea. rusilor. Possevino a trebuit sa paraseasca Rusia fara a obtine ceva.Doi ani mai târziu, o situatie ceva mai buna i-a fost oferita Ordinului de a pune mâna pe Rusia: Grisca Ostrepiev, un calugar raspopit, a dezvaluit iezuitilor ca, de fapt, el era Dimitrie, fiul lui Ivan, care fusese asasinat; el s-a declarat gata sa îngenuncheze Moscova în fata Romei daca ar deveni stapânul tronului tarului. Fara a reflecta mai întâi, iezuitii au preluat în mâinile lor introducerea lui Ostrepiev la Contele Palatin de Sandomir, care i-a dat de sotie pe fata lui; ei au vorbit în numele lui papei si regelui Sigismund III cu privire la pre&amp;shy;tentiile lui si au reusit sa faca armata poloneza sa se ridice împotri&amp;shy;va tarului Boris Gudunov. Drept recompensa, falsul Dimitrie a renuntat la religia strabunilor lui într-o casa din Cracovia, locas al iezuitilor, si a promis Ordinului o institutie în Moscova, lânga Kremlin, dupa vic&amp;shy;toria asupra lui Boris Gudunov.„Dar tocmai aceste favoruri din partea catolicilor au dezlantuit ura bisericii ortodoxe ruse împotriva lui Dimitrie. La 27 mai 1606, a fost ucis împreuna cu sutele de polonezi care-l însoteau. Pâna atunci nu se putea vorbi despre un sentiment national rus; dar de atunci, acesta a devenit foarte puternic si a luat forma unei uri fanatice împotriva bisericii romane si împotriva Poloniei.„Alianta cu Austria si politica ofensiva a lui Sigismund III împo&amp;shy;triva turcilor, ambele sustinute cu tarie de ordinul iezuitilor, au avut efecte dezastruoase pentru Polonia. Altfel spus, nici un stat nu a suferit sub dominatia iezuita, ca Polonia. Si în nici o alta tara – înafara de Portugalia – nu a fost Ordinul atât de puternic ca în Polonia. Polonia nu a avut numai „un rege al iezuitilor”, ci si un rege iezuit: Ian Cazimir, un suveran care a apartinut Ordinului înainte de urcarea lui pe tron în 1649...„În timp ce Polonia era condusa cu rapiditate spre ruina, numarul locasurilor si scolilor iezuite a crescut atât de repede, încât Genera&amp;shy;lul Ordinului a transformat Polonia într-o congregatie de sine-statatoare în 1751” (H. Boehmer).&lt;br /&gt;Capitolul 5. Suedia si Anglia.&lt;br /&gt;„În tarile scandinave, scria Pierre Dominique, luteranismul a cu&amp;shy;prins toate sferele de activitate si atunci când iezuitii au pornit la contraatac, ei nu au mai gasit acolo ceea ce gasisera în Germania: o partida catolica minoritara, dar puternica”. Atunci singura lor speranta a fost convertirea suveranului, care în secret era în favoarea catoli&amp;shy;cismului; de asemenea, acest rege, Jan III Vasa, se casatoreste în 1568 cu o printesa poloneza, Catherine, o romano-catolica. Parintele Nicolai si alti iezuiti au fost adusi în 1574 la recent consacrata scoala de teologie, unde au devenit ferventi prozeliti romano-catolici, în timp ce oficial afisau luteranismul. Apoi, abilul negociator, Possevino, a asigurat atât convertirea lui Jan III cît si educatia fiului acestuia, Sigismund, viitorul Sigismund III, regele Poloniei. Când a sosit timpul ca Suedia sa se supuna Sfântului Scaun, conditiile regelui au fost: ca&amp;shy;satoria preotilor, folosirea limbii tarii la slujbele religioase si împartasania (euharistia), cu ambele elemente (pâine si vin). Toate acestea au fost respinse de conducerea bisericii catolice si astfel negocierile au ajuns într-un punct mort. În orice caz, regele, care si-a pierdut prima sotie, s-a recasatorit cu o suedeza luterana. Iezuitii au trebuit sa paraseasca tara.„Cincizeci de ani mai târziu, Ordinul a câstigat o alta victorie în Suedia: Regina Cristina, fiica lui Gustav Adolf, ultimul Vasa, a fost convertita sub învatatura a doi preoti iezuiti care reusisera sa ajun&amp;shy;ga la Stockholm deghizati în nobili italieni. Dar, pentru a-si schimba religia fara conflicte, ea a trebuit sa abdice în 24 iunie 1654” (H. Bohmer).În Anglia, situatia parea mai favorabila Societatii lui Isus si ea putea spera, cel putin pentru un timp, sa aduca aceasta tara din nou sub jurisdictia Sfântului Scaun. „Când Elisabeta a ajuns pe tron în 1558, Irlanda era în întregime catolica iar Anglia pe jumatate... Deja în 1542, Salmeron si Broet au fost trimisi de papa pentru a supraveghea Irlanda”. Au fost înfiintate seminarii în Douai, Pont-a-Mousson si Roma pen&amp;shy;tru pregatirea misionarilor din Anglia, Irlanda si Scotia. În întelegere cu regele Filip II al Spaniei, conducerea bisericii a complotat la ras&amp;shy;turnarea reginei Elisabeta de pe tron, în favoarea catolicei Maria Stuart. O rascoala irlandeza, provocata de Roma, a fost înabusita. Dar iezuitii care sosisera în Anglia în 1580 au luat parte la o mare întrunire catolica la Southwark.„Apoi, sub diferite travestiuri, ei s-au împrastiat din regiune în regiune, din casa în casa si din castel în castel. Seara ei ascultau con&amp;shy;fesiuni; dimineata predicau si dadeau împartasania (euharistia), dupa care dispareau tot atât de misterios cum venisera. Asta pentru ca din 15 iulie, Elisabeta îi declarase proscrisi” (H. Boehmer).Ei au tiparit si au împrastiat în secret pamflete virulente împotriva reginei si a bisericii anglicane. Unul din ei, parintele Campion, a fost prins, condamnat pentru înalta tradare si spânzurat. Ei au mai complotat la Edinburgh ca sa-l câstige de partea lor pe regele Iacob al Scotiei. Rezultatul tuturor acestor tulburari a fost executarea Mariei Stuart în anul 1587.Apoi a urmat expeditia spaniola, invincibila Armada, care a facut Anglia sa tremure o vreme si a cauzat „sfânta alianta” în jurul tronu&amp;shy;lui Elisabetei. Dar Compania si-a urmat cu toate acestea proiectele ei si pregatea preoti englezi la Valladolid, Sevilia, Madrid si Lisabona, în timp ce propaganda secreta continua în Anglia sub conducerea parintelui Garnett. Dupa complotul „butoiului cu pulbere” împotriva lui Iacob I, succesorul Elisabetei, acest parinte Garnett a fost condamnat pentru complicitate si spânzurat, la fel ca parintele Campion.Sub Carol I si apoi în republica lui Cromwell, multi iezuiti au platit cu viata pentru intrigile lor. Ordinul credea ca va triumfa sub Carol II care, împreuna cu Ludovic XIV, a încheiat un tratat la Dover, fagaduind ca va restabili catolicismul în tara (6 feb.1685 - n.t.). „Natiunea nu a fost pe deplin informata de aceste aranjamente, dar putinul care a fost aflat a fost de ajuns pentru a crea o agitatie de nedescris. Toata Anglia s-a cutremurat înaintea spectrului lui Loyola si a conspiratiilor iezuite” (H. Boehmer).O adunare a acestora chiar în palat, a adus furia poporului la maximum: „Carol II, care gusta din plin viata de rege si nu voia sa fie exi&amp;shy;lat, a spânzurat cinci preoti iezuiti pentru înalta tradare, la Tyburn. Dar asta nu i-a potolit pe iezuiti... Totusi, Carol II era prea prudent si prea cinic pentru a le fi pe plac, fiind gata oricând sa se debara&amp;shy;seze de ei. Ei credeau ca victoria se va profila atunci când Iacob II (fiul lui Carol II) va urca pe tron. De fapt, regele Carol II a adoptat vechiul joc al Mariei Tudor (care a impus catolicismul în Anglia), dar folosindu-se de mijloace mai blânde. El s-a prefacut ca converteste Anglia si a pus bazele, pentru iezuiti, unui colegiu într-unul din palatele familiei de Savoia, unde imediat s-au instalat 400 de studenti. O grupare fatis iezuita a pus mâna astfel pe Palat. „Toate aceste combinatii au fost cauza principala a revolutiei din 1688. Iezuitii au trebuit sa mearga împotriva unui curent mult prea pu&amp;shy;ternic. Atunci în Anglia erau 20 de protestanti la un catolic. Regele a fost detronat si a fugit în Franta; toti membrii Companiei au fost în&amp;shy;chisi sau alungati. Dupa un timp, iezuitii au reînceput activitatea lor de agenti secreti, dar nu a fost altceva decât o agitatie zadarnica. Ei au pierdut cauza în Anglia” (Pierre Dominique).&lt;br /&gt;Capitolul 6. Franta.&lt;br /&gt;În 1551, la 17 ani dupa fondarea Ordinului în capela de la Saint Denis de Montmartre, iezuitii au început stabilirea lor în Franta. Cu siguranta, ei s-au înfatisat ca niste adversari concreti ai Reformei care cucerise a saptea parte din populatia Frantei, dar oamenii nu aveau încredere în acesti soldati prea devotati ai Sfântului Scaun. Asa ca patrunderea lor în Franta a fost la început destul de înceata. Ca si în alte tari unde opinia publica nu a fost de partea lor, ei s-au strecurat mai întâi pe lânga oamenii de la Curte si apoi, prin ei, în clasele înaltei societati. Dar la Paris, Parlamentul, Universitatea si chiar clerul le-au ramas ostili. Acest lucru a devenit clar în momentul în care au încercat sa deschida aici un colegiu.Facultatea de Teologie, a carei misiune era sa pastreze principiile religioase în Franta, a decretat la 1 decembrie 1554 ca „aceasta Societate pare extrem de periculoasa în ceea ce priveste credinta; ea este un inamic al pacii bisericii, fatala statului monarhic si pare ca s-a nascut pentru a aduce mai degraba decadere decât zidire sufleteasca” (Gaston Bally, „Iezuitii” pag.69).Preotilor li s-a permis totusi sa se stabileasca la Billom, în&amp;shy;tr-un colt al Auvergnei. De acolo, ei au organizat o mare actiune împo&amp;shy;triva Reformei în provinciile din sudul Frantei. Faimosul Lainez – „eroul de la Trent” – s-a remarcat în polemici, mai ales la Conclavul de la Poissy, într-o încercare nefericita de a concilia cele doua doctrine. Multumita reginei-mama, Caterina de Medici, Ordinul a deschis pri&amp;shy;mul locas la Paris, Colegiul Clermont, care a intrat în întrecere cu Universitatea. Opozitia fata de acest locas din partea Universitatii, Parlamentului si clerului, a fost mai mult sau mai putin îndulcita prin concesii, cel putin verbale, facute de Companie, care a promis sa se supuna dreptului comun; dar Universitatea a luptat din greu si multa vreme împotriva introducerii „acestor barbati mituiti pe cheltuiala Frantei pentru a se înarma împotriva regelui”, potrivit cuvintelor lui Etienne Pasquier, care s-au dovedit curând a fi adevarate.Nu este nevoie sa ne întrebam daca iezuitii si-au dat „consimtamântul” pentru masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu (1572). Oare ei l-au pregatit? Cine stie?... Politica Companiei, subtila si flexibila în metodele ei, are scopuri foarte clare; este politica papei de „dis&amp;shy;trugere a ereziei”. Totul trebuia subordonat acestui scop major. Caterina de Medici a actionat în acest scop si Compania putea conta pe casa de Guise” (Pierre Dominique).Dar acest plan important, ajutat atât de mult de masacrul din noaptea de 24 august 1572, a provocat o teribila izbucnire a urii fratricide. Trei ani mai târziu s-a înfiintat „Sfânta Liga”, apoi este asasinat ducele de Guise (dec. 1588), numit si „regele Parisului” si în sfârsit apelul la Suveranul Spaniei pentru a lupta împotriva protestantilor.„Vicleanul Henric III si-a dat toata silinta sa evite razboiul re&amp;shy;ligios. În întelegere cu Henric de Navarra, ei i-au strâns împreuna pe protestanti si pe catolicii moderati împotriva Parisului, a Ligii si a partizanilor acesteia, romano-catolici fanatici sustinuti de Spania...” „Iezuitii, atotputernici la Paris, au protestat ca regele s-a dat de partea ereziei... Comitetul director al Ligii s-a sfatuit la se&amp;shy;diul iezuitilor din strada Saint Antoine. Detinea cumva Spania Parisul? Greu de crezut. Liga îl detinea? Liga era doar un instrument în mâna unor oameni abili...” Aceasta Companie a lui Isus, care se lupta în numele Romei de aproape 30 de ani... Aceasta era stapânul secret al Parisului.„În august 1589, Henric III a fost asasinat. Cum mostenitorul era protestant, ucigasul parea la prima vedere sa nu fi avut alte motive decât cele politice. Dar nu este posibil ca cei care au planuit totul si l-au convins pe iacobinul Clement sa duca aceasta fapta la îndeplinire, sa fi sperat într-o rascoala a Frantei împotriva mostenitorului hughe&amp;shy;not? Cert este ca putin mai târziu, Clement a fost numit „înger” de ie&amp;shy;zuitul Camelet, iar Guignard, un alt iezuit care a fost în cele din urma spânzurat, a oferit elevilor sai ca mijloc de modelare a opiniilor lor, texte despre uciderea tiranilor ca subiecte pentru exercitiile în limba latina” (Pierre Dominique).Printre altele, aceste exercitii scolare contineau aceste cuvinte; „Jacques Clement a facut un fapt meritoriu inspirat de Duhul Sfânt... Daca putem duce un razboi împotriva regelui, atunci s-o facem; daca nu putem face razboi împotriva lui, sa-l omorâm... Noi am facut o mare gre&amp;shy;seala în noaptea Sfântului Bartolomeu: noi ar fi trebuit sa facem sa curga sânge din vene regale” (Pierre Dominique).În 1592, un anume Barriere, care a încercat sa-l asasineze pe Henric de Navarra, a marturisit ca parintele Varade, rector al scolii iezuite din Paris, l-a convins sa faca asta. În 1594, o alta încercare de asasinat a regelui Henric IV a fost facuta de Jean Chatel, fost elev al iezuitilor, care primise împartasania (euharistia) si facuse confe&amp;shy;siunea chiar înainte de înfaptuirea încercarii de asasinat. Cu aceasta ocazie exercitiile scolare mentionate mai înainte au fost gasite în ca&amp;shy;sa parintelui Guignard. „Parintele a fost spânzurat în piata Greve, în timp ce regele a confirmat un decret al Parlamentului care-i alunga pe fiii lui Loyola din regat, ca fiind „corupatori de tineri, tulburatori ai linistii publice si vrajmasi ai statului si coroanei Frantei...”Decretul nu a fost complet îndeplinit si în 1603 a fost abrogat de rege, împotriva sfaturilor date de Parlament. Aquaviva, Generalul ie&amp;shy;zuitilor, fusese foarte abil în manevrele sale si l-a facut pe Henric sa creada ca Ordinul, reasezat în Franta, va servi cu loialitate inte&amp;shy;resele tarii. Cum a putut el crede, fiind un om inteligent, ca acesti fanatici romano-catolici ar putea fi într-adevar de acord cu Edictul de la Nantes (1598) care stabilea libertatea cultului protestant în Franta si, chiar mai rau, ar fi sprijinit proiectele sale împotriva Spaniei si Împaratului? Fapt este ca Henric IV a ales drept sfatuitor confesor pentru Dauphin (mostenitor) pe unul din cei mai distincti membri ai Companiei, parintele Cotton. Pe 16 mai 1610, în pragul campa&amp;shy;niei sale împotriva Austriei, Henric IV a fost asasinat de Ravaillac, care si-a recunoscut crima ca fiind inspirata de scrierile parintilor iezuiti Mariana si Suarez. Acestia au aprobat uciderea tiranilor eretici sau a acelora insuficient devotati intereselor papalitatii. Ducele de Epernon, care l-a facut pe rege sa citeasca o scrisoare în timp ce asasinul statea în asteptare, era un cunoscut adept al iezuitilor, si Michelet a dovedit ca ei stiau despre acest asasinat”. De fapt, Ravaillac a recunoscut crima fata de parintele iezuit d'Aubigny cu putin înainte si, când judecatorii l-au interogat pe preot, acesta a declarat pur si simplu ca Dumnezeu l-a înzestrat cu darul de a uita ceea ce a auzit în confesional” (Henri Fulop-Miller).Parlamentul, convins ca Ravaillac fusese o unealta în mâna Companiei, a dat ordin calaului sa arda cartile lui Mariana. „Din fericire, Aquaviva era înca acolo. Înca o data, acest mare General planuise corect si el a condamnat în mod foarte sever asasinatul. Compania a avut întotdeauna autori care, în linistea studiilor lor, au expus doctrina cu exac&amp;shy;titate; ea a avut de asemenea mari politicieni care ia nevoie i-ar fi pus masca necesara” (Pierre Dominique).Multumita parintelui Cotton, care a preluat situatia în mâinile sale, Societatea lui Isus a iesit din aceasta furtuna nevatamata. Bogatia, numarul de asezaminte si aderentii ei au crescut rapid. Dar când Ludovic XIII a venit la tron si Richelieu a preluat afacerile statului în mâinile sale, a aparut un conflict de interese. Cardinalul nu lasa pe nimeni sa se opuna politicii sale. Iezuitul Caussin, confesorul rege&amp;shy;lui, a simtit-o pe pielea lui, atunci când a fost închis la Renne ca criminal, din ordinul lui Richelieu. Acest fapt a adus cele mai bune rezultate. Cu scopul de a ramâne în Franta, Ordinul a mers pâna a colabora cu redutabilul ministru.H. Boehmer scrie despre aceste lucruri: „Lipsa de consideratie fata de biserica pe care a aratat-o întotdeauna guvernul francez începând cu Filip cel Frumos, a fost cea mai buna politica în conflictele dintre interesele nationale si cele bisericesti”.Urcarea pe tron a lui Ludovic al XIV a marcat începutul celei mai prospere perioade pentru Ordin. Îngaduinta confesorilor iezuiti, folosita cu abilitate pentru atragerea pacatosilor nu prea rabdatori în a se pocai, a fost întrebuintata masiv între oamenii de rând în aceeasi ma&amp;shy;sura ca si la Curte, în special în ceea ce-l priveste pe rege, care era mai mult afemeiat decât evlavios.Maiestatea sa nu avea nici o intentie sa renunte la aventurile &amp;shy;sale amoroase, iar confesorul sau avea grija sa nu atinga acest subiect în ciuda faptului ca era vorba de un adulter evident. Asa ca întreaga familie regala a fost curând aprovizionata numai cu confesori iezuiti, iar influenta lor a crescut din ce în ce mai mult în sânul înaltei societati. Preotii Parisului au atacat în scrierile lor morala libertina a cazuisticii iezuite, dar fara nici o urmare. Însusi Pascal a intervenit în spijinul jansenistilor în timpul conflictului teologic de atunci; în „Scrisori provinciale” i-a expus pe oponentii prea lumesti ai aces&amp;shy;tora, adica pe iezuiti, la o ridiculizare nesfârsita.În ciuda acestui fapt, locul sigur de la Curte le-a asigurat victoria, iar cei de la Port Royal au disparut. Ordinul a câstigat o alta ba&amp;shy;talie pentru Roma, a carei consecinte au fost defavorabile intereselor nationale. Se întelege de la sine ca ei acceptasera fara nici o tragere de inima pacea religioasa asigurata prin Edictul de la Nantes, si au continuat lupta ascunsa împotriva protestantilor din Franta.Ludovic XIV îmbatrânea si se îndrepta din ce in ce mai mult spre bigo&amp;shy;tism sub influenta Doamnei de Maintenon si a confesorului sau, parintele La Chaise. În 1681, iezuitii l-au convins sa reînceapa persecutia împo&amp;shy;triva protestantilor. În cele din urma, la 17 octombrie 1685, el a semnat ordinul de „Revocare a Edictului de la Nantes”, facând astfel pe supusii sai care refuzau sa îmbratiseze religia catolica, niste proscrisi. Curând dupa aceea, pentru a accelera procesul de convertire, au început faimoasele „dragonade”. Aceste torturi erau urmarea obligatorie a oricarei încercari de convertire prin foc si lanturi. În timp ce fanaticii se bucurau, protestantii au fugit în masa din regat. Dupa Marshal Vauban, Franta a pierdut 400.000 de locuitori si 60 milioane de franci. Manufac&amp;shy;turieri, comercianti, armatori, mestesugari si artizani priceputi au apucat spre alte tari aducându-le lor beneficiul calitatilor lor.„17 octombrie 1685 a fost ziua victoriei pentru iezuiti, rasplata finala pentru un razboi care durase 125 de ani fara încetare. Dar Statul a fost acela care a platit pretul victoriei iezuite”.„Depopularea, reducerea prosperitatii nationale, au fost urmarile materiale acute ale triumfului iezuitilor, urmate de secatuirea spirituala ce nu a putut fi vindecata, nici chiar de cele mai bune scoli iezu&amp;shy;ite. Iata ce a suferit Franta, iar Societatea lui Isus avea sa plateasca foarte scump pentru aceasta” (H. Boehmer).În timpul secolului urmator, fiii lui Loyola s-au vazut respinsi nu numai din Franta, ci si din toate tarile europene – dar, înca odata, aceasta se întâmpla doar pentru un timp. Acesti fanatici ieniceri ai papalitatii nu au încetat niciodata sa acumuleze dezastre pe calea îndeplinirii visului lor nebunesc.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;PARTEA IIIMISIUNI ÎN STRAINATATE&lt;br /&gt;Capitolul 1. India, Japonia, China.&lt;br /&gt;Convertirea „pagânilor” fusese primul obiectiv al fondatorului Societatii lui Isus. Chiar daca necesitatea combaterii protestantismului în Europa i-a implicat pe discipolii acesteia din ce în ce mai mult în actiuni atât politice cît si religioase – despre care am facut un scurt rezumat –  fiind principala lor sarcina, ei si-au urmat tinta evangheli&amp;shy;zarii tinuturilor îndepartate. Idealul lor era sa aduca întreaga lume sub autoritatea Sfântului Scaun, ceea ce însemna, ca ei sa cutreiere toate regiunile globului pentru a câstiga suflete.Francis Xavier, unul din primii însotitori ai lui Ignatiu care, ca si el, a fost sanctificat de biserica, a fost marele promotor al evanghelizarii Asiei. În 1542 el a debarcat la Goa si a gasit aici un episcop, o catedrala si o manastire franciscana care, împreuna cu câtiva preoti portughezi, încercase deja sa împrastie în jurul lor religia lui Hristos. Francis a depus în prima sa tentativa un elan atât de mare, încât a fost supranumit „apostolul Indiei”. De fapt, el era mai mult un pionier si un „incitator” decât unul care sa fi savârsit ceva durabil. Înfocat, entu&amp;shy;ziast, întotdeauna pus pe a cauta noi câmpuri de actiune, el mai mult a aratat calea decât sa curete drumul. În regatul Travancore, în Malaca, pe insulele Banda, Macassar si Ceylon, farmecul sau personal si cuvântarile sale pline de elocventa, au facut minuni si au avut drept consecinta convertirea a 70.000 de „idolatri”, în special din paturile de jos. Pentru a obtine acest lucru, el nu a neglijat ajutorul politic si chiar militar al Portugaliei. Aceste rezultate, mai mult de efect decât solide, erau menite sa stimuleze interesul pentru misiunile din Europa si, deasemenea, sa dea un lustru stralucitor Societatii lui Isus.Neobositul, dar prea putin perseverentul apostol, parasi curând India pentru Japonia, apoi pentru China, unde a murit în 1552 la Canton când era gata sa patrunda în tara.Succesorul sau în India a fost Robert de Nobile, care a aplicat în aceasta tara aceleasi metode pe care iezuitii le foloseau cu mare succes în Europa. El a apelat la clasele superioare. Celor ce erau „de neatins” el le-a dat hostia numai în capatul unui bat. El a adoptat portul, obiceiurile si felul de a trai al brahmanilor, amestecând ritualurile lor cu cele catolice, toate acestea cu aprobarea papei Grigore XV. Multumita acestei amestecaturi dubioase, el a convertit, dupa cum pretinde, 250.000 de hindusi. Dar, „la aproximativ un secol dupa moartea sa, când intransigentul papa Benedict XIV a interzis respectarea acestor ritualuri hinduse, totul s-a naruit si cei 250.000 de pseudo-catolici au disparut” („Iezuitii” în ziarul „Le Crapouillot” nr. 24, 1954, pag.42).În teritoriile din nordul Indiei, stapânite de Marele Mongol Akbar, un om îngaduitor, care a încercat chiar sa introduca în tinuturile sale un amestec religios, iezuitilor li s-a permis sa construiasca un asezamânt la Lahore, în 1575. Succesorii lui Akbar le-au acordat aceleasi favoruri. Dar Aureng Zeb (1666-1707), un musulman strict, a pus capat acestei lucrari.În 1549, Xavier s-a îmbarcat pentru Japonia, împreuna cu doi tovarasi si un japonez pe care îl convertise la Malaca, numit Yagiro. Începuturile nu au fost prea promitatoare. „Japonezii au propria lor moralitate si sunt destul de rezervati; trecutul lor era puternic ancorat în pagânism. Adultii se uitau la acesti straini cu amuzament iar copiii îi batjocoreau” (Le Crapouillot).Yagiro, fiind bastinas, a reusit sa puna pe picioare o mica comu&amp;shy;nitate de 100 de persoane. Dar Francis Xavier, care nu vorbea japoneza atât de bine, nu a putut nici macar sa gaseasca un auditoriu la Mikado. Când a parasit tara, doi preoti ramâneau în urma lui pentru a încerca convertirea stapânitorilor tinuturilor din Arima si Bungo. Când acesta din urma s-a decis pentru catolicism, aceasta i-a luat 27 de ani de "gândire". Anul urmator, preotii s-au stabilit la Nagasaki si au pretins ca au convertit 100.000 de japonezi. În 1587, situatia interna din tinut, care fusese sfâsiat în urma razboaielor dintre clanuri, s-a schimbat total. „Iezuitii au tras foloase de pe urma anarhiei si a legaturilor lor strânse cu comerciantii portughezi” (H. Boehmer). Hideyoshi, un om de origine umila, a pus mâna pe putere luând întâi demnitatea de dictator si apoi pe cea de prim-ministru (1586). El nu avea nici o încredere în influenta politica a iezuitilor, în legaturile lor cu portughezii si cu samuraii. În consecinta, proaspata biserica japoneza a început sa fie persecutata cu violenta. Sase franciscani si trei iezuiti au fost rastigniti; multi convertiti au fost omorâti, iar Ordinul a fost alungat din Japonia.Cu toate acestea, decretul nu a fost dus la bun sfârsit. Iezuitii si-au continuat apostolatul în secret. Dar, în 1614, primul sogun, Tokugava Ieyasu, nelinistit de actiunile oculte ale iezuitilor, a re&amp;shy;început persecutiile. Pe lânga aceasta, olandezii luasera locul portu&amp;shy;ghezilor în afaceri si erau strict supravegheati de guvern. O profunda neîncredere fata de toti strainii, preoti sau laici, le-a fost inspirata din acel moment conducatorilor si, în 1638, o rebeliune a crestini&amp;shy;lor din Nagasaki a fost înecata în sânge. Pentru iezuiti, aventura japo&amp;shy;neza luase sfârsit si urma sa ramâna asa pentru mult timp.Iata ce putem citi în lucrarea remarcabila a Lordului Bertrand Russell, „Stiinta si religia”, referitor la Francis Xavier, facatorul de minuni. „El si tovarasii lui au scris multe scrisori lungi, care s-au pastrat; în ele, ei tineau evidenta lucrarii lor, dar nici una dintre aceste scrisori scrise în timpul vietii lui nu face vreo referire la puteri miraculoase. Joseph Acosta, iezuitul care a fost atât de chinuit de animalele din Peru, a negat în mod expres faptul ca acesti misionari ar fi fost ajutati de miracole în eforturile lor de a-i converti pe pagâni. Dar imediat dupa moartea lui Xavier, au început sa abunde povestirile cu miracolele lui. Se spunea ca el avea darul vorbirii în limbi, chiar daca scrisorile lui erau pline de aluzii la dificultatile avute în a stapâni limba japoneza sau în a gasi un bun translator.„Au fost spuse povesti despre faptul ca odata, când prietenii lui erau însetati pe mare, el a transformat apa sarata în apa dulce. Când a scapat crucifixul în mare, un crab i l-a adus înapoi. Potrivit unei ver&amp;shy;siuni mai recente, el ar fi aruncat crucifixul în mare pentru a potoli furtuna. Când a fost sanctificat în 1622, a fost dovedit, spre satisfac&amp;shy;tia autoritatilor Vaticanului, ca ar fi savârsit miracole, întrucît ni&amp;shy;meni nu putea deveni sfânt fara acestea. Papa a garantat oficial pentru darul vorbirii în limbi si a fost impresionat în mod deosebit de faptul ca Xavier a facut lampile sa arda cu apa sfintita în loc de ulei”.„Acelasi papa, Urban VIII, a refuzat sa creada afirmatiile lui Galileo. Legenda continua sa se îmbogateasca: o biografie scrisa de parintele Bonhours, ne povesteste ca sfântul înviase 14 persoane în timpul vietii lui. Autorii catolici înca îi mai atribuie darul miracolelor; într-o biografie publicata în 1872, parintele Coleridge, membru al Societatii lui Isus, a reafirmat ca sfântul avea darul limbilor”.Judecând dupa ispravile tocmai mentionate, sfântul Francis Xavier si-a meritat aureola.În China, fiii lui Loyola au petrecut un timp îndelungat si favorabil, cu doar câteva izgoniri; ei au obtinut acest lucru cu conditia ca vor lucra acolo în principal cu oamenii de stiinta, si se vor înclina în fata ritualelor milenare ale acestei stravechi civilizatii. „Meteorologia a fost principalul subiect. Francis Xavier descoperise deja ca japonezii nu stiau ca pamântul este rotund si ca acestia erau foarte interesati în ceea ce el îi învata asupra acestui subiect sau altele similare. „În China, aceasta a devenit oficiala si, cum chinezii nu erau fanatici, lucrurile au evoluat pasnic. Un italian, parintele Ricci a fost initiatorul. Înlesnindu-si drumul spre Pekin, el a jucat rolul astronomului înaintea oamenilor de stiinta chinezi. Astronomia si matematica erau parti importante ale institutiilor chineze. Acesti oameni de stiinta au dat posibilitatea suveranului sa dateze variatele lor cere&amp;shy;monii religioase si laice cu caracter periodic. Ricci a adus informatii care-l faceau indispensabil si el a folosit aceasta ocazie pentru a vorbi despre crestinism... El a trimis dupa doi preoti care îmbunatatisera calendarul traditional, stabilind o concordanta între traiectoria stelelor si evenimentele pamântesti. Ricci s-a ajutat si de lucruri minore; de exemplu, el a desenat o harta murala a imperiului, asezând cu grija China, în centrul universului” („Le Crapouillot”).Aceasta era ocupatia principala a iezuitilor în imperiu; cât despre partea religioasa a misiunii lor, interesul lor în aceasta problema era major. Este cam ridicol sa te gândesti ca la Pekin preotii erau ocupati cu corectarea greselilor astronomilor chinezi, în timp ce la Roma, Sfântul Scaun condamna cu înversunare sistemul lui Copernic – si asta pâna în anul 1822!În ciuda faptului ca poporul chinez avea o foarte slaba înclinatie spre misticism, prima biserica catolica s-a deschis la Pekin în 1599. Când Ricci a murit, el a fost înlocuit de un neamt, parintele Shall von Bell, un astronom care de asemenea a publicat câteva brosuri remarcabile în limba chineza; în 1644 i s-a conferit titlul de „Presedinte al Tribunalului matematic”, ceea ce a produs invidia mandarinilor. În acelasi timp, comunitatile crestine s-au organizat singure. În 1617, împaratul trebuie ca a prevazut pericolul acestei penetrari pasnice si a decretat izgonirea tuturor strainilor. Bunii parinti au fost trimiti portughezi&amp;shy;lor la Macao în custi de lemn. Dar, curând dupa aceea, ei au fost rechemati. Erau doar asa de buni astronomi!De fapt, ei erau tot atât de buni si ca misionari, cu 41 de rese&amp;shy;dinte în China, 159 de biserici si 25.700 de membri botezati. Dar o noua reactie împotriva lor a dus la alungarea lor, iar parintele Shall a fost condamnat la moarte. Fara îndoiala ca el nu-si atrasese aceasta sentinta numai pentru munca lui în domeniul matematicii! Un cutremur si arderea palatului imperial, au fost întelept prezentate drept un semn de mânie cereasca, salvându-i viata; el a murit în liniste doi ani mai târziu. Dar tovarasii lui au fost nevoiti sa paraseasca China.În ciuda tuturor acestor lucruri, stima pentru iezuiti era atât de mare încât împaratul Kang-Hi s-a simtit obligat sa-i recheme în 1669, si a ordonat funerarii solemne pentru ramasitele lui Iam Io Vam (Jean&amp;shy;-Adam Shall). Aceste neobisnuite onoruri au fost doar începutul unor exceptionale favoruri.Un parinte belgian, Verbiest, i-a urmat lui Shall la conducerea misiunii si, deasemenea, la Institutul imperial de matematica. El a fost acela care a daruit observatorului din Pekin acele instrumente faimoase a caror precizie matematica este tainuita de himere, dragoni, etc. Kang Hi, „despotul luminat”, care a domnit 61 de ani, a apreciat serviciile acestui om de stiinta care îi dadea sfaturi întelepte, însotindu-l pe acesta în razboi si chiar reusind sa construiasca o turnatorie pentru tunuri. Dar aceasta activitate laica si razboinica era îndreptata spre „mai marea slava a lui Dumnezeu”, cum reamintea vrednicul parinte împaratului într-o însemnare, înaintea mortii sale: „Sire, mor fericit cum am fost aproape în fiecare moment al vietii mele când am servit pe Maiesta&amp;shy;tea Voastra. Dar ma rog Lui prea plecat sa-si aminteasca, dupa moartea mea, ca telul meu în tot ce ani facut a fost sa-i asigur un protector pentru cea mai sfânta religie din univers; si acest protector ati fost dvs., cel mai mare rege al Estului” ( „Corespondenta” de Verbiest, p.551).Totusi, în China ca si în Malabar, aceasta religie nu a putut supravietui fara unele artificii. Iezuitii au trebuit sa aduca doctrina roma&amp;shy;no-catolica la nivelul chinezilor, identificâdu-L pe Dumnezeu cu cerul (Tien) sau Chang-Ti (Împaratul din înaltimi), potrivind ritualurile ca&amp;shy;tolice cu cele chinezesti, acceptând învataturile lui Confucius, cultul strabunilor, etc.Papa Clement XI, care a aflat despre aceasta de la ordinele rivale, a condamnat aceasta slabiciune doctrinala si, ca rezultat, întreaga activitate misionara din imperiul chinez a cazut.Succesorii lui Kang Hi au interzis crestinismul si ultimii preoti ramasi în China au murit acolo si nu au mai fost înlocuiti niciodata.&lt;br /&gt;Capitolul 2. America: Statul iezuit al Paraguaiului.&lt;br /&gt;Misionarii Societatii lui Isus au gasit Lumea Noua mult mai favo&amp;shy;rabila prozelitismului lor decât Asia. Acolo, ei nu au gasit nici o ci&amp;shy;vilizatie veche sau educata, nici o religie puternic înradacinata, nici o traditie filozofica, ci numai triburi sarace si barbare, neînarmate spiritual si nici temporal împotriva cuceritorilor albi. Numai Mexicul si Peru, cu amintirea zeilor azteci si incasi în mintile lor, au rezistat un timp destul de îndelungat acestei religii de import. De asemenea, dominicanii si franciscanii se instalasera deja destul de solid.În mijlocul acestor triburi salbatice de vânatori nomazi si pescari, si-au exercitat fiii lui Loyola activitatea, lor devoratoare; rezultatele variau functie de înversunarea si pozitia manifestata de diferitele po&amp;shy;pulatii.În Canada, huronii pasnici si docili au acceptat cu usurinta cate&amp;shy;hismul lor, dar inamicii acestora, irochezii, au atacat posturile create în jurul Fortului Saint Marie si i-au masacrat pe locuitori. Huronii au fost practic exterminati în zece ani si în 1649, iezuitii au trebuit sa plece împreuna cu 300 de supravietuitori.Ei nu au facut o impresie prea puternica când au trecut prin teri&amp;shy;toriile care formeaza astazi Statele Unite si de abia în sec.19 au început sa prinda radacini în acea parte a continentului.În America de Sud, actiunile iezuitilor au avut împrejurari bune si rele. În 1546, portughezii i-au chemat sa-si desfasoare activitatea în teritoriile pe care ei le aveau în Brazilia; în timp ce-i converteau pe bastinasi, au avut multe conflicte cu autoritatile civile si cu alte ordine religioase. Acelasi lucru s-a întâmplat si în Noua Granada.Dar Paraguaiul a fost tinutul pentru marea „experienta” a coloni&amp;shy;zarii iezuite; aceasta tara se întindea atunci de la Atlantic la Anzi si cuprindea teritorii care azi apartin Braziliei, Uruguaiului si Argentinei. Singurele cai de acces prin jungla virgina erau prin fluviile Paraguai si Parana. Populatia acestui tinut era formata din indieni nomazi si docili, gata sa se plece dominatiei oricui, atâta vreme cât li se asi&amp;shy;gura destula hrana si putin tutun.Iezuitii nu ar fi putut gasi conditii mai bune pentru stabilire, departe de coruptia albilor si a divizarii în caste, tipul perfect de colonie, un oras al lui Dumnezeu dupa dorinta inimii lor. La începutul sec.17, Paraguaiul a fost transformat într-o provincie a Ordinului de catre Generalul acestuia, care fusese investit cu toata autoritatea de catre Curtea Spaniei; iar „Statul iezuit” s-a dezvoltat si a înflorit.Acesti buni salbatici au fost catehizati (învatati) cum se cuvine si pregatiti sa traiasca o viata sedentara sub disciplina pe cît de blânda, pe atât de puternica, „ca o mâna de fier într-o manusa de catifea”. Aceste societati patriarhale ignorau deliberat orice fel de libertati.„Tot ceea ce un crestin are si foloseste, coliba în care locuieste, ciupercile pe care le cultiva, animalele domestice care-i asigura hrana si îmbracamintea, armele pe care le poarta, uneltele cu care lucreaza, chiar si singurul cutit dat fiecarui cuplu tânar când îsi întemeiaza un camin, este «Tupambac», «proprietatea lui Dumnezeu». Potrivit aceleiasi conceptii, un crestin nu dispune de timpul si persoana lui dupa cum do&amp;shy;reste. Sugarul este sub protectia mamei. În momentul în care poate merge, el este subordonat parintelui sau agentilor lui... Când copilul creste, daca este fata învata sa toarca si sa coasa, iar daca este baiat, învata sa scrie si sa citeasca, dar numai în limba guarani; pentru ca spaniola era sever interzisa cu scopul prevenirii oricarui comert cu creolii corupti... Imediat ce un baiat împlinea 16 ani si o fata 14 ani, ei erau casatoriti, pentru ca parintii (preotii) nu voiau sa-i vada cazând în pacatul carnii... Nici unul dintre ei nu putea deveni preot, calugar si nici macar iezuit... Lor practic nu le mai ramânea nici o libertate. Dar ei erau foarte fericiti, din punct de vedere material... Dimineata, dupa ce se strâng, fiecare grup de lucratori merge la câmp, unul câte unul, cântând si fiind precedati de un chip sfânt; seara ei se întorceau în sat în acelasi fel, pentru a auzi catehismul sau sa-si faca rugaciunea. Parintii au nascocit pentru acesti „crestini” câteva distractii nevinovate”.„Iezuitii vegheau asupra lor ca parintii; si, ca parinti, ei pedepseau orice abatere cât de mica... Biciul, postul, închisoarea, stâlpul infamiei din piata publica, pedeapsa publica în biserici, închisoarea, acestea erau pedepsele pe care le foloseau. Asa ca, copiii „rosii” ai Paraguaiului nu cunosteau alta autoritate decât cea a bunilor parinti. Ei nu pun nici un pic la îndoiala ca Regele Spaniei nu este stapânul lor”. Nu este acesta un tablou, caricaturizat, al imaginii societatii ideale teocratice?Dar sa vedem felul în care aceasta stare de lucruri a influentat progresul intelectual si moral al beneficiarilor acestui sistem, acesti „bieti nevinovati”, asa cum au fost exprimate de marchizul de Loreto: „Înalta cultura a misiunilor nu este altceva decât un produs artificial de sera, purtând în el samânta mortii. Pentru ca, în ciuda acestei îmblânziri si instruiri, guaranii ramân mult mai jos decât erau: un salbatic lenes, marginit, senzual, lacom si mizer. Asa cum spun si preotii, el lucreaza numai când simte în spate tepusul supraveghetorului. Îndata ce sînt lasati de capul lor, devin indiferenti la faptul ca cerealele pu&amp;shy;trezesc pe câmp, uneltele se strica si vitele sînt împrastiate; daca nu este supravegheat la munca câmpului, el poate chiar sa desjuge un bou si sa-l macelareasca pe loc, sa aprinda focul cu lemnul de la plug si, împreuna cu tovarasii lui, sa manânce carnea pe jumatate gatita, pâna nu mai ramâne nimic din el. El stie ca va primi 25 de lovituri de bici pentru asta dar, în acelasi timp, ca "bunii parinti" nu-l vor lasa niciodata sa moara de foame” (H. Boehmer). Într-o carte recent publicata, putem citi urmatoarele privind pe&amp;shy;depsele date de iezuiti: „Vinovatul, îmbracat în hainele de pocainta, a fost escortat la biserica unde si-a marturisit greseala. Apoi a fost biciuit în piata publica potrivit codului penal... Vinovatii primesc întotdeauna, aceasta pedeapsa, nu numai fara murmur, dar înca plini de multumire”. Vinovatul fiind pedepsit si iertat, saruta mâna celui care l-a lovit, spunând: „Fie ca Dumnezeu sa te rasplateasca pentru ca m-ai eliberat, prin aceasta pedeapsa usoara, de durerile vesnice care ma amenintau” (Clovis Lugon, „Republica comunist-crestina a guaranilor”, pag.197). Dupa ce citim acestea, putem întelege concluzia lui H. Boehmer: „Viata morala a guaranilor s-a îmbogatit foarte putin sub disciplina impusa de preoti. El a devenit un catolic devotat si superstitios, care vede miracole pretutindeni si pare sa se bucure de autoflagelarea pâna la sânge; el a învatat sa se supuna si s-a atasat de bunii preoti, car îi purtau de grija atât de bine, cu o recunostinta filiala care, chiar daca nu era prea adânca, era fara îndoiala foarte tenace. Acest rezultat nu foarte relevant, dovedeste ca exista un defect major în metodele educative ale preotilor. Care era defectul? Faptul ca ei nu au încercat niciodata sa dezvolte în copiii lor „rosii” facultatile inventive, nevoi de activitate, simtul responsabilitatii; ei trebuiau si inventeze jocuri si distractii pentru „crestini”, ei gândeau în locul lor, în loc sa-i încurajeze sa gândeasca pentru ei însisi; ei pur si simplu aduceau pe cei aflati în grija lor la o supunere mecanica în loc sa-i educe”. Cum putea fi altfel, când ei însisi se supusesera unei domesticiri care durase 14 ani? Cum sa-i faca pe guarani sau pe elevii lor albi sa gândeasca pentru ei însisi, când lor le era absolut interzis s-o faca? Nu un iezuit din vechime, ci unul contemporan scrie: „El (iezuitul) nu va uita ca virtutea caracteristica a Societatii este totala supunere a actiunilor, vointei si chiar a judecatii... Toti superiorii vor fi îndatorati în acelasi fel fata de superiorii lor, iar parintele General, papei... Totul este astfel aranjat încât sa dea Sfântului Parinte auto&amp;shy;ritate universal valabila, iar sfântul Ignatiu era sigur ca învatatura si educatia vor aduce în viitor unitatea catolica în Europa dezbinata”. Cu speranta reformarii lumii, parintele Bonhours scria: „...ca el s-a dedicat în special acestui scop: instruirii tineretului”. Educarea guaranilor s-a facut dupa aceleasi principii: renuntarea la judecata personala, la initiativa – o supunere oarba fata de superi&amp;shy;ori. Nu este aceasta „culmea libertatii" si „eliberarea din robia eu-lui”, laudata de R.P. Rouquette, mentionata anterior?De fapt, "eliberarea" guaranilor s-a facut atât de bine de catre iezuiti timp de peste 150 de ani, ca atunci când stapânii lor i-au parasit în sec. XVII, ei s-au întors în paduri si la obiceiurile stravechi, ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;PARTEA IVIEZUITII ÎN SOCIETATEA EUROPEANA&lt;br /&gt;Capitolul 1. Învatatura iezuitilor.&lt;br /&gt;„Metoda pedagogica a Companiei – scria R.P. Charmot – consta în primul rând în a învalui pe ucenici cu o mare retea de rugaciuni...” Apoi el îl citeaza pe parintele iezuit Tacchini: „Fie ca Duhul Sfânt sa-i um&amp;shy;ple precum alabastrul este umplut cu parfumuri; fie ca El sa-i patrunda într-atât încât, pe timp ce trece, sa fie în stare sa respire din ce în ce mai multa mireasma cereasca si parfum al lui Hristos!”Parintele Gandier are de asemenea, o contributie: „Sa nu uitam ca educarea, asa cum este vazuta de Companie, este o slujba asemanatoare cu cea a îngerilor” (F. Charmot).Mai târziu, parintele Charmot mai spune: „Sa nu fim îngrijorati cum si unde este introdus misticismul în educatie! (...) Aceasta introducere nu este facuta printr-un sistem sau vreo tehnica artificiala, ci prin infiltrare, prin „endosmoza” (patrundere a unui fluid printr-o membrana subtire – n.t.). Sufletele copiilor sînt impregnate datorita contractu&amp;shy;lui foarte strâns cu dascalii lor, care sînt saturati de misticism”.Din partea aceluiasi autor, iata si telul profesorului iezuit: „Prin învatatura lui, el are ca scop sa formeze nu o elita de crestini intelectuali, ci crestini de elita”.Aceste câteva citate spun destul de mult despre telul principal al acestor educatori. Sa vedem acum cum formeaza ei pe acesti crestini de elita si ce fel de misticism este inoculat, infiltrat sau pompat în copiii supusi sistemului lor educational.În fata – este caracteristic acestui ordin – se gaseste Fecioara Maria. „Loyola o facuse pe Fecioara cel mai important lucru din viata lui. Închinarea la Maria era baza devotamentului sau religios si a fost data Ordinului de Loyola pentru a fi dus mai departe. Aceasta veneratie s-a dezvoltat atât de mult, încât s-a spus deseori, si pe buna dreptate, ca ea constituie adevarata religie a iezuitilor: aceasta nu a fost spusa de un protestant, ci de J. Huber, profesor de teologie catolica.Loyola însusi era convins ca Fecioara îl inspirase atunci când si-a elaborat „Exercitiile spirituale”. Un iezuit a avut o viziune în care Maria acoperea Societatea lui Isus cu mantia ei, ca un semn al protectiei sale deosebite. Un altul, Rodrigue de Gois, a fost atât de rapit de nespusa ei frumusete, încât a fost vazut înaltându-se în aer. Un no&amp;shy;vice al Ordinului, care a murit la Roma în 1581, a fost sustinut de Fecioara în lupta lui împotriva tentatiilor diavolului; pentru a-l în&amp;shy;tari, ea îi dadea din când în când o înghititura din sângele Fiului sau si îl alina la sânul ei” (J. Huber).Doctrina lui Duns Scot privind „conceptia imaculata” (nasterea fara pacat a Fecioarei Maria – n.t.) a fost adoptata cu entuziasm de Ordin care a reusit sa o transforme în dogma prin papa Pius IX, în 1854.„Erasmus a satirizat aceasta veneratie a Mariei din vremea sa. În timpul sec. IV fusese inventata povestea casei lui Loretto; se spunea ca aceasta casa fusese adusa din Palestina de îngeri. Iezuitii au îmbratisat si sustinut aceasta legenda. Canisius a mers atât de departe, încât a redactat chiar scrisori de la Maria însasi si, multumita Ordinului, bogatiile au început sa curga la Loretto (ca si la Lourdes, Fatima, etc...).„Iezuitii au scos la iveala tot felul de relicve ale Mamei lui Dumnezeu (cum o numesc ei). Când si-au facut intrarea în biserica Saint&amp;shy; Michael din München, ei au oferit credinciosilor spre venerare bucati din valul Mariei, câteva suvite din parul ei si parti ale pieptenului ei; ei instituisera un cult deosebit de venerare a acestor obiecte”. „Aceasta venerare a degenerat în manifestari imorale si senzuale, în special în imnurile dedicate Mariei de catre parintele Jaques Pontau. Poetul nu cunostea nimic mai frumos decât sânii Mariei, nimic mai dulce decât laptele ei si nimic mai încântator decât abdomenul ei”.Aceste citate s-ar putea multiplica la infinit. Ignatiu voia ca ucenicii lui sa aiba o evlavie "perceptibila" sau chiar senzuala, ca si a lui, ceea ce ei si obtineau. Nu este de mirare ca ei au avut succes în fata guaranilor; acest fetisism erotic li se potrivea de minune. Dar bunii parinti iezuiti s-au gândit întotdeauna ca acesta se potriveste la fel de bine si "albilor". Cum baza doctrinei lor o constituie dispre&amp;shy;tul pentru oameni, "albii" si "rosii" fiind la fel, toti trebuiau tra&amp;shy;tati la fel si anume ca niste copii.Asa ca ei lucrau asiduu la propagarea acestui principiu si practicilor idolatre; datorita influentei pe care o aveau asupra Sfântului Scaun, ce nu-si putea exercita puterea fara acestia, ei i-au strâns în mod fortat pe oameni sub biserica romana, în ciuda rezistentei care, încet-încet, a scazut.„Parintele Barri a scris o carte intitulata "Paradisul se deschide printr-o suta de rugaciuni adresate Mariei". În ea, el expunea ideea ca modul în care noi intram în paradis nu are importanta: lucrul important este sa intri. El enumera practici de exteriorizare a evlaviei fata de Maria, care deschid portile cerului. Între alte lucruri, aceste exercitii constau în adresarea catre Maria de saluturi dimineata si seara, însarcinarea îngerilor de a o saluta; exprimarea dorintei de a-i construi mai multe biserici decât toate cele construite pâna atunci de toti ca&amp;shy;lugarii luati la un loc; a purta zi si noapte un rozariu în loc de bra&amp;shy;tara, sau un chip al Mariei, etc...„Aceste practici sunt de ajuns pentru a ne asigura mântuirea si daca diavolul, când suntem pe patul de moarte ne pretinde sufletul, noi trebuie doar sa-i amintim ca Maria raspunde pentru noi si ca el trebuie sa rezolve (clarifice) lucrurile cu ea” (J. Huber). În lucrarea sa, „Pietas quotidiana erga S.D. Mariam”, parintele Pemble recomanda urmatoarele: „Sa ne lovim, sa ne autoflagelam, sa oferi fiecare lovitura ca un sacrificiu lui Dumnezeu, prin Maria, sa ne gravam cu un cutit pe piept sfântul nume al Mariei; sa ne acoperim decent noaptea, ca sa nu ofensam privirea casta a Mariei; sa-i spui fecioarei ca ai fi gata sa-i oferi locul tau în rai daca ea nu l-ar avea pe al ei; sa vrei sa nu te fi nascut sau sa te fi aruncat în iad daca sfânta Maria nu s-ar fi nascut; sa nu manânci niciodata un mar, atât timp cît Maria a fost ferita de greseala de a gusta din el” (J. Huber).Toate acestea au fost scrise în 1764, dar trebuie aruncata doar o privire asupra lucrarilor similare publicate astazi în numar foarte mare sau numai asupra presei catolice, pentru a observa faptul ca de 200 de ani, aceasta idolatrie salbatica nu a facut altceva decât sa creasca si sa se împodobeasca. Papa Pius XII s-a remarcat în ceea ce priveste cultul Mariei. Sub conducerea lui, o mare parte a bisericii romano-catolice a urmat aceasta idolatrie.Mai mult, fiii lui Loyola, care sînt totdeauna gata sa se conformeze spiritului timpului, încearca astazi sa adapteze aceste copilarii medievale si exista câteva brosuri publicate de unii din acesti preoti sub auspiciile nobile ale „Centrului National de Cercetare Stiintifica”.Daca adaugari la aceasta hainele calugaresti de diferite culori si „calitati” specifice, adorarea sfintilor, icoanele, moastele, apologia „miracolelor”, adorarea „Inimii sfinte”, vom avea o idee a misticismului cu care „sufletele copiilor erau impregnate” prin contactul lor cu das&amp;shy;calii care erau „saturati de misticism” – asa cum scrie R.P. Charmot în anul 1943. Nu exista nici o alta cale de a forma „crestini de elita”. Oricum, daca ei urmau sa câstige batalia împotriva universitatilor, colegiile iezuite si-ar fi extins învatatura îngradind disciplinele laice, caci Renasterea redesteptase setea de învatatura. Ei erau gata s-o faca, mergând cu totul împotriva acestei învataturi care era contrara eu-lui lor: mentinerea constiintelor în deplina supunere fata de biserica.De aceea, elevii lor sînt mai întâi de toate înconjurati de acest „val de rugaciuni”, care nu ar fi suficient daca învatatura împartasita nu ar fi fost mai întâi purificata de toate ideile si spiritele neconforme. Astfel, latina si greaca (latina era la mare pret în aceste colegii iezuite) erau studiate pentru valoarea lor literara; dar vechea gândire „ortodoxa” era expusa numai atât cît sa demonstreze asa numita filozofie scolastica superioara. „Umanistii” pe care ei îi scolarizau, erau în stare sa compuna discursuri si versuri în limba latina, dar singurul stapân a gândurilor lor era sfântul Toma d'Aquino, un calugar din sec.13.Ascultati „Ratio Studiorum”, tratatul fundamental al pedagogiei iezuite, citat de R.P. Charmot: „Noi vom înlatura cu grija subiectele laice care nu favorizeaza pietatea si morala sanatoasa. Noi vom compune poeme; dar fie ca poetii nostri sa fie crestini si nu urmasi ai pagânilor care Pemble recomanda urmatoarele: „Sa ne lovim, sa ne autoflagelam, sa oferi fiecare lovitura ca un sacrificiu lui Dumnezeu, prin Maria, sa ne gravam cu un cutit pe piept sfântul nume al Mariei; sa ne acoperim decent noaptea, ca sa nu ofensam privirea casta a Mariei; sa-i spui fecioarei ca ai fi gata sa-i oferi locul tau în rai daca ea nu l-ar avea pe al ei; sa vrei sa nu te fi nascut sau sa te fi aruncat în iad daca sfânta Maria nu s-ar fi nascut; sa nu manânci niciodata un mar, atât timp cît Maria a fost ferita de greseala de a gusta din el” (J. Huber).Toate acestea au fost scrise în 1764, dar trebuie aruncata doar o privire asupra lucrarilor similare publicate astazi în numar foarte mare sau numai asupra presei catolice, pentru a observa faptul ca de 200 de ani, aceasta idolatrie salbatica nu a facut altceva decât sa creasca si sa se împodobeasca. Papa Pius XII s-a remarcat în ceea ce priveste cultul Mariei. Sub conducerea lui, o mare parte a bisericii romano-catolice a urmat aceasta idolatrie.Mai mult, fiii lui Loyola, care sînt totdeauna gata sa se conformeze spiritului timpului, încearca astazi sa adapteze aceste copilarii medievale si exista câteva brosuri publicate de unii din acesti preoti sub auspiciile nobile ale „Centrului National de Cercetare Stiintifica”.Daca adaugari la aceasta hainele calugaresti de diferite culori si „calitati” specifice, adorarea sfintilor, icoanele, moastele, apologia „miracolelor”, adorarea „Inimii sfinte”, vom avea o idee a misticismului cu care „sufletele copiilor erau impregnate” prin contactul lor cu das&amp;shy;calii care erau „saturati de misticism” – asa cum scrie R.P. Charmot în anul 1943. Nu exista nici o alta cale de a forma „crestini de elita”. Oricum, daca ei urmau sa câstige batalia împotriva universitatilor, colegiile iezuite si-ar fi extins învatatura îngradind disciplinele laice, caci Renasterea redesteptase setea de învatatura. Ei erau gata s-o faca, mergând cu totul împotriva acestei învataturi care era contrara eu-lui lor: mentinerea constiintelor în deplina supunere fata de biserica.De aceea, elevii lor sînt mai întâi de toate înconjurati de acest „val de rugaciuni”, care nu ar fi suficient daca învatatura împartasita nu ar fi fost mai întâi purificata de toate ideile si spiritele neconforme. Astfel, latina si greaca (latina era la mare pret în aceste colegii iezuite) erau studiate pentru valoarea lor literara; dar vechea gândire „ortodoxa” era expusa numai atât cît sa demonstreze asa numita filozofie scolastica superioara. „Umanistii” pe care ei îi scolarizau, erau în stare sa compuna discursuri si versuri în limba latina, dar singurul stapân a gândurilor lor era sfântul Toma d'Aquino, un calugar din sec.13.Ascultati „Ratio Studiorum”, tratatul fundamental al pedagogiei iezuite, citat de R.P. Charmot: „Noi vom înlatura cu grija subiectele laice care nu favorizeaza pietatea si morala sanatoasa. Noi vom compune poeme; dar fie ca poetii nostri sa fie crestini si nu urmasi ai pagânilor care invoca muzele, nimfele muntilor si marilor, Calliope, Apollo, etc. „sau alti zei si zeite. Mai mult, daca acestia trebuie mentionati, sa fie nu&amp;shy;mai în scopul de a-i caricaturiza, caci ei sînt numai demoni...”Astfel, toate stiintele – în special stiintele naturii – vor fi „interpretate” în aceeasi maniera. De fapt, R.P. Charmot nu încearca sa ascunda aceasta în ceea ce spune despre profesorul iezuit al anului 1940. El nu preda stiinta de dragul stiintei, ci numai în scopul de a aduce o mai mare slava lui Dumnezeu. Este legea formulata de sfântul Ignatiu în «Constitutia» sa” (F. Charmot).Si iarasi „Când vorbim despre o întreaga cultura, nu înseamna ca predam toate subiectele sau stiintele, dar dam o educatie stiintifica si literara care nu este pur laica si impermeabila la scânteierile revela&amp;shy;tiei (F. Charmot ).Educatia acordata de iezuiti era totusi facuta sa fie mai degraba scânteietoare decât profunda, sau „formalista”, asa cum deseori a fost numita”. Ei nu credeau în libertate, care era fatala în ceea ce priveste învatatura”, scrie H. Boehmer.„Adevarul este ca meritele relative ale învatamântului iezuit au scazut când stiinta si metodele de educatie si învatamânt au progresat si s-au dezvoltat pe o baza mult mai larga si pe conceptii mai profunde ale umanitatii. Buckle spunea: „Cu cât civilizatia înainteaza, cu atât iezuitii pierd teren, nu numai datorita propriei lor decaderi., ci dato&amp;shy;rita tuturor modificarilor si schimbarilor care se petrec în mintea ce&amp;shy;lor din jurul lor... De-a lungul sec.16, iezuitii au fost în frunte, dar în timpul sec.18 ei au fost depasiti de timp” (J. Huber).&lt;br /&gt;Capitolul 2. Morala iezuitilor.&lt;br /&gt;Spiritul cuceritor al Societatii lor, dorinta arzatoare de a atra&amp;shy;ge constiintele si de a le pastra sub exclusiva lor influenta, numai acestea i-au putut determina pe iezuiti sa fie mai îngaduitori cu paca&amp;shy;tosii decât confesorii altor ordine sau decât clerul. „Noi nu prindem muste cu otet”, spune pe drept proverbul.Cum am vazut deja, Ignatiu exprima aceeasi idee în diferiti termeni iar fiii lui Loyola si-au extras inspiratia din aceasta. „Extraordinara activitate desfasurata de Ordin în domeniul teologiei morale arata deja ca aceasta stiinta subtila a avut, pentru acesta, o mult mai mare importanta practica decât celelalte stiinte” (H. Boehmer).H. Boehmer ne aminteste faptul ca, confesiunea era rar întâlnita în Evul mediu, iar cei credinciosi recurgeau la ea numai în cazuri grave. Dar caracterul dominant al bisericii romane a determinat o raspândire si o crestere din ce în ce mai mare a acestei practici. De fapt, în tim&amp;shy;pul sec.16, confesiunea devenise o obligatie religioasa care trebuia respectata cu atentie. Ignatiu o considera foarte importanta si recomanda discipolilor ca cît mai multi credinciosi s-o respecte cu regulari&amp;shy;tate.„Rezultatele acestei metode erau extraordinare. Duhovnicii iezuiti se bucurau de aceeasi consideratie ca superiorii lor, iar confesionalul a fost considerat de toti ca un simbol al puterii si activitatii Ordinului. Daca citim «Instructiunile» lui Ignatiu privind confesiunea si teo&amp;shy;logia morala, trebuie sa recunoastem ca, de la început, Ordinul era pregatit sa-i trateze pe pacatosi cu bunatate, ca pe timp ce trecea, se arata din ce în ce mai indulgent, pâna când aceasta bunatate a degenerat în moleseala. Putem întelege cu usurinta de ce aceasta abila indulgenta i-a facut sa aiba atâta trecere. Iata cum au câstigat favorurile nobili&amp;shy;mii si mai marilor acestei lumi, care întotdeauna aveau nevoie de bunavointa confesorilor lor, mult mai mult decât masa pacatosilor de rând”.„Curtile Evului mediu nu au avut niciodata confesori atotputernici. Aceasta figura caracteristica nu a aparut în viata Curtii (regale) decât în timpurile moderne, si Ordinul iezuit a fost acela care a implantat-o  peste tot” (H. Boehmer).H. Boehmer a scris: „În timpul sec. XVII, acesti confesori nu numai ca au obtinut o influenta politica foarte larga, dar chiar au acceptat uneori posturi sau functii politice. În acea vreme, parintele Neidhart a luat conducerea politicii Spaniei ca prim ministru si mare inchizitor. Parintele Fernandez a fost împuternicit sa ia cuvântul si sa voteze în Consiliul de coroana portughez; parintele La Chaise si succesorul sau au ocupat functii de ministri în domeniul bisericesc la curtea Frantei.„Sa ne reamintim de asemenea de rolul jucat de preoti în politica generala si chiar înafara confesionalelor. Parintele Possevino, ca legat &amp;shy;pontifical în Suedia, Polonia, Rusia; parintele Petre, ministru în Anglia, parintele Vota ca sfatuitor intim al regelui Poloniei, Jan Sobiescki. Altii au fost „creatori de regi” în Polonia, mediatori când Prusia a de venit regat. Astfel, trebuie recunoscut ca nici un alt ordin nu arata atât interes si talent pentru politica, si nu depunea atâta activitate în ea ca iezuitii” (H. Boehmer). „Daca "indulgenta" acestor confesori fata de augustii lor pacatosi penitenti a ajutat foarte mult interesele Ordinului si conducerii bise&amp;shy;ricii romane, exact aceleasi metode avantajoase le-au folosit si preoti în ceea ce priveste sfere mult mai modeste. Cu spiritul lor meticulos si chiar intrigant pe care l-au mostenit de la fondatorul Ordinului, celebrii cazuisti Escobar, Mariana, Busenbaum si altii, s-au dedicat studierii fiecarei legi în parte si aplicarea ei în toate cazurile care ar fi putut apare în tribunalul penitentei; brosurile lor despre „teologia morala” au dat Societatii o reputatie universala, cu toate ca abilitatea lor în a deforma si perverti cele mai evidente obligatii morale era atât de evidenta.Iata câteva exemple de scamatorii: „Legea divina spune: ‚Sa nu faci marturie mincinoasa’. Exista marturie mincinoasa numai daca cel ce jura foloseste cuvinte prin care stie ca induce în eroare pe judecator. Folo&amp;shy;sirea termenilor ambigui este de aceea permisa, si chiar scuza unor li&amp;shy;mite mintale poate fi folosita în anumite împrejurari”. „Daca un barbat îsi întreaba sotia adultera daca ea a rupt contractul conjugal, ea poa&amp;shy;te raspunde fara ezitare «nu» atât timp cît contractul de casatorie exista. Odata ce ea a obtinut iertarea la confesional, ea poate spune ‚sunt fara pacat’, daca în timp ce spune asta, ea se gândeste la ierta&amp;shy;rea care a luat de la ea povara pacatului ei. Daca sotul este neîncreza&amp;shy;tor, ea îl poate reasigura, spunându-i ca ea nu a comis adulterul, si daca mai comite adulter ea este obligata sa-l marturiseasca”.Nu este greu sa ne imaginam ca o asemenea teorie a avut un mare succes în rândul frumoaselor doamne care pacatuiau si se pocaiau!De fapt, escortele lor galante erau tratate în acelasi fel: „Legea lui Dumnezeu porunceste: ‚Sa nu ucizi’. Dar asta nu înseamna ca orice om care ucide pacatuieste împotriva acestei legi. De exemplu, daca un nobil este amenintat cu lovituri sau este batut, el îl poate ucide pe agreso&amp;shy;rul lui; dar, desigur, aceasta este valabila doar pentru nobili, nu si pentru oamenii de rând, pentru ca nu este nimic dezonorant ca un om de rând sa primeasca o bataie...”. „În acelasi fel, un slujitor care îsi ajuta stapânul sa violeze o tânara, nu comite un pacat de moarte daca se teme de dezavantajele serioase sau de felul în care va fi tratat daca refuza sa o faca. Daca o tânara fata ramâne însarcinata, poate fi provocat avortul daca greseala ei conduce la necinstirea ei sau a unui mem&amp;shy;bru al clerului”.Cât despre parintele Benzi, el a avut timpul lui de glorie atunci când a declarat: „este doar o ofensa usoara sa pipai sânii unei calugarite”. Din cauza aceasta, iezuitii au fost porecliti „teologi mamelari”. Dar, în ceea ce-l priveste, celebrul cazuist Thomas Lanchez me&amp;shy;rita un premiu pentru lucrarea lui „De matrimonio”, în care piosul au&amp;shy;tor studiaza cu detalii rusinoase toate variantele pacatului carnii. Sa studiem mai departe aceste maxime convenabile în ceea ce priveste latura politica, în special acelea referitoare la legitimitatea asa&amp;shy;sinarii tiranilor gasiti vinovati de lipsa de energie în activitatea lor fata de interesele Sfântului Scaun. H. Boehmer are de spus urmatoarele: „Cum am vazut deja, nu este greu sa te feresti de pacatul de moarte. Depinzând de împrejurari, noi trebuie doar sa folosim mijloacele exce&amp;shy;lente puse la îndemâna de preotii iezuiti: ‚echivocul, rezervele (limitele) mintale, teoria subtila a scopului intentiilor’ si noi vom fi în stare sa comitem, fara a face pacat, fapte care sînt considerate cri&amp;shy;minale de catre masele ignorante, dar în care nici chiar cel mai sever preot nu va fi în stare sa descopere vreo urma de pacat de moarte”. Printre cele mai criminale maxime iezuite, una care a indig&amp;shy;nat peste masura si merita a fi examinat este: „Un calugar sau preot are voie sa ucida pe acei ce sunt pe cale sa-l defaimeze pe el sau co&amp;shy;munitatea lui”. Asa ca Ordinul si-a acordat siesi dreptul de a-si elimina adversarii, si chiar pe acei membri ai lui care, iesind din Ordin, sunt prea vorbareti. Aceasta perla se gaseste în „Teologia parintelui L' Amy”.Mai este un caz în care acest principiu îsi gaseste aplicatia. Acelasi iezuit a fost destul de cinic pentru a scrie: „Daca un parinte, cedând ispitei, abuzeaza de o femeie iar ea face publica întâmplarea si, din cauza aceasta, îl dezonoreaza, acelasi parinte o poate ucide pentru a evita caderea în dizgratie!”Un alt fiu al lui Loyola, citat de „Marea torta”, Caramuel, crede ca aceasta maxima trebuie sustinuta si aparata: „Parintele poate s-o foloseasca ca o scuza pentru a ucide femeia si astfel sa-si pastreze onoarea”.Aceasta teorie monstruoasa a fost folosita ca sa acopere multe crime comise de preoti si probabil a fost în 1956 motivul, daca nu cauza, pentru lamentabila afacere cu preotul din Uruffe.&lt;br /&gt;&lt;br /&gt;Capitolul 3. Eclipsa Companiei.&lt;br /&gt;Succesul pe care Societatea lui Isus l-a obtinut în Europa si în tinuturile îndepartate, chiar daca au fost presarate cu câteva nenoro&amp;shy;ciri, i-a asigurat o situatie proeminenta pentru o lunga perioada de timp. Dar, asa cum am mentionat mai înainte, timpul n-a lucrat în favoa&amp;shy;rea ei. Pe masura ce ideile si stiinta evoluau, tinzând sa elibereze mintile, oamenii de rând si monarhii gaseau din ce în ce mai greu de suportat opresiunea acestor campioni ai „teocratiei”.De asemenea, multe abuzuri nascute din acest succes au subminat Societatea în mod tacit. Pe lânga politica, în care era adânc implicata în detrimentul intereselor nationale, activitatea sa devoratoare s-a facut simtita curând si în domeniul economiei.„Parintii iezuiti au devenit prea implicati în afaceri care nu aveau nimic în comun cu religia, în comert, schimburi, lichidatori ai falitilor. Colegiul Roman, care ar fi trebuit sa ramâna modelul moral si intelectual al iezuitilor, avea cantitati uriase de stofa executata în manastirea de la Macerata, pe care o vindeau în târguri la un pret sca&amp;shy;zut. Centrele lor din India, Antile, Mexic si Brazilia au început curând comertul cu coloniile. În Martinica, un împuternicit a creat vaste plan&amp;shy;tatii care erau lucrate de sclavi negri” (Pierre Dominique).Aceasta este partea comerciala a misiunilor din strainatate care este mentinuta de fapt si în zilele noastre. Biserica romana nu a dispretuit niciodata extragerea de profituri temporare de pe urma cuceririlor ei spirituale. În ceea ce-i priveste, iezuitii erau ca toate celelalte ordine religioase; ei chiar le-au întrecut. În orice caz, stim ca, recent, preotii albi se numara printre cei mai bogati proprietari de pamânturi din Africa de Nord.Fiii lui Loyola au fost foarte zelosi atât în a folosi munca pagânilor, cît si în a le salva sufletele. În Mexic, ei aveau mine de aur si rafinarii de zahar; în Paraguai, plantatii de ceai si cacao, fabrici de covoare; ei cresteau vite si exportau anual 80.000 de magari”.Cum putem vedea, evanghelizarea copiilor lor „rosii” a fost o sursa buna de beneficii. Si pentru a scoate un profit si mai mare, preotii nu au ezitat sa fure din tezaurul de stat, cum s-a vazut si este binecunoscut cazul cutiilor de ciocolata descarcate la Cadiz si care erau pline cu praf de aur. Episcopul Palafox, trimis ca inspector de papa Inocentiu VIII, i-a scris în 1647: „Toata bogatia Americii de Sud este în mâna iezuitilor”.Afacerile financiare erau chiar foarte avantajoase. „În Roma, teza&amp;shy;urul Ordinului facea plati ambasadei Portugaliei în numele guvernului portughez. Când August II s-a dus în Polonia pentru a-si recâstiga tronul, preotii Vienei i-au deschis un cont acestui monarh nevoias si iezuitilor de la Varsovia. În China, preotii împrumutau bani negustorilor cu dobânzi de 25, 50 si chiar de 100%. (Chiar si azi – 1993 – când intri în Aeroportul Fiumicino-Roma, prima agentie de schimb valutar apartine de „Banco di Spirito Sancto”, banca Vaticanului - n.t.).Lacomia scandaloasa a Ordinului, morala lor nedefinita, nesfârsitele lor intrigi politice si totodata încalcarea prerogativelor clerului au stârnit pretutindeni o dusmanie si ura de moarte împotriva lui. În rândul claselor sus-puse, a cazut într-o totala dizgratie prin com&amp;shy;promitere si, în Franta în orice caz, eforturile lui de a mentine oamenii într-o supunere formala si superstitioasa au dat nastere inevitabil unei emancipari intelectuale.Cu toate acestea, prosperitatea materiala de care s-a bucurat Societatea, pozitia dobândita la Curte si în special ajutorul dat de Sfântul Scaun, pe care ei îl credeau de neclintit, i-au mentinut pe iezuiti în completa siguranta chiar si în perioada de început a deca&amp;shy;derii lor. Nu trecusera ei deja prin multe furtuni, suferind cam 30 de expulzari de la momentul înfiintarii Societatii pâna la mijlocul secolului 18? Aproape de fiecare data ei se întorsesera, mai devreme sau mai târziu, sa-si reocupe pozitiile pierdute. Dar aceasta noua eclipsa care-i ameninta era pe cale sa fie totala si avea sa dureze mai mult de 40 de ani.Lucrul cel mai ciudat este ca primul atac împotriva atotputernicei Societati a venit din foarte catolica Portugalie, unul din bastioanele cele mai puternice ale iezuitilor din Europa. Influenta exercitata asupra marii de catre Anglia înca de la începutul secolului, a fost probabil una din cauzele acestei razvratiri.Un tratat fixând granitele în America, încheiat între Spania si Portugalia în 1750, daduse portughezilor un vast teritoriu în estul fluviului Uruguai, unde activau iezuitii. În consecinta, preotii au trebuit sa se retraga de aceasta parte a noii frontiere, în teritoriul spaniol. Asa ca ei i-au înarmat pe guarani si au dus un lung razboi de partizani, ramânând în final stapâni ai teritoriului care fu dat înapoi Spaniei.Marchizul de Pombal, prim ministru portughez, s-a simtit de-a dreptul insultat. Pe lânga aceasta, acest fost elev iezuit nu a pastrat caracteristicile Ordinului si îsi extrasese inspiratia din filozofii francezi si englezi în detrimentul vechilor lui dascali. În 1757 el i-a dat afara pe confesorii iezuiti din familia regala si a interzis membrilor Societatii sa mai predice. Dupa câteva certuri cu ei, el a emis un pamflet public „Scurta dare de seama asupra regatului iezuit din Paraguai”, care a facut mare vâlva si prin care a obtinut efectuarea unei anchete din partea papei Benedict XIV si, în final, îndepartarea iezuitilor din toate regiunile tarii.Chestiunea aceasta a facut senzatie în Europa si în special în Franta unde, curând dupa aceea, parintele La Valette a dat faliment; el era un „om de afaceri” care facea tranzactii imense de zahar si cafea pentru Companie. Refuzul Companiei de a-i plati datoriile, i-au fost fa&amp;shy;tale (Companiei n.t.). Parlamentul, nemultumindu-se cu o condamnare de drept comun, a examinat Constitutia Companiei, declarând asezamintele ei din Franta ca fiind ilegale si a condamnat 24 de lucrari ale principali&amp;shy;lor ei autori. Pe 6 aprilie 1762 este publicata o declaratie de arestare (Acuzatie) cu urmatoarea formulare: „Institutia în cauza este inadmisibila în orice stat civilizat, pentru ca este de natura ostila oricarei autoritati spirituale sau lumesti; ea cauta sa introduca în biserica si în stat, sub paravanul plauzibil al unei institutii religioase, nu un ordin cu adevarat doritor sa împrastie desavârsirea evanghelica, ci un corp politic trudind fara odihna si uzurpând întreaga autoritate prin orice mijloace indirecte, secrete sau ocolite...”În concluzie, doctrina iezuita a fost descrisa dupa cum urmeaza: „Perversa, o distrugere a tuturor principiilor religioase si cinstite, insultând morala crestina, vatamatoare societatii civile, ostila drepturilor natiunilor, puterii regale si chiar securitatii suveranilor si supunerii oamenilor de rând; potrivita pentru a stârni mari perturbari în stat, ea zamisleste si mentine cea mai vatamatoare cale de corupere a inimilor oamenilor”.În Franta, proprietatile Societatii au fost confiscate în beneficiul Coroanei si nici unui membru al ei nu i s-a permis sa mai ramâna în re&amp;shy;gat daca nu renunta la juramântul sau si daca nu jura supunere regulilor generale ale clerului francez.La Roma, Generalul iezuit Ricci obtine de la papa Clement XIII o bula confirmând privilegiile Ordinului si proclamându-i nevinovatia. Dar era prea târziu. In Spania, Bourbonii interzisesera toate asezamintele Societatii, atât cele din capitala cât si cele din colonii. Astfel a luat sfârsit statul iezuit al Paraguaiului. Guvernele din Napoli, Parma si chiar Marele Stapân de Malta, i-au expulzat pe fiii lui Loyola din te&amp;shy;ritoriile lor. Cei 60.000 care se aflau în Spania au trait o experienta stranie dupa ce au fost aruncati în închisoare: „Regele Carol III i-a trimis pe toti la papa împreuna cu o scrisoare prin care spunea ca el îi ‚supune întelepciunii si controlului imediat al Sfintiei Voastre’. Dar când nenorocitii erau pe cale sa debarce la Civita-Vecchia, au fost întâmpinati cu lovituri de tun din ordinul propriului lor General, care deja avea pe cap grija iezuitilor portughezi si nu mai putea sa-i hraneasca nici pe acestia. Ei de abia au reusit sa-si gaseasca un adapost la o manastire din Corsica” (Pierre Dominique).„Clement XIII, ales în 6 iulie 1758, a rezistat mult timp cererilor presante ale câtorva natiuni care cereau scoaterea înafara legii a iezuitilor. Era pe cale sa cedeze si aranjase deja un Consistoriu pe 3 februarie 1769, cu ocazia caruia trebuia sa spuna cardinalilor hotarârea sa de a ceda dorintei acestor Curti; în noaptea dinaintea acestei zile speciale el a cazut deodata bolnav si în timp ce se îndrepta spre pat, striga: „Mor...”. Este foarte periculos sa ataci iezuitii (Baron de Ponnat, „Istoria variatiunilor si contradictiilor bisericii romane”, pag. 215 ).A fost format un conclav de cardinali care a durat trei luni. În final, cardinalul Ganganelii a îmbracat mitra si si-a luat numele de Clement XIV. Curtile regale care-i alungasera pe iezuiti continuau sa ceara interzicerea totala a Societatii. Dar papalitatea nu era grabita sa aboleasca acest instrument principal care folosea la îndeplinirea politicii sale, si au trecut astfel patru ani pâna când Clement XIV, constrâns de atitudinea ferma a oponentilor sai – care ocupasera câteva din Statele pontificale – a semnat în sfârsit actul dizolvarii, „Dominus ac Redemptor” în 1773. Ricci, Generalul Ordinului, a fost chiar închis în castelul Saint Angelo unde a si murit câtiva ani mai târziu.„Iezuitii pareau doar ca se supun acestui Ordin care îi condamna... Ei au scris numeroase pamflete împotriva papei si cu scopul de a provoc rebeliune; au spus tot felul de minciuni si au calomniat aratând cum au fost comise atrocitati atunci când proprietatile lor din Roma le-au fost confiscate” (J. Huber).Moartea papei Clement XIV, 14 luni mai târziu, a fost atribuita iezuitilor de o parte a opiniei europene. „În principiu cel putin, iezu&amp;shy;itii nu mai existau; dar Clement XIV stia foarte bine ca semnând con&amp;shy;damnarea la moartea a Ordinului, el si-a semnat-o si pe a lui: „Aceasta interdictie este în sfârsit realizata”, a exclamat el, „si nu-mi pare rau de asta, . , as face-o din nou daca nu ar fi deja facuta; dar aceasta interdictie ma va ucide” (Caraccioli „Viata papei Clement XIV”, pag.313)Ganganelli a avut dreptate; curând dupa semnarea interdictiei, au aparut pe pereti afise care aratau invariabil cinci litere I.S.S.S.V. si fiecare se întreba ce însemna asta. Clement a înteles imediat si a declarat cu curaj: „Asta înseamna ‚In Settembre, Sara Sede Vacante’ (În septembrie Scaunul va fi vacant), adica papa va fi mort” (Baron de Ponnat)Iata înca o marturie: „Papa Ganganelli nu a supravietuit mult timp dupa lichidarea iezuitilor” a spus Scipion de Ricci. „Darea de seama asupra bolii si mortii sale, trimisa Curtii de la Madrid prin ambasadorul Spaniei la Madrid, a dovedit ca el fusese otravit; dupa câte stim, nici o ancheta nu a fost facuta în privinta acestui eveniment, nici de car&amp;shy;dinali, nici de noul pontif. Faptasul acestei abominabile fapte a avut deci ocazia sa scape de judecata lumii ,. dar nu va fi în stare sa scape de judecata Domnului” (Potter, „Viata lui Scipion de Ricci”, pag.18). „Putem afirma cu siguranta ca, la 22 septembrie 1774, papa Clement XIV a murit otravit” (Baron de Ponnat).Între timp, împarateasa Austriei, Maria Tereza, îi expulzase deasemenea pe toti iezuitii din cuprinsul imperiului. Numai Frederic al Prusiei si Ecaterina II, împarateasa Rusiei, i-au primit în tarile lor ca educatori. În Prusia, ei au reusit sa stea doar zece ani, pâna în 1786. Rusia le-a fost favorabila pentru mai mult timp dar si acolo, din aceleasi motive, ei au trezit animozitatea guvernului.„...Lichidarea schismei (dintre catolicism si ortodoxie - n.t.) readucerea Rusiei sub autoritatea papei i-a atras cum atrage lampa o molie. Ei au lansat un program de propaganda activa în rândurile armatei si aristocratiei si au luptat împotriva Societatii Biblice create de tar. Ei au repurtat câteva succese si au reusit convertirea printului Galitin, nepotul ministrului cultelor. Asa ca tarul a intervenit si a dat ordinul din 20 decembrie 1815” (Pierre Dominique).Nu este nevoie sa spunem ca motivele acestui ordin, care i-a expulzat pe iezuiti din Moscova si Sankt Petersburg, au fost aceleasi ca si în celelalte tari. „Noi ne-am dat seama ca ei nu-si îndeplineau îndatoririle pe care le asteptam de la ei... În loc sa traiasca ca locuitori pasnici într-o tara straina, ei au tulburat religia grec-ortodoxa care este religia predominanta în imperiul nostru din timpuri stravechi si în care sta pacea si fericirea natiunilor de sub sceptrul nostru. Ei au abuzat de încrederea noastra pe care au obtinut-o si au facut tineretul sa se încreada în ei si au facut ca femeile noastre sa se abata de la închi&amp;shy;narea noastra straveche... Nu suntem surprinsi ca acest ordin religios a fost eliminat din fiecare tara si ca actiunile lor nu au fost tolerate niciunde” (Pierre Dominique).În 1820, în sfârsit, au fost luate masuri generale pentru a-i ex&amp;shy;pulza din întreaga Rusie.Dar, pentru ca evenimentele politice au permis aceasta, ei au pus din nou piciorul în Europa de Vest, urde Ordinul lor a fost restabilit în mod solemn de papa Pius VII în 1814.Semnificatia politica a acestei hotarâri este clar exprimata de M. Daniel-Rops, un mare prieten al iezuitilor. El a scris privitor la „reaparitia” fiilor lui Loyola: „Era imposibil sa nu vezi în aceasta un act evident de contra-revolutie” (Daniel-Rops, de la Academia franceza „Restabilirea Companiei lui Isus”, studii, septembrie 1959).&lt;br /&gt;Capitolul 4. Renasterea Societatii lui Isus în sec. XIX.&lt;br /&gt;Mentionam anterior ca, atunci când Clement XIV a fost constrâns sa lichideze Ordinul iezuitilor, el a spus în mod aparent: „Mi-am taiat mâna mea dreapta”. Afirmatia pare destul de plauzibila. Sfântul Scaun gasea prea greu sa împarta dominatia asupra lumii cu cel mai important instrument al sau. Decaderea Ordinului, o masura politica impusa de împrejurari, a fost treptat atenuata de succesorii lui Clement XIV, Pius VI si Pius VII; si daca eclipsa oficiala a iezuitilor a durat 40 de ani, aceasta s-a întâmplat din cauza revolutiilor din Europa, rezultând din revolutia franceza. În orice caz, aceasta eclipsa nu a fost niciodata totala.„Majoritatea iezuitilor au stat în Austria, Franta, Spania, Italia, amestecându-se cu clerul. Se întâlneau unii cu altii sau se strângeau în numar cât puteau de mare. În 1794, Jean de Tournely a fondat Societatea „Sacre Coeur” (Sfânta Inima) în Belgia, ca un corp didactic. Multi iezuiti s-au alaturat acesteia. Trei ani mai târziu, Tyrolean Paccanari, care se credea, un nou Ignatiu, a  fondat „Societatea Fratilor în Credinta”. În 1799 cele doua societati s-au unit cu parintele Clariviere în frunte; el era unicul supravietuitor al iezuitilor francezi. În 1803, s-au unit cu ei iezuitii rusi. Ceva coerent se întorcea din nou la viata, dar masele po&amp;shy;pulare si chiar cei mai multi politicieni nu au recunoscut aceasta de la început” (Pierre Dominique).Revolutia franceza, iar apoi Imperiul, au dat Companiei lui Isus o credibilitate neasteptata; era o reactie de aparare izvorâta în vechea monarhie împotriva noilor idei. Napoleon I a descris Societatea lui Isus ca „foarte periculoasa; ea nu va fi tolerata în Imperiu”. Dar, când Sfânta Alianta a triumfat, noii monarhi nu au respins ajutorul acestor absolutisti pentru a aduce din nou la supunere stricta pe oameni.Dar timpurile se schimbasera. Toate abilitatile venerabililor parinti puteau doar sa întârzie, dar nu sa-i opreasca propagarea ideilor liberale, iar eforturile lor se dovedira mai degraba daunatoare decât folosi&amp;shy;toare. În Franta, Restaurarea a experimentat-o într-un mod amar. Ludovic XVIII, politician neîncrezator si abil, a încercat sa frâneze cît a pu&amp;shy;tut ridicarea reactionarilor ultraregalisti. Dar sub Carol X, limitat si foarte devotat, iezuitii au obtinut usor reabilitarea. Legea care îi ex&amp;shy;pulzase în 1764 era înca în vigoare. Nici o problema. Ei au reînsufletit faimoasa „Congregatie”, primul tip de Opus Dei. Aceasta pioasa fratie, compusa din ecleziasti si laici, putea fi întâlnita peste tot, pretinzând ca „purifica” armata, magistratura, administratia, profesoratul; tineau prelegeri în toata tara, plantând cruci comemorative oriunde se duceau. Multe dintre ele sînt acolo si astazi. Prin ceea ce faceau atâtau pe credinciosi sa lupte împotriva necredinciosilor, devenind atât de urâti de oameni, încât un catolic devotat si legitimist ca Montlosier a spus: „Misionarii nostri au aprins focuri pretutindeni. Daca ar fi sa ni se trimita ceva, as prefera ciuma marseilleza decât mai multi misionari”. În 1828, Carol X a retras Ordinului dreptul de a învata, dar era prea târziu. Dinastia s-a prabusit în 1830.Urâti si acoperiti de rusine, fiii lui Loyola au ramas totusi în Franta, dar deghizati, pentru ca Ordinul era înca abolit. Ludovic Filip si Napoleon III i-au tolerat. Republica i-a împrastiat doar în 1880, sub administratia lui Jules Ferry. Închiderea totala a asezamintelor lor s-a petrecut în 1901, sub legea separarii.De-a lungul sec. XIX, istoria Companiei în America si jumatate de Europa a fost plina de suisuri si coborâsuri, ca si în trecut, în tim&amp;shy;pul luptelor cu noile idei. „Oriunde oamenii cu gândire liberala ieseau victoriosi, iezuitii erau respinsi. Pe de alta parte, când adversarii au triumfau, ei se refaceau în scopul de a apara tronul si altarul. Asa ca au fost expulzati din Portugalia (1834) , Spania (1820, 1835, 1868), din Elvetia (1848), Germania (1872) si Franta (1880, 1901).„În Italia, începând din 1859, toate asezamintele si colegiile lor fura treptat luate de la ei, astfel ca au fost nevoiti sa opreasca toate activitatile prevazute în legea lor. Acelasi lucru s-a întâmplat în re&amp;shy;giunile latino-americane. Ordinul a fost suspendat din activitate în Guatemala (1872), Mexic (1873), Brazilia (1874), Ecuador, Columbia (1876) si Costa Rica (1884).„Singurele tari în care iezuitii traiau în pace erau cele în care protestantii erau în majoritate: Anglia, Suedia, Danemarca, SUA. Poate parea surprinzator la prima vedere, dar explicatia sta în faptul ca în aceste tari iezuitii nu erau capabili sa exercite o influenta politica. Fara îndoiala, ei acceptau acest fapt mai mult din necesitate decât din înclinatie. Altminteri, ei ar fi profitat de fiecare ocazie pentru a in&amp;shy;fluenta legislatia si administratia în mod direct prin manevrarea claselor conducatoare, sau indirect prin agitarea continua a maselor catolice.Ca sa fim sinceri, aceasta imunitate a tarilor protestante fata de încercarile iezuite era departe de a fi completa.„În Statele Unite – scrie M. Fulop-Miller – Compania lui Isus si-a desfasurat activitatea în mod sistematic si fructuos pentru o lunga perioada de timp, fiindca nu era constrânsa de nici o lege”. „Eu nu sunt multumit de renasterea iezuitilor”, scria fostul presedinte al Uniunii, John Adams, succesorul lui Thomas Jefferson, în 1816. „Roiuri de iezuiti s-au prezentat deghizati ca tipografi, scriitori, publicisti, profesori de scoala. Daca vreodata o grupare de oameni ar merita blestemul etern pe acest pamânt si în iad, atunci aceasta ar fi Societatea lui Loyola. Însa, cu sistemul nostru de libertate religioasa, noi le oferim un bun refugiu”. Si Jefferson raspunde: „Ca si tine, sînt împotriva restabilirii iezuitilor, care face ca lumina sa cedeze întunericului”. Teama astfel ex&amp;shy;primata s-a dovedit a fi îndreptatita, asa cum vom vedea, mai târziu.&lt;br /&gt;Capitolul 5. Al doilea Imperiu si Legea Falloux - Razboiul din 1870&lt;br /&gt;În capitolul precedent, am mentionat toleranta de care se bucurau iezuitii în Franta sub Napoleon III, chiar daca Societatea era interzisa în mod oficial. În orice caz, nu ar fi putut fi altfel atâta timp cît regimul datora existenta sa – în mare parte – bisericii romane, al carei sprijin nu înceta atât timp cît dura regimul. Dar era atât de costisitor pentru Franta!Cititorii „Progresul de Pas-de-Calais”, o publicatie pentru care viitorul împarat scrisese câteva articole în 1843 - 1844, nu-l puteau suspecta de indulgenta fata de ultramontanism (curentul care sustinea infailibilitatea papei - n.t.), judecând dupa urmatoarele: „Clerul cere, sub pretextul libertatii învatamântului, dreptul de a instrui tineretul. Statul, pe de alta parte, cere deasemenea dreptul instruirii publice directe pentru interesele proprii. Aceasta lupta este rezultatul opiniilor divergente ale guvernului si bisericii. Amândoua doresc sa influenteze tânara generatie, pornind din directii opuse si în sprijinul profitului lor direct. Noi nu credem ca toate legaturile dintre biserica si autoritatea civila trebuie rupte pentru a opri aceasta disensiune. Din pacate, preotii Frantei, în general, se opun intereselor democratice; a le permite sa construiasca scoli fara a-i controla înseamna a-i încuraja sa învete lumea sa urasca revolutia si libertatea”. Si apoi: „Clerul va înceta sa mai fie ultramontanist în momentul în care cineva îi va obliga sa se moder&amp;shy;nizeze si sa se amestece cu oamenii care îsi dobândesc pregatirea prin aceleasi metode si din aceleasi surse ca si masa populara”.Referitor la modul în care erau pregatiti preotii germani, autorul spune: „În loc sa fie separati de restul lumii din copilarie si instalati în seminarii, urând societatea în care trebuie sa traiasca, ei ar trebui sa învete mai întâi sa fie cetateni înainte de a fi preoti”.Aceasta nu a încurajat clericalismul politic al viitorului împarat, pe atunci un „carbunar”. Dar ambitia de a ocupa tronul l-a facut în curând foarte supus Romei. Nu l-a ajutat chiar Roma sa faca primul pas?„Facut presedinte al Republicii la 10 decembrie 1848, Louis Napoleon Bonaparte a strâns în jurul lui un grup de ministri, unul din acestia fiind M. Falloux. Cine este acest M. Falloux? O unealta a iezuitilor... Pe 4 ianuarie 1849, el formeaza o comisie a carei rol este de a pregati o mare reforma legislativa a învatamântului primar si gimnazial”. În cursul discutiilor, M. Cousin remarca faptul ca biserica greseste legându-si soarta de iezuiti. Domnul Dupanloup a aparat energic Societatea... Era în pregatire o lege care dadea unele libertati iezuitilor. „În trecut, Statul si Universitatea fusesera aparate de invazia iezuitilor; noi am fost nedrepti si am gresit. Noi am cerut ca guvernul care a aplicat legea împotriva acestor agenti straini sa acorde iertarea lor. Ei sunt cetateni buni care au fost calomniati si judecati gresit; ce putem face ca sa le aratam respectul si stima pe care le-o datoram? „Puneti în mâinile lor pregatirea tinerei generatii”. „Acesta este de fapt scopul legii din 15 martie 1850... Aceasta lege nu&amp;shy;meste un consiliu superior pentru educatie publica în care clerul are o pozitie dominanta (art.1); face din cler stapânul scolilor (art.44); da asociatiilor religioase dreptul sa deschida scoli particulare, fara a trebui sa ceara socoteala asupra congregatiei neautorizate (iezuitii) (art.172). Domnul M. Barthelemy Saint Hilaire încearca în van sa demonstreze ca scopul autorilor acestui proiect este de a oferi monopolul educatiei clerului si de aceea aceasta lege ar fi fatala universitatilor; Victor Hugo striga în zadar: „Aceasta lege este un monopol în mâinile acelora care încearca sa faca învatamântul sa izvorasca din sacristie si guvernarea din confesional” (Adolphe Michel „Iezuitii”, pag.66 ).Dar adunarea legislativa ignora aceste proteste. Ba prefera sa as&amp;shy;culte pe domnul Montalembert, care exclama: „Noi vom fi înghititi daca nu vom opri imediat tendinta spre rationalism si demagogie; si mai mult, aceasta poate fi oprita numai cu ajutorul bisericii”. Si el adauga, pen&amp;shy;tru a fi sigur ca semnificatia acestei legi este bine descrisa: „Unei armate de profesori corupti si anarhici trebuie sa-i opunem armata clerului”. Legea a fost votata. Niciodata pâna atunci nu obtinusera iezuitii în Franta o victorie mai deplina.Domnul de Montalembert a admis plin de mândrie: „Eu apar dreptatea (justitia) prin sustinerea guvernului Republicii, care a facut atâtea ca sa salveze ordinea si sa mentina unitatea poporului francez; mai ales ca guvernul a facut mai multe servicii bisericii catolice decât toate celelalte guverne la putere în ultimele doua secole”.Toate acestea s-au întâmplat acum o suta de ani, dar ne par foarte cunoscute astazi. Dar sa vedem cum actiona Republica condusa de Louis Napoleon pe plan international.Revolutia din 1848, printre alte consecinte în Europa, a provocat ridicarea italienilor din Roma împotriva papei Pius IX, suveranul lor, care se refugiase la Gaeta. S-a proclamat Republica Romana. Printr-un scandalos paradox, Republica Franceza, în acord cu austriecii si regele Neapolelui, l-au readus la tron pe suveranul nedorit.Un regiment francez a asediat Roma si a cucerit-o în 2 iulie 1849, restaurând puterea pontificala; ea a reusit sa se mentina cu ajutorul unei divizii franceze de ocupatie, care a parasit Roma numai dupa primul dezastru din razboiul franco-german (1870)”. Începutul fusese promitator.„Lovitura din 2 decembrie 1851 a cauzat proclamarea Imperiului. Presedintele Republicii, Louis Napoleon, îi favorizase pe iezuiti în tot felul. Acum împarat, nu refuza nimic complicilor si aliatilor lui. Clerul si-a dat binecuvântarea asupra masacrelor si surghiunurilor facute la 2 decembrie. Singurul responsabil de aceasta lovitura abominabila era privit ca mânuitorul providential. Arhiepiscopul Parisului care vazuse masacrul pe bulevard, exclama: „Omul pregatit de Dumnezeu, a venit! Degetul lui Dumnezeu nu a fost niciodata mai vizibil ca în evenimentele care au avut un atât de mare rezultat”.Episcopul de Saint Flour a spus de la amvonul sau: „Dumnezeu l-a ridicat pe Louis Napoleon; El îl alesese deja pe el ca sa fie împarat. Da, dragii mei frati, Dumnezeu l-a consacrat dinainte prin binecuvântarea pontifului sau si a preotilor; El însusi l-a ales; putem noi sa ignoram alegerea Domnului?”Episcopul de Nevers saluta în mod fatarnic pe „instrumentul provi&amp;shy;dentei”. „Aceasta adulatie vrednica de mila, care ar putea fi marita, merita o recompensa. Aceasta recompensa a fost completa eliberare a ie&amp;shy;zuitilor pe toata durata Imperiului. Societatea lui Isus a fost literal&amp;shy;mente stapâna Frantei timp de 18 ani... s-a îmbogatit, si-a înmultit asezamintele si si-a raspândit influenta. Actiunea ei a fost simtita în toate evenimentele timpului, în special în expeditia din Mexic si în declararea razboiului din 1870”.„Imperiul înseamna pace”, a declarat noul suveran. Dar, la doi ani dupa urcarea pe tron, a început primul razboi din cele care s-au succe&amp;shy;dat în timpul domniei lui; istoria ar putea vedea fara legatura între ele cauzele care au determinat aceste razboaie, daca nu am cunoaste elementul lor comun: apararea intereselor bisericii catolice. Razboiul din Crimeea, primul dintre acestea – a slabit Franta, nefiind profitabil pe plan national – este un exemplu caracteristic.Nu un om care se împotrivea clerului, ci abatele Brugerette a fost acela care a scris: „Cuvântarile celebrului Theatine” (parintele Ventura) tinute în capela din Les Tuileries în 1857, prezinta Restaurarea Imperiului ca pe o lucrare a lui Dumnezeu... si îl proslavea pe Napoleon III pentru ca apara religia în Crimeea si facea sa straluceasca iarasi maretele zile ale Cruciadelor în Est... Razboiul Crimeii a fost privit ca un compliment adus expeditiei Romane... El a fost laudat si slavit de întreg clerul, plin de admiratie pentru fervoarea religioasa a trupelor care au asediat Sevastopolul.Saint Beuve a povestit în mod miscator cum Napoleon III a trimis o imagine a sfintei Fecioare flotei franceze.Paul Leon, membru al Institutiei, a explicat ce a însemnat aceasta expeditie care a entuziasmat clerul: „O cearta între calugari a reînviat &amp;shy;problema Estului: s-a nascut din rivalitatea dintre biserica latina si cea ortodoxa în legatura cu protejarea locurilor sfinte (Palestina). Cine sa vegheze asupra bisericilor din Betleem, sa tina cheile si sa conduca activitatea? Cum este posibil ca aceste chestiuni minore sa poata învrajbi doua mari imperii?... Dar, în spatele calugarilor bisericii latine se afla partida catolica franceza, iar în spatele solicitarilor ortodoxe era influenta Rusiei” (Paul Leon, „Razboiul pentru pace”, pag. 321-323).Tarul invoca protectia pe care trebuia s-o asigure bisericii ortodoxe si pentru a o face în mod practic, a cerut flotei sa foloseasca strâmtoarea Dardanele. Anglia, care era sprijinita de Franta, refuza si razboiul izbucneste. „Franta si Anglia puteau ajunge la teritoriile ta&amp;shy;rului numai prin Marea Neagra, cu ajutorul turcilor... Din acest punct, razboiul Rusiei devine razboiul Crimeii si este în întregime concentrat în asedierea Sevastopolului, un episod costisitor si fara rezultat. Batalii sângeroase, epidemii ucigatoare si suferinte inumane au costat Franta o suta de mii de morti (Paul Leon).Trebuie subliniat ca acesti o suta de mii de morti erau soldati a lui Hristos si gloriosi „martiri ai credintei”, dupa spusele arhiepiscopului Parisului, Sibour, care a declarat în acel timp: „Razboiul Crimeii, dintre Franta si Rusia, nu este un razboi politic, ci unul sfânt; nu se lupta un stat cu altul, sau un popor contra altuia, ci este un razboi religios, o cruciada”. (Journet, „Exigente crestine în politica”, pag. 274)Recunoasterea este fara ocolisuri. Nu am auzit acelasi lucru nu cu mult timp în urma, în timpul ocupatiei naziste, spus în termeni identici de preotii papei Pius XII si chiar de catre Pierre Leval, presedintele consiliului primariei din Vichy?În 1863 are loc o expeditie în Mexic. Despre ce este vorba, ce urmarea? Sa transforme o republica laica într-un imperiu si sa-l ofere lui Maximilian, arhiduce al Austriei. Austria era stâlpul principal al papalitatii. Se voi a de asemenea ridicarea unei bariere împotriva influentei protestantismului din Statele Unite ale Americii asupra Americii de Sud. Albert Bayet a scris cu perspicacitate: „Telul razboiului este de stabili un Imperiu catolic în Mexic si de a reduce drepturile oamenilor ca si campania din Siria si cele doua din China, aceasta servind intere&amp;shy;sele catolice” (Albert Bayet, „Istoria Frantei”).Stim cum, în 1867, dupa ce armata franceza s-a reîmbarcat, Maximilian, ghinionistul campion al Sfântului Scaun a fost facut prizonier când Queretaro s-a predat si a fost împuscat, facând loc instaurarii republicii conduse de biruitorul Juarez.Cu toate acestea, se apropia momentul când Fratia trebuia sa pla&amp;shy;teasca înca odata mult mai scump pentru sprijinul politic dat de Vatican tronului imperial. În timp ce armata franceza îsi varsa sângele în cele patru zari ale lumii, devenind tot mai slaba si aparând interese care nu erau ale ei, Prusia, sub mâna puternica a viitorului „cancelar de fier”, era ocupata în a-si extinde puterea militara cu scopul unirii tuturor statelor germane într-un singur bloc. „Austria a fost prima victima a dorintei si puterii sale. Prusia avea o întelegere cu Austria ca sa puna mâna pe  ducatele daneze Schleswig si Holstein, dar Austria a fost pacalita de complicele ei. Razboiul care a urmat fost câstigat curând de Prusia la Sadova pe 3 iulie 1866. A fost o lovitura teribila pentru vechea monarhie habsburgica, care era totusi în declin, lovitura a fost tot la fel de puternica si pentru Vatican, pentru ca Austria era de mult timp fortareata cea mai credincioasa dintre tinuturile germane. De atunci, Prusia protestanta îsi exercita autoritatea asupra lor. Doar daca... biserica romana nu gaseste „un brat laic” capabil sa opreasca total expansiunea puterii „eretice”.Dar cine poate juca acest rol în Europa înafara de Imperiul francez? Napoleon III, omul trimis de Providenta, va avea onoarea sa razbune Sadova. Armata franceza nu era pregatita.  „Artileria era veche, depasita. Tunurile noastre se încarca înca pe guri”, scria Rothan, ministrul francez la Francfort si care putea vedea venind dezastrul. „Prusia este constienta de superioritatea ei si de slaba noastra dotare”, mai adauga el. Instigatorii razboiului nu erau interesati de aceasta. Candidatura unui Hohenzollern la tronul vacant al Spaniei a fost scuza pentru acest con&amp;shy;flict; de asemenea, Bismark îl dorea. Când el a falsificat telegrama de la Ems (telegrama prin care a înasprit raspunsul regelui Prusiei catre ambasadorul Frantei - n. t.), avocatii razboiului au avut jocul în mâinile lor si au stârnit mânia poporului.Franta declara razboi; „Razboiul din 1870 a fost dovedit de istorie ca fiind opera iezuitilor”, a scris Gaston Bally. Compozitia guvernului care a trimis Franta la dezastru este descrisa astfel de catre eminentul istoric catolic, Adrien Dansette: „Napoleon III a început prin a-l sacrifica pe Victor Duruy, apoi aranja sa fie numiti în guvern oameni din partida populara. (ianuarie 1870). Noii ministri erau catolici sinceri sau ecleziasti care credeau în conservatorismul social”.Este usor de înteles acum ce era atunci inexplicabil: graba acestui guvern de a extrage un „motiv de razboi” din acea telegrama ticluita chiar înainte de a se fi confirmat acest lucru.„Urmarile au fost: caderea Imperiului si contralovitura ce a urmat împotriva scaunului papal... Edificiul imperial si cel papal, încoronate de iezuiti, au cazut în acelasi noroi, în ciuda Conceptiei imaculate (dogma ca Maria a fost nascuta fara pacat - n.t.) si a infailibilitatii papei. Dar, vai! toate acestea se întâmplau peste cenusa Frantei!” (Gaston Bally, „Istoria religioasa a Frantei contemporane”, pag. 100-101).&lt;br /&gt;Capitolul 6. Iezuitii la Roma – „Syllabus” (Programa).&lt;br /&gt;Într-o carte a abatelui Brugerette, în capitolul „Clerul sub al doilea Imperiu”, se poate citi urmatorul pasaj: „Devotamentul individual, nou sau vechi, a fost onorat din ce în ce mai mult în timpul când romantismul exalta spiritul în detrimentul ratiunii austere. Venerarea sfintilor si a relicvelor, restrânsa timp îndelungat de suflarea rece a rationalismului, a luat un nou avânt. Venerarea Sfintei Fecioare, multumita aparitiilor din La Salette si Lourdes, a dobândit o extraordinara popularitate. S-au înmultit pelerinajele la aceste locuri privilegiate de miracolele ce avusesera loc acolo”.„Episcopatul Frantei a înlesnit noi devotiuni. El a întâmpinat calduros si plin de recunostinta scrisoarea enciclica a papei Pius IX din 1856, care proclama dogma «Conceptiei imaculate». Tot episcopatul, adunat la Paris în 1856 pentru botezul Printului Imperial, l-a rugat pe papa Pius IX ca sarbatoarea „Inimii sfinte” (Sacre Coeur) sa fie trans&amp;shy;formata într-o sarbatoare a bisericii universale”.Aceste câteva înduri arata clar influenta preponderenta exercitata de iezuiti în Franta în timpul celui de al doilea Imperiu, influenta la fel de mare ca cea avuta asupra Sfântului Scaun. Asa cum am vazut, iezuitii au fost si au ramas marii propagandisti ai acestor „devotiuni individuale, noi sau vechi”, aceasta „palpabila” si aproape senzuala pieta&amp;shy;te care a facut masele excesiv de scrupuloase în chestiuni de religie, mai ales pe femei. În acest aspect trebuie sa recunoastem ca au fost realisti. Epoca în care publicul ca entitate, învatati sau ignoranti, manifesta un interes adânc în probleme teologice, trecuse deja din timpul lui Napoleon III. Din punct de vedere intelectual, catolicismul îsi în&amp;shy;cheiase cariera.De aceea, mai mult din necesitate decât din propriile conceptii, fiii lui Loyola s-au straduit de-a lungul sec. XIX si XX sa trezeasca religiozitatea superstitioasa, în special în rândul femeilor care formau ce mai mare parte a „turmei”. Aceasta a fost contragreutatea rationalismului.Pentru învatamântul secundar al fetelor, Ordinul a promovat fonda&amp;shy;rea câtorva congregatii de femei. „Cea mai faimoasa si activa a fost «Congregatia doamnelor de la Sacre Coeur»; în 1830 cuprindea 105 case cu 4.700 de profesori, iar influenta ei asupra claselor sociale de sus a fost foarte importanta” (H. Boehmer).În ceea ce priveste venerarea Mariei, care era totdeauna asa de draga iezuitilor, aceasta a fost foarte mult ajutata – sub al doilea Imperiu – de „aparitiile” foarte oportune ale Fecioarei unor ciobanite din Lourdes; aceasta s-a petrecut doi ani dupa ce papa Pius a promulgat, la instigarea iezuitilor, dogma „Conceptiei imaculate”, în 1854. Princi&amp;shy;palele acte ale pontificatului lui Pius IX au fost toate victorii ale iezuitilor, a caror influenta atotputernica asupra conducerii bisericii se afirma din ce în ce mai mult.În 1864, Pius IX a publicat scrisoarea enciclica, „Quanta Quria”, însotita de „Syllabus” (Programa) care anatemiza (blestema) cele mai bune principii politice ale societatii contemporane: „Blestem tot ce este drag Frantei moderne! Franta moderna vrea independenta statului; «Programa» ne învata ca puterea ecleziastica trebuie sa-si exercite autoritatea fara asentimentul sau permisiunea puterii civile. Franta moderna doreste libertatea constiintei si a închinarii; «Programa» arata ca biserica romana are dreptul sa-si foloseasca forta si sa reinstaleze inchizitia. Franta moderna recunoaste existenta mai multor feluri de închinare; «Programa» declara ca religia catolica trebuie considerata singura religie în stat si ca toate celelalte sînt excluse. Franta moderna proclama poporul suveran; «Programa» condamna votul universal. Franta moderna proclama egalitatea poporului în fata legii; «Programa» afirma ca clerul este scutit de a fi judecat în tribunale civile sau criminale”.„Acestea erau învataturi predate de iezuiti în colegiile lor. Ele sunt linia întâi a frontului armatei contrarevolutionare... Misiunea lor consta în a educa tineretul dat în grija lor în ura fata de principiile societatii franceze, principii enuntate cu asa de mare pret de generatiile anterioare. Prin învatatura lor, ei încercau sa divida lumea în doua si sa puna sub semnul întrebarii tot ce s-a facut dupa 1789. Noi dorim armonie, ei vor razboi; noi vrem o Franta libera ei vor s-o aiba sclava. Ei reprezinta societatea combativa care-si primeste ordinele de afara; ei ne ataca, lasati-ne sa ne aparam; ei ne ameninta, lasati-ne sa-i dezar&amp;shy;mam” (Adolphe Michel, „Iezuitii”, pag.77).Pretentia dintotdeauna a Sfântului Scaun de a domina societatea civila a fost atunci reconfirmata, asa cum a spus Renan deja în 1848, într-un articol numit: „Liberalism clerical”. „Aceasta înseamna ca suveranitatea poporului, libertatea constiintei si toate libertatile moderne au fost condamnate de biserica. Aceasta prezenta Inchizitia ca o „consecinta lo&amp;shy;gica a întregului sistem drept-credincios”, ca o „esenta a spiritului bisericii”. Se mai adauga: „Când va fi în stare, biserica va readuce Inchizitia; daca nu o face acum, este pentru ca nu o poate face” (Abatele Brugerette).Puterea iezuitilor asupra Vaticanului a fost aratata si mai clar câtiva ani mai târziu, dupa „Programa”, când a fost decretata dogma „Infailibilitatii papale”. Abatele J. Brugerette a scris ca dogma a fost data „ca sa arunce peste anii dramatici 1870-1871 – care au îmbracat Franta în doliu – stralucirea unei mari sperante crestine”.Acelasi autor adauga: „Se poate spune ca în prima jumatate a anului 1870, biserica Frantei nu mai era deloc în Franta; ea era la Roma, ocupata cu ardoare în Conciliul General pe care Pius IX tocmai îl numise la Vatican. „Potrivit opiniei domnului Pie, acest cler francez îsi aruncase propriile podoabe, maxime si libertati franceze sau galice... Acest episcop de Poitiers adauga ca totul fusese facut ca un sacrificiu adus principiului autoritatii,  învataturii sanatoase si dreptului comun; totul a fost asezat la picioarele suveranului pontif, formând un tron pentru el si facând sa sune trompetele: „Papa este regele nostru; vointa lui ne conduce si dorintele lui sunt lege pentru noi” (J. Brugerette). Predarea întregului cler "national" în mâinile conducerii bisericii romane este destul de clara si, datorita acesteia, este de înteles supunerea catolicilor francezi vointei unui suveran strain care, sub aparenta dogmei sau moralei, planuia sa le impuna directiile sale politice fara nici o opozitie. Catolicii liberali au protestat în zadar împotriva pretentiilor exagerate ale Sfântului Scaun de a le dicta legile în numele Duhului Sfânt. Abatele Brugerette ne informeaza ca liderul lor, M. de Montalambert, a publicat în „Gazette de France” un articol în care protesta vehement împotriva acelora care sacrificau dreptatea si ade&amp;shy;varul, ratiunea si istoria, idolului instalat la Vatican”. Câtiva episcopi celebri ca parintele Hyacinte Loyson si parintele Gratry au adoptat aceeasi linie, ultimul având chiar si umor. El spunea: „El a publicat succesiv patru scrisori catre M. Deschamps. În ele, nu discuta nici macar evenimentele istorice, cum ar fi condamnarea papei Honorius care, potrivit lui, s-a opus proclamarii infailibilitatii pa&amp;shy;pale; dar, într-un mod incisiv si amar, el a denuntat de asemenea nesocotinta catolicilor în privinta adevarului si a integritatii stiintifice. Unul dintre ei, un candidat ecleziast pentru doctoratul în teologie, chiar a îndraznit sa confirme decrete false înaintea facultatii din Paris, declarând ca „Nu este o frauda grosolana”. Si Gratry adauga: „Chiar si astazi este sustinuta afirmatia ca, condamnarea lui Galileo a fost oportuna”.„Voi, oameni cu credinta mica si cu inimi mizerabile si suflete mur&amp;shy;dare! Trucurile voastre sunt scandaloase. În ziua în care marea stiinta a naturii a rasarit asupra lumii, voi ati condamnat-o”. „Si nu fiti surprinsi daca oamenii, înainte de a va ierta, asteapta de la voi marturisirea pacatelor, pocainta, remuscare adânca si compensarea] greselilor voastre” (Parintele Gratry, citat de J. Brugerette).Nu-i nevoie sa spunem ca iezuitii, inspiratorii agentilor lui Pius IX si atotputernici asupra Conciliului, nu se îngrijorau de martu&amp;shy;risire, pocainta, remuscare si repararea greselilor, într-un timp când ei aproape îsi atinsesera telul stabilit de ei în Conciliul de la Trento, la mijlocul sec.16. Pe timpul acela Lainez deja sustinea ideea infailibili&amp;shy;tatii papale.Aceasta însemna doar consacrarea unei dogme, a unei pretentii tot atât de vechi ca si papalitatea. Nici un alt Conciliu pâna atunci nu do&amp;shy;rise s-o ratifice, dar parea ca se apropia timpul potrivit; pe lânga aceasta, activitatea rabdatoare a iezuitilor pregatise clerul national pentru renuntarea la ultimele lor libertati; caderea iminenta a puterii papale – s-a întâmplat înainte ca sa se voteze în Conciliu dogma – impunea o întarire a autoritatii ei spirituale, dupa cum cereau ultramonta&amp;shy;nistii. Argumentul si-a atins tinta si „dictatul papal” al lui Grigore V a facut ca principiile teocratiei medievale sa triumfe în plin mijloc a sec. XIX. Ceea ce prevedea dogma în mod special era omnipotenta Companiei lui Isus în biserica romana.„Sub protectia iezuitilor, care se stabilisera la Vatican de când puterile laice îi alungasera din toate tarile libere ca pe o asociatie de raufacatori, papalitatea aspira acum la noi ambitii. Acesti oameni rai care transformasera Evanghelia într-un spectacol de lacrimi si sânge si care ramâneau cel mai teribil dusman al democratiei si al libertatii de gândire, dominau conducerea bisericii romane; toate eforturile lor se concentrau asupra mentinerii în biserica a suprematiei lor vatamatoare si a învataturilor lor rusinoase”.„Dedicati cauzei centralizarii excesive, neîmblânziti apostoli ai teocratiei, ei sunt stapânii recunoscuti ai catolicismului contemporan si îsi pun pecetea lor asupra teologiei acestuia, pe evlavia fatarnica si politica lui tenebroasa”. „Adevarati ieniceri ai Vaticanului, ei anima totul, guverneaza to&amp;shy;tul, patrund oriunde, fac din "informare" un sistem de guvernare, sunt credinciosi unei cazuistici a carei profunda imoralitate a fost relevata de istorie si care a inspirat paginile nemuritoare, de o sublima batjocura, ale lui Pascal. Prin «Programa» din 1864 pe care ei însisi au redactat-o, Pius IX a declarat razboi gândirii libere si a aprobat, câtiva ani mai târziu, dogma infailibilitatii, care este un adevarat anacronism istoric si de care stiintei moderne putin i-a pasat” (Louis Roguelin, „Biserica crestina primitiva si catolicismul”, pag. 79-81).Pentru acei carora cele spuse anterior le par a fi exagerate, dam mai jos confirmarea acestor fapte, asa cum reiese ea din pana drept-credincioasa a lui Daniel Rops. Aceasta confirmare cântareste mult mai greu prin faptul ca a fost publicata în 1959, sub titlul „Restabilirea Com&amp;shy;paniei lui Isus”, în chiar publicatia iezuita „Etudes” (Studii). Acolo putem citi o adevarata pledoarie de aparare: „Din multe cauze, aceasta reorganizare a Companiei lui Isus a avut o importanta istorica conside&amp;shy;rabila. Sfântul Scaun a redescoperit acest grup credincios, complet devotat cauzei sale si care urma sa fie atât de necesar curând dupa aceea. Multi preoti iezuiti au exercitat de atunci si pâna acum o discreta dar adânca influenta asupra hotarârilor importante luate de Vatican; un fel de proverb circula la Roma: ‚Condeiul papei sunt iezitii’. Influenta lor era certa în ceea ce priveste dezvoltarea venerarii „Inimii sfinte” (Sacre Coeur), ca si în proclamarea dogmei conceptiei imaculate, în edi&amp;shy;tarea «Programei», în definirea infailibilitatii papale. Organizatia „Civilta Catolica”, fondata de iezuitul napolitan Carlo Curci, reflecta gândurile papei în timpul pontificatului lui Pius IX” (Daniel Rops).Aceasta marturisire este destul de clara.Nu este nevoie s-o mai spunem, dar iezuitii, atotputernici în Roma mai mult datorita spiritului lor decât organizatiei, au angajat papali&amp;shy;tatea din ce în ce mai mult în politica internationala, asa cum scria M. Louis Roguelin: „De când si-a pierdut puterea temporala, biserica Romei a profitat de orice ocazie pentru a recâstiga toate terenurile pe care fusese constrânsa sa le abandoneze prin recrudescenta activitatilor diplomatice; cum schema ei abila este de a divide pentru a stapâni, a încercat sa întoarca orice conflict în favoarea ei”.Potrivit planului supusilor lui Loyola, dogma infailibilitatii pa&amp;shy;pale a favorizat din plin aceasta actiune a Sfântului Scaun, a carui importanta poate fi masurata pornind de la faptul ca multe state au un reprezentant diplomatic acreditat la Vatican. Sub acoperirea dogmei si a moralei – aspecte care în principiu limiteaza cuvântul „infailibil” – papa astazi dispune de o autoritate nelimitata asupra constiintei cre&amp;shy;dinciosilor.Astfel, de-a lungul sec. XX, vedem Vaticanul angajat activ în poli&amp;shy;tica interna si externa a tarilor si chiar guvernându-le datorita par&amp;shy;tidelor catolice. Mai mult, îl vom vedea sustinând oameni „providentiali” ca Mussolini si Hitler care, datorita ajutorului Vaticanului, au dezlantuit cele mai teribile catastrofe.Înlocuitorul lui Hristos a recunoscut din abundenta serviciile pe care i le-a adus aceasta faimoasa societate, care a muncit din greu si bine în favoarea lui. Acesti „fii ai lui Satan”, asa cum au fost numiti de câtiva ecleziasti curajosi, sunt toti defaimati, dar ei pot în schimb sa se mândreasca cu dovada augusta a meritelor lor, acordata de catre defunctul papa Pius XII, al carui confesor, o stim, era un iezuit german.În acest text, publicat de „La Croix” (Crucea) în august 1955, putem citi: „Biserica nu doreste alte ajutoare de alt tip decât cele de tipul acestei Companii a lui Isus... fie ca fiii lui Loyola sa se straduiasca sa mearga pe urmele înaintasilor lor...”Astazi, ca si ieri, ei fac chiar acest lucru spre marea nenorocire a natiunilor. (Oare de unde atâta ura în fosta Iugoslavie? n. t.).&lt;br /&gt;Capitolul 7. Iezuitii în Franta între 1870 si 1885.&lt;br /&gt;Caderea Imperiului ar fi trebuit, se pare, sa provoace o reactie împotriva spiritului ultramontanist în Franta. Dar nu a fost asa, dupa cum ne arata si Adolphe Michel: „Când tronul a cazut în noroiul Sedanului la 2 decembrie 1870, când Franta a fost definitiv înfrânta, când aduna&amp;shy;rea nationala s-a reunit pentru alegeri la Bordeaux în 1871, partida clericala era mai îndrazneata ca niciodata. În toate dezastrele care avusesera loc pe pamântul Frantei, ei vorbisera ca niste stapâni. Cine nu-si aminteste manifestarile obraznice ale iezuitilor si amenintarile lor insolente de-a lungul ultimilor ani? Cum un anumit parinte Marquigny a anuntat înmormântarea principiilor din '89 sau M. Belcastel care, pe propria raspundere, a dedicat Franta „Sfintei inimi”; cum iezuitii au ridicat o biserica pe dealul Montmartre, în Paris, sfidând astfel Revo&amp;shy;lutia; cum episcopii au atâtat Franta sa declare razboi Italiei cu sco&amp;shy;pul de a restabili puterea temporala a papei...” (Adolphe Michel). Gaston Bally explica foarte bine motivul acestei situatii aparent paradoxale: „De-a lungul acestui cataclism, iezuitii s-au vârât repede în vizuina lor, lasând Republica sa iasa singura  din mocirla cum poate. Dar când cea mai mare parte a muncii fusese facuta, când teritoriile noastre fura eliberate de invazia prusaca, a reînceput invazia neagra, „tragând castanele din foc cu mâna altuia” (Gaston Bally).Dar nu este acelasi lucru dupa fiecare razboi? Este un fapt incon&amp;shy;testabil ca biserica romana a beneficiat întotdeauna de pe urma dezastrelor publice; ca moartea, mizeria, suferintele de tot felul incitau ma&amp;shy;sele sa caute consolari iluzorii în practicile pioase. În acest fel, pu&amp;shy;terea acelora care initiasera aceste dezastre era fortificata, daca nu sporita de însesi victimele în cauza. În ceea ce le priveste, cele doua razboaie mondiale au avut aceleasi urmari ca si cel din 1870.Atunci, Franta a fost cucerita; pe de alta parte, iezuitii au dobândit o stralucita victorie când s-a dat o lege în 1873 care le permitea sa construiasca o biserica a „Sfintei inimi” pe colina Montmartre. Aceasta biserica, despre care s-a spus ca este construita prin „vointa rationala” urma sa materializeze în piatra, printr-o cruda ironie, desigur, triumful iezuitismului chiar în locul unde acesta si-a început viata.La prima vedere, aceasta invocatie câtre Inima sfânta a lui Isus, ridicata în slavi de catre iezuiti, poate parea destul de inocenta, desi este profund pagâna, idolatra. „Pentru a ne da seama de pericol – scria Gaston Dally – trebuie sa privim în spatele fatadei, sa dovedim manipularea sufletelor, sa vedem telul diferitelor asociatii ale acestora. Fratia „Perpetua adorare”, Fratia „Garzii de onoare”, „Apostolatul rugaciunii”, „Comunitatea Reparatorie”... Fratiile, asociatiile, apostolii, misionarii, zelotii, fanaticii, închinatorii, mijlocitorii si alte federatii ale Sfintei Inimi par sa aiba exclusiv intentia sa uneasca omagiile lor cu cele ale celor noua coruri ale îngerilor.Dar, în realitate, acestea sînt departe de a fi inocente. Fratiile si-au declarat telul de multe ori. Nu ma puteau acuza ca i-as fi calomniat; eu voi cita doar câteva pasaje din cele mai clare declaratii ale lor si voi aduna marturiile lor”.„Opinia publica a fost socata de aceste remarci ale parintelui Olivier atunci când victimele Bazarului de caritate au fost îngropate. Calugarul vazuse în aceasta catastrofa doar o alta dovada de îndurare divina. Dumnezeu era întristat de „greselile” noastre si ne invita, cu blândete sa ne caim”.„Aceasta pare monstruos. Construirea bisericii pe Montmartre a fost rezultatul aceluiasi «gând», dar aceasta se uitase” (Gaston Bally). Care era acel teribil pacat de care Franta trebuia sa se pocaiasca? Autorul mai sus mentionat raspunde: R E V O L U T I A. Aceasta era criza groaznica pe care noi trebuia sa o ispasim.„Si biserica «Sfintei Inimi» simbolizeaza pocainta Frantei; ea ex&amp;shy;prima de asemenea intentia noastra hotarâta de a repara greselile. Este un monument al ispasirii si pocaintei...” (Gaston Bally).„Salvati Roma si Franta în numele Sfintei Inimi”, devenise imnul Ordinului moralist. „Asa ca noi am fost în stare sa nadajduim împotriva oricarei nadejdi”, scria abatele Brugerette, „si sa asteptam din partea «cerurilor pacificate» mai devreme sau mai târziu, marele eveniment al restabilirii Ordinului si al salvarii patriei” (J. Brugerette).Se pare ca totusi "Paradisul", furios pe Franta drepturilor omului, nu a fost destul de „pacificat” prin ridicarea bisericii de pe Montmartre caci restaurarea Ordinului se facea destul de încet. Acelasi autor explica acesta în felul urmator: „Cu toate ca manifestarile grandioase ale credintei catolice, de-a lungul anilor de dupa razboiul din 1870 pot parea impresionante, ar fi o lipsa de spirit de observatie daca societatea franceza a acelei epoci ar fi judecata dupa aceasta evlavie exterioara; si ne-am situa înafara adevarului. Trebuie sa ne întrebam atunci daca sentimentul religios este un raspuns direct – pentru întreaga societate în cauza – al credintei dezvaluite prin impozantele pelerinaje organizate de episcopi si prin sinceritatea liturghiilor din biserici...”„Fara a dori sa atenueze în nici un fel importanta miscarii religioase în Franta, cauzata de cele doua razboaie din 1870 si 1914, trebuie cu toate acestea sa admitem ca aceasta renastere a credintei nu avea nici adâncimea, nici extinderea pe care o religie adevarat înnoitoare ar fi avut-o...”„Caci, chiar în vremea aceea biserica Frantei cuprindea, din nefe&amp;shy;ricire mii de necredinciosi si adversari, dar si un mare numar dintre cei care erau catolici doar cu numele, nu si din convingere. Practicile reli&amp;shy;gioase erau îndeplinite nu din convingere, ci din obicei...”„Curând dupa ce a facut-o, Franta parea ca regreta miscarea disperata ce o facuse sa trimita în Adunarea Nationala o majoritate catolica, caci cinci luni mai târziu îsi schimba radical pozitia la alegerile complementare din 2 iulie! În acea zi, tara trebuia sa aleaga 113 deputati. A avut loc o înfrângere completa a catolicilor si o victorie a Republi&amp;shy;canilor, care au avut între 80 si 90 de locuri. Toate alegerile care au urmat au avut acelasi caracter de opozitie republicana si anticlericala. Ar fi o copilarie sa sustii ca aceasta nu era expresia dorintelor si sentimentelor societatii” (J. Brugerette).Abatele Brugerette, vorbind despre marile pelerinaje organizate la acea vreme pentru „ridicarea tarii”, admite ca acestea erau la obârsia unor „greseli si excese” care au dat nastere unor suspiciuni „adversarilor bisericii”.„Pelerinajele vor fi pentru ei actiuni organizate de cler pentru restaurarea monarhiei în Franta si a puterii pontificale în Roma. Iar atitudinea luata de cler în fata acestor scopuri va parea o justificare a acuzatiei din presa nereligioasa si va da, cum vom vedea mai târziu, un puternic imbold anticlericalismului. Fara a se separa de obiceiurile religioase reînsufletite de-a lungul anilor postbelici., societatea franceza se va ridica împotriva acestui «guvern de preoti», asa cum îl numea Gambetta. Undeva în strafunduri, poporul francez pastrase un instinct neînvins de rezistenta împotriva a orice semana, chiar vag, cu dominatia politica a bisericii. În general, aceasta natie iubea religia, dar spec&amp;shy;trul "teocratiei" o înspaimântase. Fiica cea mare a bisericii nu dorea sa uite ca era deasemenea si mama Revolutiei” (J. Brugerette). Totusi, clerul cu iezuitii în frunte facea atâtea eforturi pentru a convinge poporul francez sa se lepede de spiritul republican! „Începând cu intrarea în vigoare a legii Falloux, iezuitii si-au raspândit nestingheriti colegiile lor în care educau copii din patura înstarita a burgheziei si în mod cert nu le cultivau dragostea pentru Republica...”„Cât despre «Sustinatorii înaltarii trupesti a Mariei în ceruri» (pe scurt, „Înaltatorii” n.t.), organizatie creata de intransigentul pa&amp;shy;rinte d'Alzon în 1845, acestia doreau sa redea poporului religia pierduta” (Adrien Dansette).Dar existau multe alte congregatii înfloritoare care se ocupau cu învatamântul si care-i invidiau: oratoristii, eudistii, dominicanii ce&amp;shy;lui de al III-lea ordin, marianistii, maristii si celebrii „Frati ai scolii crestine”, cunoscuti mai bine sub numele de „Ignoranti”, care predicau „învatatura sanatoasa” progeniturilor burgheziei cât si unui numar de un milion si jumatate de copii din clasele de jos.Nu este de mirare ca aceasta situatie a pus regimul republican în defensiva. O lege propusa de Jules Ferry în 1879, dorea sa retraga cle&amp;shy;rul din Consiliul Instructiei Publice unde acesta fusese introdus prin lege în 1850 si 1873 si sa redea facultatilor de Stat dreptul exclusiv de a numi profesori. Articolul 7 al acestei legi specifica deasemenea ca „nimanui nu-i este permis sa faca parte din învatamântul public sau liber daca apartine unei congregatii religioase neautorizate”.„Iezuitii, în primul rând, sunt tinta acestui faimos articol 7. Preotii episcopatului din Moret (Saint et Marne) vor declara ca „ei sunt de partea tuturor comunitatilor religioase, inclusiv a venerabililor parinti ai Companiei lui Isus”. „A-i lovi pe ei – scriau acestia – înseamna a ne lovi pe noi însine”. Marturisirea este destul de clara.Abatele Brugerette, care a scris acest pasaj, descrie rezistenta catolicilor împotriva a ceea ce ei numeau „atacul perfid”, dar adauga: „Clerul înca ignora progresul imens al laicismului, el nu a înteles ca datorita opozitiei lui fata de principiile din ‚89 a pierdut întreaga influenta de adâncime asupra spiritualitatii publice franceze”. Articolul 7 este respins, dar Jules Ferry recurge la legile existente privind congregatiile.„Prin urmare, pe 29 martie 1880, «Jurnalul oficial» contine doua decrete care obliga pe iezuiti sa se risipeasca si toate congregatiile neautorizate ale barbatilor sau femeilor sa obtina recunoasterea si aprobarea functionarii si statutului legal al lor în decurs de trei luni de zile...”Fara nici o întârziere, s-a organizat o miscare de opozitie. „Bise&amp;shy;rica, profund ranita, se ridica” scrie M. Debidour. Dupa 11 martie, papa Leon III si nuntiul sau îsi exprima un protest puternic... „Acum este rândul tuturor episcopilor sa apere energic ordinul religios”. Cu toate acestea, fiii lui Loyola sînt expulzati. Dar sa ascultam ce are de spus abatele Brugerette în legatura cu aceasta: „În ciuda tuturor, iezuitii, experti în a reintra pe fereastra dupa ce sunt dati afara pe usa, reusisera deja sa-si puna colegiile sub controlul laicilor sau al clerului traditional. Chiar daca nu locuiau în aceste colegii, ei puteau fi vazuti venind la o anumita ora din zi pentru a-si exercita functia de conducere si supraveghere”.Dar înselaciunea a fost descoperita si colegiile iezuite au fost în sfârsit închise. Decretul din 1879 a fost obligatoriu pentru 32 de congregatii care refuzasera sa se supuna dispozitiilor legale. În anumite locuri, expulzarea a fost îndeplinita de armata militara, cu forta, împotriva opozitiei credinciosilor instigati de preoti. Acestia nu numai ca au refuzat sa ceara autorizatia legala, dar au refuzat sa semneze o declaratie privind infirmarea oricarei idei de opozitie fata de regimul republican; acest lucru ar fi fost suficient pentru ca M. de Freycinet, pe atunci presedinte al Conciliului care pe deasupra îi favoriza, sa îi poata „tolera” în continuare. Când Ordinul s-a hotarât sa semneze aceasta declaratie formala de loialitate, aceasta uneltire fusese deja data pe fata iar Freycinet a trebuit sa demisioneze pentru ca încercase sa negocieze acest acord împotriva Parlamentului si împotriva colegilor lui din cabinet. Abatele Brugerette face comentarii asupra declaratiei pe care ordinele religioase au trebuit sa le semneze si gaseste ca aceasta declaratie este atât de respingatoare: „Aceasta declaratie de respectare a institutiilor pe care Franta si le-a atribuit în mod liber... poate parea foarte putin daunatoare si inofensiva astazi, când o comparam cu juramântul solemn de credinta cerut de la episcopii nemti de catre Concordatul de la 20 iulie 1933 dintre Sfântul Scaun si Reich-ul german.„Articolul 16 – înainte de a intra în posesia diocezei, episcopii vor depune un juramânt de credinta înaintea presedintelui Reich-ului sau un adjunct competent, în urmatorii termeni: ‚Înaintea lui Dumnezeu si a Sfintei Scripturi, jur si promit, ca episcop, loialitate Reich-ului german si statului. Jur si fagaduiesc sa respect si sa fac clerul sa respecte guvernul conform constitutiei. Cum este de datoria mea s-o fac, voi activa pentru binele si în interesul statului german; voi încerca sa opresc orice ar fi în detrimentul acestuia’. (Concordatul între Sfântul Scaun si Reich-ul german)” (Abatele Brugerette).Este, desigur, o mare diferenta între o simpla promisiune de non-opozitie fata de regimul francez si acest angajament solemn de supunere fata de statul nazist. Tot asa de mare ca si diferenta dintre cele doua regimuri: unul democratic si liberal, atât de urât de biserica romana, celalalt totalitar, intolerant, brutal, dorit si instaurat prin eforturile conjugate ale lui Franz von Papen, sambelanul secret al papei si al lui M. Pacelli , ambasador al Vaticanului la Berlin si viitor papa Pius XII. Din nou, abatele Brugerette, dupa ce declara ca telul guvernului fusese atins în ceea ce-i priveste pe iezuiti, admite ca „Nu putem vorbi de distrugerea institutiei congregatiilor. Congregatiile de femei nu au fost atinse, iar cele autorizate, ‚la fel de periculoase ca si celelalte pentru spiritul laic’, erau înca în functiune. Stim deasemenea ca aproape toate congregatiile de barbati expulzate din asezamintele lor în urma decretului din 1880, se întorsesera încetisor în manastirile lor”.Dar aceasta acalmie a fost de scurta durata. Intentia statului de strânge taxe si drepturi de succesiune din bogatia comunitatilor ecleziastice a provocat un protest zgomotos general în mijlocul acestora, ele neavând nici o intentie de a se supune legii comune. „Organizarea rezistentei a fost opera unui comitet condus de P.P. Bailly, un «înaltator». Stanislas, un capucin, si Le Dore, un superior al eudistilor... Parintele Bailly a reînviat marele fanatism al clerului, scriind: ‚La fel ca Sf. Laurentiu, calugarii si calugaritele trebuie sa se predea torturilor decât sa renunte’” (Abatele Brugerette).Ca din întâmplare, principalul regenerator al acestui "mare zel", Bailly era un „înaltator”, sau de fapt, un iezuit camuflat. Cât despre torturi, putem sa-i reamintim bunului parinte ca aceste instrumente de tortura sînt traditionale pentru Sfântul Scaun si nu traditiei republicane. În final, congregatiile au platit cam jumatate din ceea ce datorau iar abatele Brugerette admite ca „Prosperitatea muncii lor nu a fost slabita deloc”, dupa cum putem sa ne imaginam.Nu putem intra în amanunte privind legile din 1880 si 1885 care tindeau sa asigure neutralitatea confesionala a scolilor de stat, aceasta „secularizare” care este fireasca pentru toate mintile tolerante, dar care este respinsa de biserica romana ca un atentat groaznic la fortarea constiintelor, lucru pe care ea l-a pretins numai pentru sine. Ne puteam astepta de la ea ca sa lupte pentru acest asa-zis drept, la fel de violent cum a luptat pentru privilegiile ei financiare.În 1883, congregatia romana „Index”, inspirata de iezuitism, intra în lupta prin condamnarea anumitor manuale pe terne morale si cetatenesti. Desigur, chestiunea era, grava; unul dintre autori, Paul Bert, îndraznise sa scrie ca chiar ideea miracolelor „trebuie sa dispara din fata mintilor critice”. Asa ca mai mult de 50 de episcopi au promulgat decretul „Index-ului” si unul dintre ei, M. Isoard, a declarat în scrisorile sale pastorale din 27 februarie 1883 ca „profesorii, parintii si elevii care vor refuza sa distruga aceste carti, vor fi respinsi de la împartasanie” (Jean Cornel, „Laicitatea”).Legile din 1886 si 1904 care consemnau ca nici un post din învatamânt nu poate fi ocupat de membri ai congregatiilor religioase, au fost deasemenea cauza unui potop de proteste din partea Vaticanului si cle&amp;shy;rului "francez". Dar, de fapt, calugarii si calugaritele din învatamânt nu aveau decât sa se auto-secularizeze (laicizeze). Singurul rezultat valoros al acestor dispozitii a fost acela ca profesorii din scolile asa-numite "libere" trebuiau de acum înainte sa prezinte calificarea pedagogica adecvata, un lucru bun când te gândesti ca, înainte de ulti&amp;shy;mul razboi, scolile primare catolice din Franta erau în numar de 11.655, cu 824.595 de elevi.   Cât despre colegiile "libere" si în special cele ale iezuitilor, daca numarul lor s-a redus, aceasta se datoreaza unor factori care nu au nimic de a face cu disputele legale. Superioritatea învatamântului universitar, recunoscut de majoritatea parintilor si, mai recent, existenta sa fara schimbare, sunt cauzele principale ale cresterii popularitatii acestuia. Pe lânga aceasta, Societatea lui Isus si-a redus în mod voluntar numarul scolilor sale.&lt;br /&gt;Capitolul 8.  Iezuitii si Generalul Boulanger. Iezuitii si afacerea Dreyfus.&lt;br /&gt;Partida catolica s-a considerat o victima a ostilitatii statului Republican, desi aceasta ostilitate, sau mai bine zis neîncredere, era pe deplin justificata. De fapt, opozitia, clerului fata de regimul existent în Franta se arata cu orice prilej, asa cum ne spune si abatele Brugerette. În 1873, reîncercarea de a reinstaura monarhia cu Contele de Chambord a esuat, chiar daca a fost puternic sustinuta de cler, datorita faptului ca pretendentul la coroana a refuzat cu încapatânare sa adopte steagul tricolor, care pentru el simboliza Revolutia.„Asa cum se prezinta, catolicismul pare legat de politica, sau mai bine zis de un anumit fel de politica. Loialitatea fata de monarhie era transmisa din generatie în generatie în vechile familii de nobili ca si în rândurile burgheziei si a oamenilor de rând în regiunile catolice din vestul si sudul Frantei. Nostalgia acestora dupa un regim ideal reprezentat într-un Ev mediu eroic, era cuplata cu dorinta catolicilor a ca&amp;shy;ror principala preocupare era salvarea religiei; ei s-au aliat cu legitima familie regala Chambord, considerând monarhia ca fiind cea mai favo&amp;shy;rabila forma de guvernamânt pentru biserica. Aparte de ralierea acestor forte politice si religioase, în situatia încordata de dupa razboi, s-a nascut un fel de misticism reactionar, ilustrat perfect de M. Pie, episcop de Poitiers: ‚Franta, care asteapta un alt conducator si se uita dupa un stapân... va primi din nou de la Dumnezeu Sceptrul Universului care a cazut din mâinile sale pentru un timp’, în ziua în care va fi învatat din nou cum sa cada în genunchi” (Adrien Dansette).Aceasta imagine descrisa de istoricul catolic este semnificativa. Ea ajuta la întelegerea miscarilor ce vor urma câtiva ani mai târziu, dupa încercarea nereusita de reinstaurare a monarhiei din 1873.Acelasi istoric catolic descrie în urmatoarea maniera atitudinea politica a clerului din acea vreme: „În timpul alegerilor, casele parohiale devin centre pentru candidatii reactionari; preotii si cei ce ajutau la tinerea slujbelor mergeau din casa în casa facând propaganda electorala, calomniau Republica si noile ei legi de învatamânt; ei declara ca aceia care voteaza cu ateii, cu guvernul la putere sau cu francmaso&amp;shy;nii, descrisi ca „banditi”, „lepadaturi” si „hoti”, se vor face vinovati de pacat de moarte. Se declara ca o femeie adultera va fi iertata mult mai usor decât acela care îsi trimite copiii la scoli laice; în alt rând se declara ca este mai bine sa gâtui un copil decât sa sustii regimul sau, va fi refuzata spovedania cea de pe urma acelora care voteaza cu partizanii regimului. Amenintarile sunt duse pâna la capat: negustorii republicani si clericali sunt boicotati, oamenilor nevoiasi li se refuza orice ajutor, iar muncitorii sunt dati afara” (Adrien Dansette). Aceste excese din partea clerului influentat din ce în ce mai mult de ultramontanismul iezuit sunt cu atât mai reprobabile cu cât ele veneau din partea unui cler platit de guvern, caci Concordatul era înca în vigoare. De asemenea, majoritatea opiniei publice nu se simte deloc fericita cu aceasta povara pe constiinta, asa cum scrie si autorul mai sus mentionat. Dupa cum se poate vedea, poporul francez, ca un tot uni&amp;shy;tar, este indiferent la problemele religioase, iar noi nu putem confunda supunerea ereditara la practicile religioase, cu credinta adevarata...” „Este un fapt real ca harta politica a Frantei este identica cu cea re&amp;shy;ligioasa... Putem spune ca în regiunile în care credinta este puternica, poporul francez voteaza pentru candidatii catolici; în alte parti, ei aleg în mod constient deputati si senatori anticlericali. Ei nu doresc clericalismul, care reprezinta autoritatea bisericeasca în probleme politice, altfel spus „guvernul preotilor”.„Pentru un numar mare de catolici, faptul ca preotul – acest tip de om suparator – se amesteca prin predica si confesional în comportamentul credinciosului, controlând gândurile, sentimentele, activitatile, mâncarea, bautura si chiar intimitatea vietii de familie, este deajuns; ei intentioneaza cel putin sa-i limiteze atotstapânirea prin pastrarea independenti lor ca cetateni” (Adrien Dansette).   Ne-ar place sa vedem acest spirit de independenta traind si astazi.Dar chiar daca opinia unui mare numar de catolici era aceasta, ultramontanistii nu au depus armele si au urmarit orice ocazie sa lupte împotriva regimului detestat de ei . Ei s-au gândit ca gasisera "omul providential" în persoana generalului Boulanger, ministru de razboi în 1886, care, organizându-si propaganda extrem de bine, parea sa fie viitorul dictator. „O întelegere tacita – a scris Adrien Dansette – este stabilita între general si catolici, devenind evidenta în timpul verii... El a încheiat deasemenea o întelegere secreta cu membrii regalisti din parlament, cu ar fi Baronul de Mackau, Contele de Mun, aparatori de nadejde ai bisericii din Adunarea Nationala”.„Flegmaticul ministru de interne, Constans, îl ameninta cu arestrea si, la 1 aprilie, candidatul la postul de dictator fuge la Bruxelles împreuna cu amanta lui”. „De acum încolo «boulangismul» sufera un declin rapid. Franta nu a fost acaparata; ea si-a revenit si «boulangismul» este zdrobit la alegerile din 22 septembrie si 6 octombrie 1889”.„Putem citi sub semnatura aceluiasi autor care a fost atitudinea papei fata de acel eveniment; papa Leon XIII, care urma lui Pius IX, cel cu «Programa», i-a sfatuit pe credinciosii francezi sa se alature regimului republican într-un mod foarte ciudat: „În august 1889, ambasadorul Germaniei la Vatican sustinea ca papa vede în generalul Boulager omul care va rasturna Republica franceza si va restabili monarhia; putem citi un articol în care «sfatuitorul Romei» prevedea ca acest candidat la dictatura va lua puterea, iar biserica ‚sa poata beneficia din plin de aceasta’... Generalul Boulanger trimisese pe unul dintre fostii sai ofiteri la Roma cu a scrisoare pentru Leon XIII, în care promitea papei „ca în ziua în care va tine în mâinile sale sabia Frantei, va face tot posibi&amp;shy;lul ca drepturile papalitatii sa fie recunoscute” (Adrien Dansette).Criza boulangista a scos la iveala destul de bine actiunea condusa de partida religioasa împotriva Republicii, sub acoperirea nationalismului. Dar personalitatea stearsa a personajului principal, ca si rezistenta majoritatii natiunii, au învins încercarea de restaurare în ciuda agitatiei facute în jurul ei. Cu toate acestea, aceste tactici sovine s-au dovedit destul de eficace, mai ales în Paris, si urmau sa fie folosite din nou în alte ocazii mai bune. Aceasta s-a întâmplat – sau a fost provocat? – iar discipolii lui Loyola au fost, desigur, în fruntea mis&amp;shy;carii. „Prietenii lor sunt aici –scria Pierre Dominique – o nobilime bigota, o burghezie care-l respinge pe Voltaire si multi militari. Ei vor continua sa lucreze (activeze) în armata în mod special, iar rezultatul va fi celebra alianta a „Sabiei si stropirii cu apa sfintita”.„În 1890, nu mai conducea constiinta regelui Frantei, ci cea a statului major, sau cel putin a capilor acestuia; atunci când a izbucnit afacerea Dreyfus, a fost un adevarat razboi civil care a divizat Franta în doua” (Pierre Dominique).Istoricul catolic, Adrien Dansette, rezuma astfel începutul acestei afaceri: „La 22 decembrie 1894, capitanul de artilerie Alfred Dreyfus este dovedit vinovat de înalta tradare, este condamnat la deportare pe viata si scoatere din serviciul militar; trei luni mai înainte, serviciul nostru secret descoperise la ambasada Germaniei o lista a câtorva docu&amp;shy;mente în legatura cu apararea nationala; s-a constatat o asemanare între scrisul capitanului Dreyfus si cel de pe acea lista. Imediat statul major a strigat: ‚El este; este evreul!’ Ei aveau doar banuiala, desi tradarea nu avea nici o explicatie psihologica. (Dreyfus avea o buna reputatie, era bogat si ducea o viata ordonata); ghinionistul om este totusi închis, condamnat de un tribunal militar dupa un interogatoriu atât de superfi&amp;shy;cial si partinitor încât sentinta trebuie ca fusese conceputa dinainte. Ca sa înrautateasca situatia, se va afla mai târziu ca judecatorilor li se daduse un document secret, fara stirea avocatului apararii...”„Dar au continuat sa existe scurgeri de informatii din Statul major dupa arestarea lui Dreyfus, iar comandamentul Picquart, seful serviciului secret dupa iulie 1895, a auzit despre un proiect numit „petit bleu” (scrisori speciale), între atasatul militar al Germaniei si comandamentul francez (de origine maghiara) Esterhazy; un om cu reputatie proasta care nu avea decât ura si dispret pentru tara care-l adoptase. Dar un ofiter al aceluiasi serviciu, comandantul Henry, adauga dosarului Dreyfus asa cum vom vedea – un document fals care ar fi fost sfarâmator pentru ofiterul evreu daca ar fi fost autentic; el a sters deasemenea si a rescris numele lui Esterhazy  pe "petit bleu" ca sa dea impresia ca documentul fusese falsificat. Asa ca Picquart este dizgratiat în noiembrie 1896”.  Caderea în dizgratie a sefului Serviciului secret este usor de înteles: zelul lui de a împrastia întunericul fusese prea mare. Marturia care merita cea mai mare încredere se gaseste în „Carnetele lui Schwarzkopfen”, publicate dupa moartea sa, în 1930. De la Esterhazy si nu de la Dreyfus primise primul atasat militar al ambasadei Germaniei documentele secrete despre apararea nationala a Frantei!„Deja cu putin timp înainte, prin iulie, Picquart se gândise ca a venit vremea sa previna printr-o scrisoare pe seful de stat major, care se afla atunci la Vichy, asupra banuielilor sale în ceea ce-l priveste pe Esterhazy. Prima sedinta a avut loc pe 5 august 1896. Generalul Boisdeffre a aprobat tot ce facuse Picquart pâna atunci privind aceasta chestiune si îi dadu permisiunea sa continue investigatiile. „Ministrul de razboi, generalul Billot, era deasemenea informat din august despre banuielile lui Picquart. Estehazy, pe care l-am dat afara, încercase, folosind relatiile sale cu deputatul Jules Roche, sa fie numit ministru de razboi, probabil pentru a veni din nou în legatura cu mine si scrise câteva scrisori catre ministrul de razboi. Una dintre aceste scrisori a fost data lui Picquart care pentru prima data si-a dat seama ca scrisul era asemanator cu cel e pe lista! Arata o fotografie a acelei scrisori lui Du Paty si Bertillon, fara sa le spuna desigur cine a scris-o... Bertillon spuse „O, acesta este scrisul de pe lista!”Simtind sfarâmata convingerea lui despre vinovatia lui Dreyfus, Picquart hotarî sa consulte "unicul dosar" care fusese dat numai judecatorilor. Arhivarul Gribelin i l-a dat. Era seara. Ramas singur în biroul sau, Picquart deschise plicul sigilat al lui Henry în care se afla paragraful scris de Henry cu creion albastru... Mare îi fu mirarea când îsi dadu seama de nulitatea juridica a acelor documente jalnice, niciunul dintre ele neputându-i-se atribui lui Dreyfus. Pentru prima data el a stiut ca omul condamnat pe Insula Diavolului era nevinovat. A doua zi, Picquart a scris o scrisoare generalului Boisdeffre în care expunea toate acuzatiile împotriva lui Esterhazy, alaturi de recentele sale descoperiri. Când a citit despre acel „dosar secret”, generalul a sarit ca ars si a exclamat „De ce nu s-a ars asa cum am hotarât?”Von Schwarzkopfen scrie mai departe: „Pozitia mea a devenit foarte delicata. Ma confruntam cu urmatoarea problema: sa spun tot adevarul si astfel sa repar greseala oribila si sa-l eliberez pe bietul om nevinovat. Daca as fi fost în stare sa procedez cum as fi vrut, în mod sigur as fi facut asta. Privind aceste lucruri în detaliu, am ajuns la concluzia ca nu ar trebui sa ma bag în aceasta chestiune pentru ca asa cum stateau lucrurile nimeni nu m-ar fi crezut; deasemenea, în calea unei astfel de actiuni ar fi stat si anumite considerente diplomatice. Considerând ca guvernul Frantei era capabil sa ia masurile necesare pentru a clarifica chestiunea si a compensa nedreptatea, eu m-am hotarât sa nu mai fac nimic”. „Putem vedea devenind realitate tacticile Statului Major”, noteaza Adrien Dansette. „Daca Esterhazi este vinovat, ofiterii care au provocat condamnarea ilegala a lui Dreyfus, si mai ales generalul Marcier, ministru de razboi, sunt de asemenea vinovati. Interesele armatei cer sacrificarea lui Dreyfus; nu trebuie sa intervenim pentru sentinta din 1894”. Ramânem consternati astazi la gândul ca un asemenea argument este invocat pentru a justifica o condamnare. Urma sa continue în felul acesta pe tot parcursul cazului Dreyfus. Desigur, eram atunci în febra antisemita. Dizertatiile violente ale lui Edouard Drumont în „Cuvântul liber” demascau în fiecare zi pe evrei ca fiind ca fiind agenti ai coruptiei nationale si ai împartirii maselor. Aceste prejudecati nefavorabile astfel create facura ca o mare parte din opinia publica sa creada în vinovatia lui Dreyfus. Dar, mai târziu, când nevinovatia acuzatului deveni evidenta, argumentul monstruos al infailibilitatii tribunalului militar statea înca în picioare cu cinism. Inspirase oare Sfântul Duh pe acesti judecatori în uniforma care nu puteau gresi niciodata? Ar fi tentant sa credem în acea interventie cereasca – atât de asemanatoare celei care garanta infailibilitatea papala – când citim despre parintele du Lac, din Compania lui Isus, care a avut multe în comun cu afacerea Dreyfus: „El conducea Colegiul «Calea Postelor» unde iezuitii pregateau candidati pentru scoli mai înalte. El este un om foarte inteligent, cu relatii importante. El l-a convertit pe Drumont, era confesorul lui Mun si al lui Boisdeffre, seful de Stat Major al armatei, pe care îl vedea în fiecare zi” (Pierre Dominique). Abatele Brugerette mentioneaza de asemenea aceleasi fapte citate de Joseph Reinach: „Nu este acest parinte de Luc cel care l-a convertit pe Drumont, îndemnându-l sa scrie «Franta evreiasca», care furniza mijloacele necesare aparitiei «Cuvântului liber»? Nu avea el întrevederi zilnice cu generalul Boisdeffre? Seful de Stat Major nu lua nici o hotarâre înainte de a-l consulta pe ‚directorul’ sau iezuit”.Acolo, în Insula Diavolului, care îsi merita numele asa de bine din cauza climatului ucigator, victima acestui complot era tratata cu o cruzime extrema, mai ales ca presa antisemita împrastiase zvonul cum ca Dreyfus încercase sa evadeze. Ministerul coloniilor, Andre Lebon, daduse ordine în consecinta. „Într-o duminica dimineata, pe 6 septembrie, temnicerul sef, Lebon, l-a informat pe prizonierul sau ca dina cel moment nu mai avea voie sa se plimbe în zona insulei rezervata lui ti ca va trebui sa se limiteze la baraca lui. Seara i s-a spus ca va fi tinut în lanturi pe timpul noptii. La piciorul patului facut din scânduri au fost montate doua catuse de fier care încercuiau si picioarele condamnatului. În noptile toride, aceasta pedeapsa era deosebit de dureroasa”.„În zori, paznicii dezlegau prizonierul care, în momentul când se scula, îi tremurau picioarele. Îi era interzis sa paraseasca baraca unde trebuia sa stea zi si noapte. Seara era legat iar, si asta a durat 40 de nopti. Dupa un timp, încheieturile sale fura acoperite de sânge si au trebuit bandajate; paznicii lui, miscati de aceste suferinte, îi curatau picioarele în secret înainte sa i le lege” (Armand Charpentier).Cu toate acestea, condamnatul continua sa-si sustina nevinovatia; el scria sotiei sale: „Trebuie sa existe undeva, în aceasta generoasa si frumoasa Franta un om de onoare, destul de curajos pentru a cauta si descoperi adevarul”.De fapt, adevarul nu mai era pus la îndoiala. Ceea ce lipsea era vointa de a-l propulsa în afara, la lumina. Abatele Brugerette însusi a de pus marturie în favoarea acestui fapt: „Supozitiile care dovedesc nevinovatia condamnatului din Insula Diavolului se înmultesc în van; declara&amp;shy;tia lui Bulow în Reichstag, cît si cele transmise de ambasadorul Munster guvernului Frantei, sustin de asemenea nevinovatia lui Dreyfus, dar în zadar; ea este proclamata si de Împaratul Guillaume si confirmata când Schwartzkopfen (atasatul militar german) a fost chemat la Berlin de în&amp;shy;data ce Esterhazy fu acuzat de Mathieu Dreyfus (fratele condamnatului). Statul Major ramâne în opozitie fata de orice reexaminare a procesului. Cineva este foarte preocupat în a-l acoperi pe Esterhazy. Îi sînt transmise acestuia din urma documente secrete în sprijinul apararii lui, si chiar scrisul lui este interzis de a fi comparat cu cel de pe „lista”...„Aparat în felul acesta, Esterhazy este destul de insolent pentru a cere sa apara în fata Consiliului de Razboi. Acolo el este achitat în unanimitate pe 17 ianuarie 1898, dupa o discutie de trei minute”.Trebuie sa mentionam ca, câteva luni mai târziu, când colonelul Henry a fost condamnat pentru falsificare, Esterhazy fugi în Anglia si, în final, a marturisit ca el era autorul faimoasei liste atribuite lui Dreyfus.Nu putem aminti toate întâmplarile acestei drame, falsurile adaugate atâtor alte falsuri, într-o încercare de a ascunde un adevar evident demisia sefului Marelui Stat Major, caderea ministrilor, sinuciderea lui Henry, detinut la Mont Valerien si care si-a taiat gâtul, semnând astfel cu sângele lui marturia vinovatiei lui.În decembrie 1898 a fost publicata aceasta nota semioficiala în presa germana: „Declaratiile guvernului imperial au stabilit ca nici o persoana germana nu a avut vreo legatura cu Dreyfus. Asa ca, din punctul de vedere al Germaniei, nu vedem nici un inconvenient în publicarea in&amp;shy;tegrala a acestui dosar secret” (Abatele Brugerette).În final, este hotarâta în mod inevitabil reexaminarea de catre Curtea de Justitie. Dreyfus trebuie sa apara din nou înaintea Consiliului de Razboi la Rennes, pe 3 iunie 1899, si acesta a fost începutul unei noi torturi pentru el. „El nu si-a putut închipui ca urma sa întâlneasca o ura si mai mare decât atunci când plecase, si ca fostul lui sef, conspirând sa-l trimita din nou în Insula Diavolului, nu va avea nici un fel de mila pentru aceasta biata fiinta care credea ca îndurase tot ceea ce putea fi îndurat” (Maurice Paleologue, „Jurnalul afacerii Dreyfus”, p.14)„Asa ca – scria abatele Brugerette – Consiliul de Razboi de la Rennes va adauga doar o noua nedreptate la inechitatile procesului din 1894. Ilegalitatile acestui proces, vinovatia lui Esterhazy, manevrele criminale ale lui Henry vor iesi la iveala cu claritate în timpul celei de a 29-a sesiuni a procesului de la Rennes. Dar Consiliul de Razboi... îl va judeca pe Dreyfus pentru alta acuzatie de spionaj care nu fusese nicio&amp;shy;data motivul unei acuzatii sau al vreunui raport. Toate scurgerile de informatii precedente vor fi atribuite lui si vor fi furnizate documente care nu aveau nimic comun cu el... Cel putin, si contrar tuturor traditiilor noastre legale, noi vom cere ca însusi Dreyfus sa stabileasca daca un asemenea document sau act fusese predat de el, de parca nu era telul acuzarii sa dovedeasca crima” (Abatele Brugerette).Partinirea acuzatorilor lui Dreyfus a fost atât de evidenta, încât opinia publica din afara Frantei a fost revoltata. În Germania, „Gazeta de Köln” a publicat pe 16-29 august, în toiul procesului, doua articole în care se poate citi urmatorul fragment: „Daca dupa declaratia guvernul german si dupa dezbaterile Curtii Supreme de apel din Franta cineva mai crede în vinovatia lui Dreyfus, putem raspunde doar ca persoana în cauza trebuie sa fie bolnava psihic sau doreste sa fie condamnat un nevinovat cu buna stiinta”.Dar ura, prostia si fanatismul nu sînt dezarmate cu toate acestea. Chiar noi falsuri au fost folosite, înlocuindu-le pe acelea care îsi pierdusera credibilitatea... Pentru a rezuma, totul nu era decât o sinistra bufonerie. Sfârsitul ei, pentru Dreyfus, îl reprezenta condamnarea la 1C ani puscarie, cu circumstante atenuante!”„Acest proces mizerabil provoaca stupoare plina de indignare în toata lumea. Franta a ajuns sa fie dispretuita. Cine îsi putea imagina o asemenea durere” (ziarul „Aurora”, 14 septembrie 1899), exclama Clemenceau la citirea ziarelor germane si engleze. Mila era indispensa&amp;shy;bila. Dreyfus accepta sa «o duca mai departe», cum spunea el, «cautând anularea îngrozitoarei greseli militare careia îi cazu victima”. Pentru aceasta anulare nu avea nici un sens sa se bazeze pe dreptatea Consiliu lui de Razboi. Aceasta dreptate a putut fi vazuta la lucru! Ea veni, înca odata., din partea Curtii Supreme de apel care, dupa investigatii complete si dezbateri îndelungate, a anulat odata pentru totdeauna verdictul de la Rennes. Câteva zile mai târziu, Adunarea legislativa si Senatul, printr-un vot solemn l-a reabilitat pe Dreyfus în cadrul armatei. El a fost decorat cu Legiunea de Onoare, fiind astfel reabilitat în mod public.Aceasta reabilitare întârziata, obtinuta atât de greu, se datora oamenilor „cinstiti si curajosi”, acelora pe care nevinovatul din Insula Diavolului dorise sa-i vada aparând. Numarul lor crestea din ce în ce mai mult, pe masura ce adevarul iesea la lumina. Dupa o achitare în graba a tradatorului Esterhazy de catre Consiliul de Razboi în ianuarie 1898, Emile Zola a publicat în ziarul "Aurora", publicatia lui Clemenceau, scrisoarea sa deschisa "Acuz!". El scria: „Acuz primul Consiliu de Razboi de a fi violat legea prin condamnarea unei persoane pe baza unor documente secrete si acuz al doilea Consiliu de Razboi de a fi acoperit aceasta ilegalitate prin comiterea altei crime judiciare”.Dar "cavalerii" vestitei Companii a lui Isus erau atenti sa musamalizeze orice lucru care i-ar fi putut lumina pe oameni. O întrebare din partea deputatului catolic de Mun l-a adus pe Emile Zola în fata Curtii juratilor de Sena, iar curajosul scriitor a fost condamnat la un an în&amp;shy;chisoare, pedeapsa maxima, ca rezultat al acestui proces nedrept. Opinia publica a fost atât de bine dusa în eroare de protestele zgomotoase ale „clerico-nationalistilor” încât alegerile din mai 1898 le-au fost favorabile. Cu toate acestea, descoperirea publica a falsurilor, demiterea sef lui de Stat Major, partinirea criminala evidenta a juratilor, au deschi ochii celor sinceri care cautau adevarul. Dar acestia proveneau aproape în totalitate din rândurile protestantilor, evreilor si laicilor.„În Franta erau putini catolici care sa-i tina partea lui Dreyfus, dintre acestia foarte putine personalitati. Actiunea acestei mâini de oameni a facut putina vâlva. Conspiratia tacerii i-a înconjurat...”„Cei mai multi preoti si episcopi au ramas convinsi de vinovatia lui Dreyfus” scria abatele Brugerette. Georges Sorel declara si el: „În timp ce afacerea Dreyfus a adus separarea grupurilor sociale, lumea ca&amp;shy;tolica era absolut unita împotriva redeschiderii procesului”. Însusi Peg admite ca: ‚Toate fortele politice ale bisericii fusesera întotdeauna împotriva lui Dreyfus’”.Trebuie chiar sa evocam listele de subscriptie deschise de „Cuvântul liber” si de „Crucea” („Libre Parole” si „La Broix”), în favoarea vaduvei falsificatorului Henry, care se sinucisese. Numele preotilor care subscriau erau însotite adesea de ‚comentarii nu tocmai evanghelice’ cum sunt informati de M. Adrien Dansette, care cita urmatoarele: „Un anume abate Cros cere un covoras din piele de evreu pe care sa-l poata calca în pi&amp;shy;cioare dimineata si seara; unui tânar preot i-ar place sa zdreleasca nasul lui Reinach cu tocul pantofului sau; trei preoti ar fi încântati sa palmuiasca pe evreul Reinach”.Clerul secular este putin mai rezervat. În Congregatii însa, lucrurile sunt mai virulente.„La 15 iulie, ziua decernarii premiilor la colegiul de Arcueil, festivitate prezidata de generalul Jamont (vice-presedinte al Consiliului de Razboi), parintele Didon, rectorul Scolii Albert le Grand, a tinut o cuvântare violenta în care a pledat pentru folosirea violentei împotriva oamenilor a caror crima fusese demascarea curajoasa a erorii militare: „Oare trebuie, spunea elocventul calugar, sa-i lasam pe cei rai în libertate? Desigur, nu! Dusmanul este intelectualismul ce pretinde ca dispretuieste forta, civilii care vor sa subjuge armata. Când convingerea a dat gres, când dragostea (!) nu mai este eficienta, trebuie sa ridicam sabia, sa împrastiem teroare, sa taiem capete, sa facem razboi, sa lovim...” „Acest cuvântare parea sa fie o provocare aruncata tuturor simpatizantilor acelui nenorocit, condamnat pe nedrept” (Brugerette).Dar câte cuvântari de acest fel nu s-au auzit de atunci încoace? Aceste chemari la represiuni sângeroase venind din partea blândului cler s-au putut auzi în special în timpul ocupatiei germane! Cât despre strigatul de ura împotriva intelectualismului, putem gasi ecoul lui perfect în aceasta declaratie a unui anume general: „Când cineva vorbeste de in&amp;shy;teligenta, eu îmi scot revolverul”.A sfarâma gândirea prin forta este un principiu al bisericii romano-catolice, care nu s-a alterat niciodata.Abatele Brugerette se mira, totusi, de faptul ca nimic nu a tulbu&amp;shy;rat credinta clerului în vinovatia lui Dreyfus: „Un asemenea eveniment mare si dramatic, venind ca un tunet pe cerul senin si aducând la lumina înselatoriile comise de personalul la vârf al Departamentului, trebuia sa fi deschis ochii chiar si acelora care nu asteptau descoperirea adevarului. Ne referim la descoperirea falsurilor facute de Henry...” „Nu venise înca timpul pentru clerul francez si pentru catolicii lui de a repudia o greseala care contina de prea multa vreme... Ei, preoti si credinciosi, ar fi putut sa se duca în masa si, într-al 11-lea ceas, aidoma lucratorilor din Biblie, sa îngroase rândurile aparatorilor justitiei si adevarului... Dar faptele cele mai relevante nu iradiau întotdeauna lumina asupra mintii acestora, dominata de prejudecati si, dupa cum stim, prejudecatile se opun analizei si, prin natura lor, sînt rebele împotriva dovezilor” (Abatele Brugerette).Oricum, ce eforturi au fost facute pentru a-i pastra pe catolici în eroare! Ar putea ei ghici ca sunt înselati în mod scandalos de o presa care tine cu încapatânare în întuneric toate dovezile de nevinovatie, toate marturiile favorabile condamnatului din Insula Diavolului si, de asemenea, pune bete în roate cursului justitiei prin orice mijloace?” În fruntea acestei prese era „La Libre Parole” (Cuvântul liber) creat, cum am vazut, cu ajutorul parintelui iezuit du Lac si „La Croix” (Crucea) al parintelui „înaltator” Bailly. Ordinul „înaltator” fiind o ramura camuflata a Companiei lui Isus, trebuie sa le atribuim iezuitilor pornirea si continuarea campaniei împotriva lui Dreyfus.Un martor nu foarte suspicios, parintele Lecanuet, scria cu îndrazneala: „Congregatia si în special iezuitii sunt denuntati de catre istoricii acestei afaceri. Si de data aceasta trebuie sa admitem ca iezui&amp;shy;tii au facut prima încercare cu o temeritate nechibzuita”.„Ziarele catolice provinciale, cum ar fi "Nouveliste" din Lyon, atât de mult citit, vor lua aproape toate parte la acest complot împotriva adevarului si dreptatii. Pare ca parola care circula era de a opri lumina sa se reverse si de a tine publicul în întuneric”. În realitate, ar fi fost nevoie de o orbire extraordinara pentru a nu discerne în spatele vâlvei stârnite de "La Croix" în Paris si în pro&amp;shy;vincie, parola amintita de abatele Brugerette. Si, de asemenea, ar fi trebuit sa fii naiv la culme sa nu-i cunosti originea”. Adrien Dansette o spune si el: „Ordinul "înaltatorilor" ca tot unitar si împreuna cu acesta biserica, sunt cele care se regasesc în spatele campaniei din "La Croix"... Parintele Bailly se mândreste ca "Sfântul Pa&amp;shy;rinte" îl aproba si îl sustine”. De fapt nu este nici o îndoiala în privinta acestei învoiri! Iezuitii carora „înaltatorii” le-au împrumutat numele lor, nu au fost de la fondarea Ordinului instrumentul politic al papei? Trebuie sa zâmbim la auzul povestii raspândita în mod iscusit, ca papa Leon XIII recomandase „mode&amp;shy;ratie” directorilor ziarului "La Croix". Este un truc clasic, dar înca eficient. Astazi mai exista înca oameni din popor care cred într-un fel de independenta a vocii oficiale a Sfântului Scaun!Sa vedem acum ce a fost publicat la Roma prin intermediul "Civilta Catolica", publicatie oficiala a catolicilor, sub titlul "Il caso Dreyfus": „Emanciparea evreilor este rezultatul asa numitelor principii din 1789, al carui jug întareste greu asupra întregului popor francez. Evreii tineau Republica în mâinile lor, care era mai mult evreiasca decât franceza... Evreul a fost creat de Dumnezeu ca sa fie folosit drept spion în orice loc unde se pregateste o tradare... Nu numai în Franta, ci si di Germania, Austria si Italia evreii trebuie sa fie exclusi din rândurile natiei. Apoi, cu marea armonie a timpurilor trecute, natiunile îsi vor redobândi fericirea lor pierduta”.În capitolele anterioare am oferit un scurt rezumat al "marii armo&amp;shy;nii" si al "fericirii" de care se bucurau natiunile când fiii lui Loyola ascultau marturisirile si inspirau pe regi. Dupa cum tocmai am vazut, "ar&amp;shy;monia" domnea, de asemenea, când acestia erau confesorii si sfatuitorii sefilor Statului Major.Potrivit abatelui Brugerette, generalul de Boisdeffre, convertitul parintelui iezuit du Lac, a gustat aceeasi amaraciune ca multi altii di&amp;shy;naintea lui care fusesera în aceeasi masura înselati de acesti "stapânitori de constiinte". Marturisirile falsificatorului Henry l-au obligat sa demisioneze. „Fiind un om cinstit, el se va proclama ca fiind "înselat în mod scandalos" , si cei care îl cunosteau erau constienti ca el se simtea foarte amarât din cauza "complotului" al carui victima era”.Iar abatele Brugerette adauga ca acesta a întrerupt „orice comunicare cu fostul sau confesor” si chiar a refuzat sa-l vada înainte de a muri.Dupa ce citim toate acestea, scrise si publicate în "Civilta Cato&amp;shy;lica", credem ca nu mai este nevoie sa insistam asupra culpabilitatii omului si putem doar sa fim de acord cu Joseph Reinach care scria atunci: „Dupa cum vedeti, iezuitii însisi au nascocit aceasta afacere întunecoa&amp;shy;sa. Si pentru ei Dreyfus este doar un pretext. Ce vor ei si ce admit este a strangula pe laici si Revolutia franceza.... sa darâme zeii stra&amp;shy;ini: dogmele din 1789”.Aceasta este destul de clar. Dar, împotriva tuturor aparentelor, exista o posibila discordanta între papa si armata lui secreta, între intentiile unuia si actiunile celorlalti. Cazul lui Bailly este concludent în aceasta privinta.Ce putem citi în "La Croix" la 29 mai 1956? Nimic altceva decât: „Cum am mai anuntat, eminenta sa, cardinalul Feltin, a ordonat o studiere mai atenta a scrierilor parintelui Bailly; el a fost fondatorul publicatiei noastre si a revistei "Maison de la Bonne Press". Iata textul acestui ordin datat la 15 mai 1956: „Noi, Maurice Feltin, prin harul Domnului si a apostolicului Sfânt Scaun, preot cardinal al sfintei biserici romane al carei nume este "Sfânta Maria a Pacii", episcop al Parisului. În vederea planului supus spre cercetare de catre Congregatia "înaltatoare" si aprobat de noi de a prezenta la Roma cauza supusului lui Dumnezeu, Vincent de Paul Bail fondator al ziarului "La Croix" si al "Bonne Press". În vederea dispozitiilor si instructiunilor Sfântului Scaun privind actul de canonizare si de studiere atenta a scrierilor supusului lui Dumnezeu, am ordonat si ordo&amp;shy;nam urmatoarele: oricine a cunoscut pe acest supus al lui Dumnezeu sau cine ne poate spune ceva deosebit despre viata lui trebuie sa ne faca cunoscut despre aceasta... Oricine poseda scrieri ale acestui supus al lui Dumnezeu trebuie sa ni le predea înainte de 30 septembrie 1956, fie ti&amp;shy;parite sub forma de carti, note de mâna, scrisori, memorii... chiar in&amp;shy;structiuni sau sfaturi, nu neaparat scrise de el, dar dictate de el... Pentru toate aceste comunicari îl desemnam pe Canon Dubois, secretarul ar&amp;shy;hiepiscopiei noastre si promotor al credintei în aceasta cauza”. Iata un „supus al lui Dumnezeu” pe drumul cel bun pentru a primi o recompensa pentru serviciile sale loiale sub forma unui "halo" (inelul luminos care se vede deasupra capului sfintilor - n.t.). Si îndraznim sa spunem ca în ceea ce priveste scrierile sale care sunt atât de atent cercetate, "promotorul credintei" a avut destule. Cât despre materialul "tiparit", colectia "La Croix", în special între anii 1895-1899 va furniza cele mai edificatoare aspecte.„Atitudinea ziarelor catolice si în special cea a ziarului "La Croix" constituie, pentru moment, pentru toate mintile drepte si luminate, un scandal indescriptibil”, spunea Pau1 Violet, membru catolic al Institutului iar acest scandal sustine, în afacerea Dreyfus, cele mai socante greseli, minciuna si crima împotriva adevarului si dreptatii. „Tribunalul Romei”, adauga el, „cunoaste aceasta, la fel ca si toate tribunalele europene”. Într-adevar, Tribunalul Romei stia mai bine decât oricine! Dupa cum am vazut, în 1956, ea nu uitase ispravile Pioase ale acestui „supus al lui Dumnezeu” si pregatea canonizarea lui.Fara îndoiala, promotorul credintei ne încredinta un viitor "sfânt" cu acele celebre liste de subscriptii în favoarea vaduvei falsificatorului: Henry, despre care abatele Brugerette spune: „Astazi, când consideram ca acele cerinte ale Inchizitiei s-au întors, pentru persecutarea evreilor si omorârea sustinatorilor lui Dreyfus, totul pare ca si când ai asculta un delir imaginar al unor fanatici salbatici si grotesti. Cu toate acestea, faptele ne sînt prezentate de catre "La Croix" ca un mare, reconfortant si amuzant spectacol”. Toate aceste urari pioase privind evreii, parintele Bailly nu a avut bucuria sa le vada realizate în timpul vietii sale de catre acesti salbatici fanatici aflati sub semnul zvasticii. El nu a putut decât sa se bucure din ceruri la vederea acelui „mare, reconfortant si amuzant spectacol”, chiar daca, de acolo de sus, spectacole de acestea par obisnuite potrivit spuselor sfântului Toma d'Aquino, îngerul scolii: „În scopul de a ajuta sfintii sa se bucure mai mult de fericirea lor si sa-si sporeasca multumirile aduse Domnului, lor li se permite sa contemple în toata grozavia lor torturile aplicate celor necredinciosi... Sfintii se vor bucura de torturile si chinurile aplicate celor fara Dumnezeu”.Cum putem vedea, parintele Bailly, fondatorul publicatiei „La Croix” avea toate atributele necesare unui sfânt: persecuta un nevinovat, blestema pe cei care îl aparasera pe acesta, îi preda ca sa fie omorâti, sustinea cu putere minciuna si nedreptatea, împrastia ura si discordia; acestea sunt în ochii bisericii romano-catolice titluri de glorie si putem întelege dorinta ei de a pune un nimb pe fruntea autorului acestor fapte pioase.Totusi, se pune întrebarea urmatoare: „Este oare acest "slujitor al lui Dumnezeu" un facator de minuni? Pentru ca stim ca, pentru a merita un astfel de promovare, cineva trebuia sa faca minuni bine verificate”.Care erau minunile facute de directorul fondator al publicatiei „La Croix”? Era schimbarea albului în negru si a negrului în alb pentru cititorii sai? A prezenta o minciuna drept adevar si un adevar drept o minciuna? Desigur, dar un mare miracol fusese în primul rând faptul ca el convinsese membrii Statului Major (iar apoi publicul cititor) ca, dupa ce se comisese initial o greseala si apoi aceasta greseala fusese descoperita, lor le revenea "onoarea" de a nega dovezile, transformând în acest fel greseala în abuz de putere!”. „A gresi este omeneste, a persevera în greseala este diabolic”. Dar "slujitorul lui Dumnezeu" nu a luat prea mult în seama acest proverb. În loc sa se lase inspirat de el, aces&amp;shy;ta l-a ascuns sub sutana lui. De fapt, "mea culpa" (recunoasterea greselii) este pentru credinciosul de rând, nu pentru fetele bisericesti, nici pentru capii militari care aveau confesori iezuiti. Rezultatul a fost – si asta s-a si urmarit – exaltarea pasiunilor partizane si divizarea poporului francez.Acest lucru este afirmat de eminentul istorie Pierre Gazotte: „Afacerea Dreyfus a fost cotitura decisiva... judecata de ofiteri, ea a implicat institutia militara. Afacerea a crescut, a devenit un conflict politic, divizând familii, despartind Franta în doua. Ea a avut urmarile unui razboi al religiilor... a creat ura împotriva corpului ofiteresc... a generat antimilitarismul” (P. Gazotte, „Istoria Frantei”).Când ne gândim la Europa acelor timpuri, cu Germania supradotata cu armament si înconjurata de doi dintre aliatii ei, când ne amintim de responsabilitatea Vaticanului în ceea ce priveste începerea conflictului din 1914, nu putem crede ca diminuarea puterii potentialului nostru militar nu fusese premeditata.Cum am putea trece cu vederea faptul ca, de fapt, „Afacerea Dreyfus începea în anul 1894, anul aliantei franco-ruse. Atunci, reprezentantii Vaticanului au fost foarte sinceri în privinta acordului cu o putere schismatica ce, în ochii lor, era un scandal. Chiar si azi, un prelat al "Prea Sfintiei Sale", M. Cristiani, îndrazneste sa scrie: „Prin politica oarba si gresit condusa, tarii noastre parea ca-i face placere sa provoace tendinte de razboi cumplitei ei vecine (Germania)... De fapt, alianta franco-rusa parea sa ameninte Germania cu încercuirea” (Cristiani, „Vaticanul politic”, pag.102).Pentru respectabilul prelat, Tripla Alianta (Germania, Italia, Austro-Ungaria) nu reprezenta o amenintare pentru nimeni, iar Franta gresea pentru ca nu ramânea izolata în fata acestui bloc. Cu trei contra unu, "lovitura" ar fi fost mai usoara, iar Sfântul Parinte, papa, nu ar mai fi trebuit sa deplânga, în 1918, înfrângerea aparatorilor lui.&lt;br /&gt;Capitolul 9. Anii dinaintea Primului razboi mondial 1900-1914.&lt;br /&gt;Deci, cum seria abatele Brugerette: „Sub imaginea lui Isus rastignit – idee simbolica a justitiei divine – "La Croix" cooperase cu entuziasm c
